LECTURI PARALELE

Ionel Bota
eseist

Un debut și mai multe paradigme[1]

Nu știi niciodată când o rugăciune devine poezie; sacerdotul își prezervă și el logodna cu versurile, poemul ordonează comunicările cu absolutul, eul scriptor devine uneori plămadă a unor disperări. Omul spectacolului sideral explorează, tocmai prin poezie, sensurile spirituale prin care viața noastră cea de toate zilele caută de fiecare dată paradigma întoarcerilor în tainicele împărtășiri iar vâltorile cotidianului determină mântuiri întotdeauna reiterate ale sinelui. Volumul Aurorei Popescu, Când pământul se va învârti în jurul meu, este mai degrabă un op integrativ și un foarte bun misionar privilegiind rostirea lirică și orientând, cu o partitură ambiguizată între memorie și dragoste, viață și moarte, bine și rău, lumină și tenebre, textura unor trăiri fideiste, forjate pe un dualism al funcțiilor cognitive ale versului. Aurora Popescu are deja experiența edificării poemului așa-zicând al didahiilor simplității însușite ca stilistică aproape mistică („două trupuri în care m-am ruăt să înmulțesc pământul/ urma de buze roșii pe ceașca unei zile mohorâte/o biserică în care n-am ajuns niciodată în altar/deși m‑am pus pe mine jertfă/și o carte despre singurătate/cu file vorbitoare//toată mă-nghesui/între coperțile de lut/ale trecerii”), „fecundând” mesaje ale ficționalului, exprimând de la un poem la altul adeziuni pentru fluidizarea adesea frivolă a imaginarului.

Eul liric are și el simțul formei precise, pasiunea e conținută inclusiv în flexibilități sintactice, explorările controlate ale realului dau vigoare veșmântului metaforic (prefațatoarea vorbește chiar de metafora ca „laborator poetic”). Prin contagiune, poemele Aurorei Popescu acumulează deopotrivă senzorialitate, atitudine regenerativă, desigur cu un simț estetic în registru personal. Joaca poeziei e derivatul ludic al simbolisticii, disocierile eu-lume incumbând magiilor poemelor anvergura unui sincronism al de-nuanțărilor: „zorile îi răsăreau la subțiori/ în ochi se auzea geamăt de căprioare/ când legăna firele de iarbă/ devenea adiere/ mările o îmbrăcaseră în albastru/ mângâierea îi foșnea ca o rugăciune/cuvântul năștea poezie în jur//când se făcea liniște în catifeaua ei/se auzea uneori/cum sângerau lupii/din pădurile arse” (Femeia de catifea, p. 47).

Ca într-o narațiune filmică, variația sensibilității estetice exultă în sensul căutării pasionate (amprenta „duhului” sincroniilor) de exotice lumini. Reziduuri ale disocierilor se insinuează voluptuos în expresie figurată a unui imaginar de așa-zisă înnoire organică („se strânge aerul în jurul nostru/ca un șarpe/fără să vrem stăm tot mai îmbrățișați/stejarii tăi îmi zgârie în piept/răsăritul//în lemnul lor/înflorește dimineața/unui sicriu”), într‑o destul de ciudată perifrază a meta-fizicii. Fiindcă muzica interioară nu poate fi decât un „cântec de leagăn” universal pe un fond monist al înțelepciunii eului scriptor: „mâinile care ne fac biserică/au inimi în podul palmei/prin podelele cerului/au ieșit afinții/să bată învierea//Dumnezeu suflă tot timpul în baloane de săpun/a pus câte o mamă/în fiecare balon/să înceapă iubirea/în orfelinatul lumii” (Creație, p. 77)

Cartea Aurorei Popescu arată ca un edificiu destul de matur, deși e un volum al debutului. Să ne bucurăm, așadar, că mai există și urmași ai autenticului în poezia contemporană.

^[1] Aurorei Popescu, Când pământul se va învârti în jurul meu, Cluj-Napoca, Editura Colorama, 2023, 82 p.