LECTURI PARALELE

Elina Adam
poetă, prozatoare

Zorii inefabili ai unei dimineți fără sfârșit

Emil Lungeanu este cunoscut publicului larg și criticii de specialitate drept un erudit, un inovator postmodern, un mereu pus pe șotii, dar cât se poate de serios, gladiator în arena de luptă a scrisului, al cărui plaivaz se înfige până la plăsele în trupul diform și urât mirositor al diletantismului și cabotinismului contemporan. Exponent al literaturii de gradul trei, Emil Lungeanu s-a făcut cunoscut pentru inovațiile sale atât în ceea ce privește creația personală (roman scenic, roman asimptotic, teatru fără niciun personaj) cât și cu referire la comentariul critic (critică versificată, critică teatralizată, cronică literară în formula jurnalului, cronică plastică în formulă poematică). Acestea fiind zise, cu ce ar mai putea surprinde un asemenea autor, neobosit experimentalist, perpetuu inovator, mereu atent și necruțător cu sine și cu ceilalți (creatori)? După lecturarea noului volum de poeme Zorii zilei (Apahida, Neuma, 2023), mă văd obligată să-mi scot pălăria, nu doar pentru a mărturisi o admirație sinceră pentru o creație cu totul aparte, ci și pentru a culege și păstra, în aceeași pălărie, drept hrană pentru minte și inimă, câteva dintre cele mai originale și dense, din punct de vedere literar, roade.

Volumul, alcătuit din cinci fascicule numite Rizom, reunește adevărate arte poetice pe cât de subpământene, pe atât de luminoase, povești de viață autentică, în care secvențe biografice reprezintă puncte de plecare pentru adevărate tirade ce demască aspecte inflamate ori de-a dreptul purulente ale societății contemporane românești (ba chiar americănești). În tot ceea ce descrie, poetul realizează, cu mișcări precise, intervenții chirurgicale de mare finețe, dar și execută, printr-un fel de exorcizare, din trupul niscaiva bolnav al literaturii, operații estetice dintre cele mai îndrăznețe.

Dintru început, Emil Lungeanu, cu ironie și simț ludic, are revelația propriei inutilități. Și cum să nu te simți inutil în lumea asta, în calitate de creator și inovator de și în literatură, când dicționarul a devenit un bordel național, când „la tot pasul calci peste morți”, exemplare care-și duc existența într-o stare lipsită de fervoarea întrebărilor filosofice apăsătoare. Autointitulându-se „nonconformist fără leac și independent”, deci liber cu asupra de măsură, Emil Lungeanu afirmă că adevărata literatură se citește printre rânduri, iar volumul de față vine să accentueze această idee.

În Zorii zilei, livrescul încinge o horă drăcească în compania nu mai puțin apreciatului său frate, ludicul, pentru a alege, din bătăile ritmate ale tălpilor fierbinți, adevărate fresce ce pun în evidență rolul de protestatar al scriitorului ori care țin de responsabilitatea lui socială. Inventiv și proroc, poetul zice, iar cuvintele i-s poleite cu aur, chiar dacă împrăștie miasme greu de suportat: „poc!/ s-a zis cu balonul din guma de mestecat/ plini de promisiuni umflate/ scos pe gură de Statuia Libertății,/ nu poți să mesteci ciungă când mănânci / rahat”, vorbind despre istoria (dar și despre actualitatea!) americană, un perpetuu spectacol de infamii și bestialități. Poetul își înhamă cititorii la o călătorie, o destinație și un itinerariu prin „infernul acestei lumi pe care n-o mai încap strâmbătățile”. Cu hârciogi și ciugulitori greu de mulțumit și de săturat, literatura aproape că pare o inutilitate, fițele culte de poet nefiind pe placul mâncătorilor de porcării. Poetul, săracul, cu scaunul lui la cap, pare mai degrabă că are un handicap într-o lume populată de bașoldine și doftori de manele.

