LECTURI PARALELE

Alin-Armando Artion

Nicole Loraux și studiile clasice în Franța

Studi e ricerche este o revistă academică cu apariție quadrimestrială, consacrată reflecției filosofice asupra esteticii și asupra ariilor conexe din Italia. Publicația se distinge prin rigoarea metodologică a selecției textelor, adoptând procedura de double blind peer review, care garantează standarde înalte de calitate științifică și imparțialitate.

Revista își propune să investigheze universul vast și multiform al esteticului, înțeles nu doar ca disciplină teoretică autonomă, ci drept fundament esențial al constituirii comunităților și societăților. În această direcție, contribuțiile publicate explorează istoria esteticii, filosofia artei, studiile culturale și practica artistică, abordând fenomenul estetic ca teren originar al dinamicilor sociale și politice.

Demersul revistei se înscrie astfel într-o perspectivă critică, ce refuză reductivismul, aspirând la o lectură a realității planetare contemporane în toată complexitatea ei. Având în vedere că procesele politice și culturale sunt înrădăcinate în moduri de percepție și interpretare a esteticului, estetica. studi e ricerche își asumă misiunea de a contribui la elucidarea acestor relații, stimulând reflecția critică și dialogul interdisciplinar.

Prin această orientare, revista nu doar cartografiază formele istorice și actuale ale esteticului, ci oferă un cadru privilegiat de analiză pentru înțelegerea raporturilor dintre artă, cultură, politică și viață socială.

În prezentul număr este adusă în atenția cititorilor o figură emblematică a studiilor clasice, Nicole Loraux, cercetătoare care a reconfigurat radical modul în care înțelegem Grecia antică, democrația ateniană și rolul femininului în imaginarul politic și cultural.

Numărul special al revistei Estetica. Studi e ricerche, intitulat Lo sguardo non convenzionale di Nicole Loraux fra antico e contemporaneo, coordonat de Ida Brancaccio, Claudia Montepaone și Stefania Tarantino, propune o investigație multidisciplinară asupra operei lui Nicole Loraux, o voce esențială în relectura Greciei antice dintr-o perspectivă necanonică, marcată de sensibilitatea critică a studiilor de gen și de conștiința politicii textului.

Indicele volumului reflectă o pluralitate de abordări, reunind voci importante din domeniul filologiei, filosofiei, studiilor culturale și de gen. După premisa semnată de Claudia Montepaone și introducerea lui Catherine Darbo-Peschanski, articolele parcurg teme precum repolitizarea cetății grecești (Pauline Schmitt-Pantel & Alain Schnapp), interpretarea polisului între simbol și violență (Luca Cerchiai, Mauro Menichetti & Eliana Mugione), tensiunea dintre autohtonie și stasis (Bruno d’Agostino) sau figura femininului și a „sălbăticiei” (Stella Georgoudi).

O secțiune semnificativă pune în dialog opera lui Loraux cu mitul și tragedia (Catherine Darbo-Peschanski), cu lectura platonică (Menesseno), cu gândirea lui Hannah Arendt, Adriana Cavarero și Jacques Derrida, explorând astfel moștenirea teoretică a cercetătoarei într-un cadru interdisciplinar și critic. În încheiere, contribuții precum cea a lui Francesco Barbagallo (L’amore di un filosofo) aduc o notă personală și reflexivă asupra dimensiunii literare și existențiale a operei lui Loraux.

Volumul se impune prin coerența tematică și prin capacitatea de a arăta cum lectura neconvențională a Greciei antice propusă de Nicole Loraux rămâne o sursă fecundă de interogații asupra raporturilor dintre mit, memorie, politică și literatură.

Nicole Loraux (1943–2003) a fost una dintre cele mai influente cercetătoare ale Greciei antice, remarcându-se prin rigoarea filologică, inovația metodologică și o perspectivă critică interdisciplinară, care a marcat profund studiile clasice, culturale și de gen.

Formată la École normale supérieure des jeunes filles, în contextul intelectual al celebrei „Școli de la Paris”, alături de Jean-Pierre Vernant, Pierre Vidal-Naquet și Marcel Detienne, Loraux a reușit să depășească granițele tradiționale ale istoriei și filologiei, articulând o hermeneutică originală ce integrează antropologia, psihanaliza și filosofia.

Lucrarea sa de debut, L’invention d’Athènes (1977), a impus un model inovator de interpretare a discursului funerar atenian, pe care îl înțelege ca instrument de consolidare a identității cetățenești și de construcție ideologică a polisului. A arătat cum memoria colectivă și mitologia politică sunt „inventate” și manipulate pentru a susține coeziunea socială, deseori în pofida conflictelor latente.

