LECTURI PARALELE
Lucia Cuciureanu
poetă, eseistă
Drumul maturizării printre zei și monștri[1]
Patricia Popa este originară din Târgu Jiu. A absolvit Facultatea de Matematică și Informatică a Universității de Vest din Timișoara. A debutat în anul 2024 cu romanul psihologic, Fata cu creierul defect. La Bookfest-ul recent și-a lansat al doilea roman, Anotimpul Persefonei. Carte de altă factură, un roman de formație. Un roman inițiatic care rescrie Legendele Olimpului. Le transformă într-o poveste unde îmbină elemente reale cu unele fabuloase pentru a transmite mesajul că binele, intențiile bune și iubirea înving în cele din urmă în ciuda tuturor riscurilor și piedicilor. Aceasta ne amintește de o specie literară atât de îndrăgită la orice vârstă: basmul. Asta și este cartea, un basm cult, modern, în care Făt-Frumos, Greuceanu și Prâslea sunt înlocuiți de o fecioară. Ea călătorește în lumea de dincolo, pe tărâmul antichității grecești. Cu scopul de a-l găsi pe Hades, pentru a-și îndrepta greșeala.
Până la pagina 34 acțiunea se menține în limitele realului. Personajele sunt doi tineri rivali, concurenți pe postul șefului firmei care se retrage. Fata obține postul la care râvnise din orgoliu, dar devine tot mai obosită și scârbită de noua viață. În timpul întâlnirii cu un client își pierde cumpătul, fuge și este accidentată. Colegul ei, „inamicul numărul 1”, vrea s-o salveze, dar ajunge în infernul lui Hades. Conștientă că a greșit, fata vrea să-l salveze și începe o călătorie lungă cu scopul înțelegerii lumii, a vieții. Și o călătorie interioară, a cunoașterii de sine. Întâlnirile ei cu cei 12 zei sunt memorabile prin probele la care este supusă și prin portretele pe care le realizează. Iată-l, de pildă, pe Dionysos „cu a sa privire misterioasă, se asemăna mai degrabă unei pantere – de o frumusețe sălbatică, enigmatic și concupiscent. Avea un păr lung și neted ce i se prelingea pe spate până în talie precum o cascadă întunecată. Pe cap purta o coroană din viță de vie și ciorchini de struguri, cei conferea un iz regal, iar ochii săi de un hipnotizant albastru-violet păreau două boabe de strugure desprinse din cununa sa. Chipul lui perfect simetric avea un aspect ușor efeminat, cu un nas subțire și drept, gene lungi și dese și buze fine ca mătasea...” (p. 107).
Semne ale plonjării în celălalt tărâm, fictiv, apar încă de la început. Tinerii se numesc Eleni și Evander, nume cu etimon grecesc. Petrecerea firmei are tema „zeii olimpieni”. Banchetul se petrece pe o colină deasupra Templului lui Apollo din Delphi. O bătrână misterioasă (o Pytia modernă) îi prevestește tot acum moartea. Apoi, Eleni este atrasă de tot ceea ce era vechi și prăfuit. Stătea în fotoliu, la mătușa Lydia „precum filozoful Diogene într-al său butoi”, iar privirea mătușii „ar fi putut să împietrească până și gorgonele”. De asemenea, trecerea dincolo nu este definitivă, există în carte secvențe din trecut retrăite de Eleni. Ea își reamintește banchetul, ce costum purta, discuția cu Evander, vizita la mătușă, cum el zăcea zdrobit pe asfalt, că avea telefon etc.
În călătoria ei, ca în basm, protagonista se luptă cu forțele răului, dar cu alt fel de zmei: Medusa, una din surorile gorgone, Lamia, cea ucigătoare de copii, doi monștri și un vârtej, stăpânul care biciuia un sclav fără milă, trei frați regi tirani, basiliscul, Hydra. Îi salvează pe locuitorii unui sat de individualism și paranoia și răspunde întrebărilor Sfinxului. Pentru a reuși, ea se folosește de obiecte care o ajută, dăruite de cei 12 zei pe care îi vizitează – Afrodita, Artemis, Apollo, Ares, Athena, Hermes, Dionysos, Hephaistos, Poseidon, Hera, Zeus, Hestia: mărul, arcul cu săgețile, lira, sabia legii, scutul, sandalele înaripate, ciocanul, tridentul, coroana, fulgerul, tăciunele aprins.
În toate aceste bătălii, Eleni dă dovadă de calități deosebite: curaj, vitejie, intuiție, inteligență și înțelepciune. Pentru care zeii o gratulează prin metafore sugestive: amazoană, muză, vulpe șireată, frumoasă nimfă, flacără sacră, mică sirenă. Din fiecare încercare, Fecioara învață o lecție, trage o învățătură: frumusețea e o binecuvântare cât și un blestem; negocierile nu funcționează cu oamenii răi și necinstiți; nu-i putem salva decât pe cei care vor să fie salvați; limbajul muzical scoate la lumină ce-i mai frumos în noi; furia justificată e motorul schimbării; nu e bine să te crezi mai deștept decât alții și să nu comunici; viclenia e o calitate dacă e folosită în scopuri nobile; roadele colaborării sunt dulci; statornicia e o calitate, dar poate fi și un defect; faptele atrag consecințe etc. Și altele, în legătură cu dragostea: e plăcut să cedezi uneori controlul; să visezi bărbatul pe care-l cauți; ochii sunt oglinda sufletului; bărbații sunt niște bestii (e părerea gorgonelor); nunta e sacră.
În Tartar, Eleni se întâlnește cu sine însăși. Pe un ecran își vede cele mai rușinoase defecte, cele mai mari greșeli și cel mai mare păcat. Dar și fapte bune din adolescență și studenție. Îl întâlnește pe Evander și înțelege că, de fapt, se potrivesc și se iubesc. În sfârșit, descoperă cine e cu adevărat, trăiește anotimpul cunoașterii de sine. De aici titlul, Persefona fiind zeița primăverii, a renașterii și regina lumii subpământene. Spicul de grâu dăruit de mama sa, întâlnită sub chipul Demetrei, este o metaforă care sugerează perfect acest final luminos al cărții.
Până la aprecierea criticii literare (în condițiile în care se scrie și se publică atât de multe cărți, acest lucru este o loterie), Patricia Popa își savurează singură întâlnirile cu cititorii. Aceștia îi cumpără cărțile, o citesc și o așteaptă în continuare.
[1] Patricia Popa, Anotimpul Persefonei, Editura Datagroup, Timișoara, 2025