În alt poem rizomatic, din țesătura filigranat-eterică a memoriei, se distinge figura luminoasă a tatălui, pictorul florilor, de la care poetul mărturisește că nu a moștenit boala vopselurilor, ci doar pe cea a mâzgălirii de cuvinte. Debutul său editorial este cartografiat liric pe fondul exprimării libere, nu fără dificultăți, într-o epocă în care sfânta cenzură alinia totul conform cu corectitudinea politică a vremurilor. De aceea, atunci, „să scrii poezie în epoca aia prozaică/ era treabă de cascador”. Nu ca acum, când oricine poate scrie poezie, „de la geniul neînțeles până la cel mai limpede bou”, când „iluștri anonimi/ pot sta grămadă ca în metrou/ cu Bacovia, Arghezi și Omar Khayyam,/ [...], când „te poți trezi peste noapte vedetă chiar și cu/ o singură poezea/citată nu contează de care rețea”. Vorba poetului este sfântă: deștept ești nu dacă ai răspunsuri la toate, ci întrebări despre toate!

Înaintând, amușinând și alegând fiecare încrengătură, dând la o parte țărâna, cititorul atent ajunge să descopere truf(andal)ele și să rostească odată cu poetul: „binecuvântată ești tu între femei, Literatură,/ mântuiește-ne pe noi de iadul realității/slavă ție!” Pentru că literatură, înainte de toate înseamnă „să pleci în cruciadă călare pe propriile/ cuvinte […] blestemați fie tâmplarii limbajului de lemn/ cu scândurile lor rindeluite din care/ i se face azi literaturii/ coșciug!” Un creator adevărat nu are voie să se lase condus de șabloane și mode literare, ci trebuie să fie mereu în răspăr cu ele. Un examen la care autorul prezentului volum a fost supus de-a lungul întregii sale activități creatoare și pe care l-a trecut de fiecare dată cu cea mai înaltă distincție. Uzând de mijloace postmoderne, ironia și autoironia, Emil Lungeanu face, o dată în plus, dovada artei sale în Rizomul cu numărul 4, unde ia în bășcălie neamul acesta get-beget ortodox în care a avut norocul să se nască. Un popor de navetiști, care călătorește de-a lungul anului și calendarului bisericesc de la o lună la alta, de la o sărbătoare la alta. Calendarul este un sui-generis manual de pus ordine în viață, un model de organizare a muncii la nivel național, prilej fără sfârșit de binemeritată odihnă pentru un neam „iubitor de tihnă și de lâncezeală”.

Rizomul care încheie volumul, cel cu numărul 5, nu este altceva decât un compendiu de arte poetice, minunat și inefabil articulate: „zorii zilei sînt niște/ rădăcini ale luminii,/ ceva precum oul unui viitor poem/” sau „rădăcinile unui poem sînt un rizom/ întocmai ca rădăcinile luminii”. Deși subpământene, poemele rădăcinoase pe care Emil Lungeanu ne invită să le descoperim sunt niște explozii luminoase, adevărate furtuni solare de dispersare a întunericului. Ele sunt carne din carnea poetului, merinde pentru călătoria a cărei destinație este trezirea la realitate, dar nu o realitate anostă, strâmbă ori demagogică, ci una suprareală, iluminată, care te șochează delicat și te deschide spre o altfel de citire, una derulată cu încetinitorul, cadru cu cadru, care așteaptă, cu aripile strânse, răsăritul. Odată ce reușește să culeagă aceste poeme și să-și ia hrana din ele, cititorul eliberează, fără să vrea ori cu bună știință, și sufletul poetului, care poate respira acum liniștit: și-a îndeplinit misiunea. În loc de aripi primește o pereche de picioare cu care va învăța să umble prin lumea celor chemați la mărturisirea adevărului. Iată o naștere din nou de care nu toți creatorii au parte, dar la care râvnesc nu puțini, una care are în fața ei zorii inefabili ai unei dimineți fără de sfârșit.