LECTURI PARALELE

Claudia-Gabriela Corbei

Despre râs

Revista culturală Alkemie propune, în numărul 34 (2024), o abordare inter și multidisciplinară a râsului ca temă majoră. Astfel, privit din perspectivă literară, culturală, filozofică sau chiar istorică, râsul se dovedește a fi un subiect ce poate primi numeroase accepțiuni, în funcție de domeniul din care este privit și analizat, de epocă, dar, mai ales, în funcție de contextul imediat în care apare.

Astfel, se conturează importante reflecții asupra râsului din perspectivă aristotelică sau pornind de la operele unor importanți autori, precum Gustave Flaubert, Marcel Proust sau Milan Kundera. Ele sunt puse în lumină aparte de versurile pe alocuri sensibile, pe alocuri șocante, dar, oricum, surprinzătoare ale autorilor cuprinși în partea a doua a revistei, finalul acestui număr conturând profunde idei filozofice, originale și vizionare.  

Încă din Argument asupra râsului, Constantin Zaharia ne face să înțelegem că râsul este extrem de divers; nu este niciodată unitar. Fiecare om are un mod propriu de a-și manifesta sentimentele și atitudinea, chiar și în fața aceleiași situații comice. Ce știm cert e faptul că râsul este propriu omului[1], fie că acesta traduce fericirea, entuziasmul, nervozitatea, tragismul situației, seninătatea sau vulgaritatea. Cauzele declanșatoare sau efectele produse în cel care râde îl vor transforma iremediabil. El crede că nimic din ceea ce îl amuză nu-l poate atinge și, totuși, influențele sau efectele asupra sa sunt ireversibile.

Ceea ce iese în evidență, citind revista și mai ales studiul și analiza lui Daniel Sibony, autorul cărții Sensurile râsului și ale umorului, apărută la editura Odile Jacob, în anul 2010, este accentul pus pe valoarea sa terapeutică (articolul Râsul are o valoare terapeutică), exprimată pe mai multe niveluri.

Se observă, în principiu dihotomia râs al fricii/ râs festiv (al prezenței) care se bazează pe cei doi piloni pe care este structurată întreaga ființă umană, și anume rațiunea rece, implacabilă și sufletul care se manifestă prin sensibilitatea eliberatoare. Ceea ce reconciliază, oarecum, acești doi poli este faptul că prin râs se celebrează, așadar, libertatea și adevărul care doar astfel se pot dezvălui: râsul este momentul magic, când [...] granița dintre interior și exterior explodează, iar cele două părți ale noastre se pot în sfârșit recunoaște, se recunosc înainte de a se despărți din nou și de a reveni fiecare la ocupațiile sale. Când masca ce le exprimă se rupe, viața trece – și asta provoacă râsul.[2] Doar din această întâlnire spontană, condițiile fricii (traumele, amintirile neplăcute, frustrările, plăcerile distructive, incertitudinile etc.) și frica în sine, cu tot amalgamul ei de stări, ajung să fie depășite. Așadar, valoarea sa terapeutică este mai mult decât necesară, omul reușind să se distanțeze de sine și de temerile sale, precum pacientul care ține simptomul la distanță – comparație atât de frumos realizată de Daniel Sibony –, ca mai apoi, însăși viața, bucuria pură de a exista și forțele speranței să se poată afirma în plenitudinea lor.

Râsul este mijlocul prin care lucrurile pot fi răsturnate și lumea poate fi privită pe dos. E vorba de acea îndrăzneală necesară pe care o avem în noi înșine, dar care nu este activată, din teama de a nu fi descoperită adevărata noastră identitate și de a nu fi judecați de cei pentru care ordinea și normalitatea sunt extrem de importante. Consecința este faptul că normalitatea lumii nu va mai fi la fel de netedă ca înainte. […] Ne vom aminti de această evidență: crăpătura pe care o ascund oamenii normali și funcționali nu este decât ascunsă, disimulată, pregătită să iasă la suprafață cu cea mai mică ocazie.[3] Și iată cum râsul este dual și se manifestă la granița dintre forțele pulsiunii și cele ale rațiunii. În același timp, el este viu, necesar și transformator, singurii nefericiți fiind cei pentru care râsul este o infirmitate, cei care nu pot râde nici măcar de ei înșiși, din când, în când, pentru a se elibera și a sta puțin față în față cu propria lor persoană.