Unul dintre aspectele definitorii ale operei sale îl constituie recuperarea dimensiunii feminine în cetatea greacă. În lucrări precum Les enfants d’Athéna și La Grèce au féminin, Loraux evidențiază rolurile marginalizate ale femeilor în imaginarul și practica politică, precum și tensiunile pe care acestea le generează în interiorul democrației ateniene. Astfel, ea aduce în prim-plan nu doar prezența, ci și absența semnificativă a femeilor, citită ca simptom al ordinii patriarhale și al „complicității” miturilor cu excluderea lor.

În La cité divisée, Loraux propune o lectură a democrației ateniene ca spațiu al conflictului constitutiv, nu al armoniei. Analiza ei asupra războiului civil (stasis) și a mecanismelor de amnezie colectivă relevă modul în care coeziunea politică se clădește nu pe eliminarea divergențelor, ci pe reprimarea lor ritualică și simbolică.

Moștenirea intelectuală a lui Nicole Loraux este de o actualitate remarcabilă, ilustrând cum mitul, memoria, uitarea și conflictul se află în centrul politicii, și cum vocile excluse sau refulate pot revela adevăruri incomode despre identitatea comunitară. Prin scrierile sale, Loraux a reconfigurat nu doar studiile clasice, ci și modul în care gândim relația dintre gen, politică și memorie.

Astăzi, opera ei continuă să inspire cercetători din diverse domenii, confirmând valoarea unui exercițiu critic lucid, angajat și interdisciplinar asupra trecutului și prezentului deopotrivă.

Deși Grecia arhaică este o realitate foarte îndepărtată de zilele noastre și nu doar prin prisma unei bariere cronologice care ne separă de acea lume, cercetătoarea a reușit să readucă în discuție problematica identității și universul feminin prin ideile expuse.

Problema identității feminine nu numai în cadrul panteonului olimpic, ci și în general în lumea greacă, a fost subiectul a numeroase studii și ar necesita un spațiu propriu pentru a fi expusă pe deplin. Femeia a fost complet exclusă din viața societății elene și din dimensiunea politică, considerată apanajul bărbaților, pe baza unui principiu de stat: Doar bărbatul era în măsură să participe la viața politică a pòlisului, iar în acest spațiu politic, sinonim cu spațiul public, se întemeia și se epuiza însăși libertatea umană. Spațiul public a fost dimensiunea de acțiune în care libertatea și-a găsit expresia deplină. Nu doar că: femeia era inegală cu bărbatul și din punct de vedere al intelectului: să luăm în considerare faptul că unul dintre cei mai mari filosofi și logicieni antici, părintele gândirii occidentale, Aristotel, în Politica, afirma că femeia nu-și poate ridica facultățile mentale la nivelul unui bărbat, ci rămâne la egalitate cu o sclavă, deoarece natura ei nu-i permite să facă acest lucru. În viața privată, femeile erau limitate la o dimensiune pur domestică, în baza principiului primar al virilității: mirele, în cadrul ceremoniei de nuntă, o lua pe mireasă de încheietura mâinii și o însoțea în casa și în patul lui. Astfel, femeia locuia în casa soțului ei, dar fără a fi stăpâna acesteia: ea a fost cea care a părăsit casa tatălui ei pentru a se muta în cea a soțului. Sarcina ei era procrearea, buna administrare a gospodăriei, în care ocupa însă doar un spațiu fizic restrâns care îi era atribuit numit gineceu (gynaeceum) și îngrijirea corpului.

Negarea identității ei este centrul unui univers masculin care se afirmă tocmai în virtutea acestei dialectici a separării și opoziției din care descinde întregul sistem etic grecesc, declinat în sens masculin: vitejia militară, curajul, iubirea de țară și de zei, prietenia dintre bărbați având mai degrabă trăsături spirituale decât de simplă camaraderie, subordonarea figurii feminine eului masculin, identității bărbatului, a individului. Imaginea pe care o avea în societate era extrem de importantă cum de altfel cei doi factori: neamul din care descinde (gènos) și recunoașterea publică pe care i-o acordă comunitatea.

Într-un sistem viril precum cel al Greciei arhaice, femeia este protagonista violenței într-o dimensiune care nu este înțeleasă în mod generic, și anume ca subiect asupra căruia se exercită violența (pe mai multe niveluri, firește: violență privată, violență publică, violență fizică, violență morală etc.), dar și ca cea care comite violența, asumându-și astfel un rol activ în exercitarea acesteia pentru a restabili echilibrul de forțe.