Din punct de vedere estetic, dihotomia pare să funcționeze în continuare pe același principiu, lucru ilustrat extrem de bine de râsul grotescului, explicat de același autor, prin dubla sa valență: negativă, destructurantă și cea pozitivă, ca promisiune a (re)nașterii și a noului. Și acestea se întrepătrund, deoarece râsul grotescului exprimă bucuria pură de a fi prezent, viu, în fața unui lucru straniu, dar care nu mai inspiră neliniște[4]. Acesta e modul specific uman care ne conferă luxul de a șoca, precum, în artele plastice, caricaturile, care exagerează, pentru a scoate în evidență trăsături îndeosebi negative.

Din punct de vedere literar, estetica urâtului, atât de bine ilustrată în Florile răului de Charles Baudelaire, surprinde în complexitatea-i, inclusiv esența râsului ca pe o manifestare satanică, el fiind de la un anumit punct consecința ideii propriei superiorități[5], așa cum bine observa Constantin Zaharia.

În aceeași ordine de idei, versurile din poezia Cu riscul de a râde, scrisă de Fanny Bousquet Balian, ne provoacă la conștientizare: Vrei să te eliberezi de o rațiune strâmtă?/ Iată-l că vine, elegantul, glumețul,/ Te convinge, te seduce, apare ca un salvator,/ Te eliberează de responsabilitate./ Credeai că te eliberezi, dar te-a subjugat,/ Plăcerea nu se deleagă altuia./ Ești deci sub jugul unui mare dodot de râs,/ Care, cu aer ușor, te-ar putea duce în delir.[6]         

Poate că interesantă ar fi și paralela cu opera lui Tudor Arghezi, inovator al limbajului poetic, aflat sub influența lui Baudelaire. Lumini și umbre ale esteticii urâtului sunt prezente și în scrierile sale marcate de ambivalența sentimentelor umane, de complexitatea trăirilor, de contrastele puternice ale vieții și sufletului uman, de complexitatea firii umane. La el râsul relevă ambiguitatea ce poate apărea atunci când se amestecă în noi cruzimea, nebunia și durerea. În opera sa, prin tonul amar, grotesc, tăios și ironic, râsul este o formă de exprimare a suferinței, dar poate deveni și o formă de judecată și de condamnare, una în același timp, care asigură o formă de catharsis. Lacătul tăcerii, sintagmă din poezia Descântec de Tudor Arghezi, poate fi o scăpare, spre și prin intermediul râsului (fie el și amar), din mrejele ființei oprimate și care a suferit peste măsură. 

Concluzionăm, faptul că râsul poartă cu sine forțele descătușării: unitatea (efemeră și recurentă) a ființei umane care are dreptul de a se exprima din când în când. Această unitate implică faptul că o ființă este traversată deopotrivă de impuls și rațiune, […] echivoc și univoc. Este vorba despre eliberarea unui spațiu intermediar, între care timpul poate circula de la un pol la altul. […] Aceste polarități nu sunt doar niște antinomii, ci zone de dialog și de înțelegere, cu șanse de reînnoire. Timpul liber de a merge spre moarte sau naștere.[7] Doar el ne poate salva și poate reprezenta chiar un pas spre sublim.[8]

[1] Pierre Mac Orlan, apud Constantin Zaharia, « Argumnent sur le rire », in Mihaela-Gențiana Stănișor și Răzvan Enache (dir.), Alkemie. Le rire, nr. 34, Paris, Classiques Garnier, 2024, p. 15.

[2] Daniel Sibony, « Le rire a une valeur thérapeutique », in Mihaela-Gențiana Stănișor și Răzvan Enache (dir.), Alkemie. Le rire, op. cit., p. 198.

[3] Ibid., p. 199.

[4] Ibid., p. 197.

[5] Charles Baudelaire, apud Constantin Zaharia, « Argument sur le rire », in Mihaela-Gențiana Stănișor și Răzvan Enache (dir.), Alkemie. Le rire, op. cit., p. 15.

[6] Fanny Bousquet Balian, « Éclats de rire », in Mihaela-Gențiana Stănișor și Răzvan Enache (dir.), Alkemie. Le rire, op. cit., pp. 227-228.

[7] Daniel Sibony, « Le rire a une valeur thérapeutique », in Mihaela-Gențiana Stănișor și Răzvan Enache (dir.), Alkemie. Le rire, op. cit., pp. 200-201.

[8] Ciprian Vălcan, « Les flėches du philosophe », in Mihaela-Gențiana Stănișor și Răzvan Enache (dir.), Alkemie. Le rire, op. cit., p. 286.