Un eseu care prezintă gândirea psiho-critică a cercetătoarei franceze este Mito și politică în Atena: o lectură critică asupra eseului „Ripensare a Nati dalla Terra” de Ida Brancaccio. Eseul semnat de Ida Brancaccio, Mito e politica ad Atene. Ripensare a „Nati dalla terra” di Nicole Loraux, se înscrie în cadrul preocupărilor contemporane pentru reevaluarea discursurilor mitico-politice ale Greciei antice prin prisma metodologiilor critice interdisciplinare. Textul propune o analiză subtilă a modului în care Nicole Loraux (1943–2003), una dintre cele mai influente voci ale gândirii istorico-filosofice franceze din a doua jumătate a secolului XX, a deconstruit mitul autohtoniei ateniene (autocthonia) și i-a relevat valențele ideologice, politice și de gen. Brancaccio reușește să recupereze complexitatea acestui demers și să o rearticuleze într-un context teoretic și critic actualizat.

În capitolul inițial, Metodologia „lorauxiană” și semnificația sa Brancaccio insistă asupra a ceea ce Claudia Montepaone a denumit „modelul Loraux”, o abordare hermeneutică ce traversează cu fluiditate frontierele disciplinare dintre istorie, filologie, antropologie, psihanaliză și teoria politică. În centrul acestui model stă „anacronismul controlat” (Éloge de l’anachronisme en histoire), pe care Loraux îl folosește pentru a formula întrebări contemporane textelor antice, fără a cădea în capcana proiecțiilor simpliste.

Un element esențial este atenția acordată „operatorului feminin” în analiza discursurilor politice grecești, identificând „femininul” nu doar ca un obiect de excludere, ci și ca un instrument epistemic. Brancaccio demonstrează că această metodă nu urmărește doar recuperarea vocii feminine în cetatea ateniană, ci dezvăluie un mecanism ideologic prin care miturile fondatoare consolidează coeziunea internă a polis-ului în detrimentul alterităților (femeile, străinii, sclavii).

Un alt element analizat de exegeta din Italia este Autochtonia ca mit politic și strategia excluderii. Punctul central al eseului, mitul atenian al autohtoniei, fundament ideologic al cetățeniei în Atena clasică, privit în interpretarea lorauxiană, mitul „născuților din pământ” devine un discurs politic menit să naturalizeze apartenența la polis și să justifice excluderea celorlalți – inclusiv femeile – din sfera cetățeniei. Brancaccio explorează cu finețe tragedia Erechtheus de Euripide, unde figura Praxitheei, mama care își sacrifică fiica pentru salvarea cetății, întruchipează tensiunea fundamentală a ideologiei ateniene: femeia este indispensabilă biologic pentru reproducerea cetățenilor, dar simultan exclusă din discursul politic. Astfel, „natura” este instrumentalizată pentru a susține o construcție culturală a masculinității cetățenești.

Originalitatea abordării critice a I. Brancaccio se remarcă prin rigoarea conceptuală și prin capacitatea de a articula un dialog între moștenirea lorauxiană și perspectivele contemporane asupra studiilor de gen și ideologiilor politice. Ea nu doar recapitulează contribuțiile lui Loraux, ci și extinde problematizarea înspre implicațiile epistemologice ale acesteia în contextul actual, marcat de tensiuni privind cetățenia, identitatea și alteritatea.
În același timp, Brancaccio evită capcana unui anacronism necontrolat, menținând distincția metodologică între contextul Atenei clasice și cel al dezbaterilor politice moderne. Prin aceasta, eseul ei oferă un model de cum poate fi utilizată hermeneutica lorauxiană pentru a deconstrui miturile fondatoare ale identităților colective, fără a pierde din vedere specificitatea istorică a surselor.

Prin lectura critică a Nati dalla terra, Ida Brancaccio reușește să reanime o reflecție despre raportul dintre mit, politică și ideologie care transcende granițele temporalității istorice. Eseul său demonstrează actualitatea metodei lorauxiene pentru înțelegerea mecanismelor prin care comunitățile umane își construiesc identitățile și își justifică excluderile. În același timp, el invită la o atenție sporită față de „non-dit”-urile și contradicțiile discursurilor oficiale, oferind un exemplu elocvent de critică literară cu impact interdisciplinar.