LECTURI PARALELE

Ottilia Ardeleanu
poetă

Tablete amare la cafeaua de dimineață[1]

Anca-Iulia Beidac, de profesie avocat, se află la al treilea său volum de poezie, după cărțile de debut „pink porn guerrilla” și „18-barely legal”, apărute la editura Grinta, în 2019, și anume Amare, editura Junimea, colecția Exit, Iași, 2025. Volumul are cuvântul însoțitor al poetului Șerban Axinte, redactor la editură, și al scriitorului și traducătorului Peter Sragher. Coperta întâi este ilustrată  cu „Norul” Iuliei Șchiopu.

Poemele „amare” ale Iuliei Beidac sunt răsturnări ale unei realități aparent hilare, dar de o încărcătură amețitoare, greu de dus și de pus pe poziție. „Scriu despre dragoste și moarte cu-aceeași peniță-nmuiată în sângele zilei trecute” – este transpunerea a deja cunoscutului: cogito, ergo sum! (René Descartes) devenit  astfel: iubesc, deci exist! Vasăzică, poeta reprezintă versul dintre viață și moarte. Este clipa. Este măiestria cernelii. A penei!

Tot periplul său poetic este un soi de atenționare asupra lucrurilor și a lumii în care trăim. Poeta învață încă să tacă despre ea, cu inima trofeu, ca ea nu e nimeni, iată cum se autodefinește din incipit.

Un vers de portocală desfăcută agale în timp ce poezia vine cu gust acrișor, senzual, în flux melodios: „tot ce se întâmplă azi am trăit deja” afirmă poeta, e ca și când tot ce scrie a trecut baremul sinelui și poate fi expus cu asumarea de rigoare.

Se duce către alți autori celebri și folosește motto-uri pentru poeziile sale cum citatul „de altfel albastrul nu e o culoare, e și el o liniște” din Jurnalul fericirii al lui Nicolae Steinhardt. Preponderența lui albastru este cu siguranță un mod de a fi! Iar el nu este numai cerneala scrisului, este valul mării, este seninul cerului. Clar, poeziile sale se situează lângă opere și autori prestigioși: „mi se spune cumințenia pământului în zilele când/ nu sunt afurisita perfectă”.

Poezia Iuliei este și „geometrică și muzicală”, interferează cu tot ce semnifică artă, simțire, iubire, miracol: „meșteresc cele mai neasemuite cuvinte voi construi/ o lume doar pentru noi...” mărturisește poeta, bazându-se pe încredere și speranță într-un viitor al frumosului, al artei cuvântului. De fapt, în carpe diem, îndeamnă: „trăiește ca și cum ai muri mâine asta înseamnă nu/ regreta nimic trecutul nu se-ntoarce decât în filmele/ SF și acolo nu-i mereu cu happy end// bucură‑te de tot ce ai puținul tău e aer curat pentru/ mulți îndrăznește cele mai fantastice vise devin/ realitate pentru oamenii care le văd frumusețea”.

Este proclamatoare, nu de puține ori se impune: „atât vă spun” sau „atât îți spun”. Iulia este o visătoare și o doritoare de fericire, asemenea unui poet stors de ideea zămislirii unui univers ideal.

Dorul este un mit pentru ea, îl invocă, îl sintetizează: „mai știi cum e să-ți fie dor/ te întreb pe tine care te întrebi cum să dai drumul/ la vară cu mâini înghețate și zâmbetul gri întors/ înăuntru// p.s. pentru fericire vă rugăm/ apăsați tasta 1/ din interior”.

Poeta se scufundă nu oricum, ci într-o declarație de imaginație, vivaldiană, îmbătată cu „lumina chioară a dimineții/ care te strângea în brațe”, când „fumătorii mor tineri/ nu simt nimic/ niciun efect/ niciun efect/ niciun drog/ mai tare că tine...”.

Iar „fac o hartă a durerilor alerg mereu/ între mine și mine” este un punct culminant al poeziei Ancăi Iulia Beidac! Ea se situează între amar și dulce, cumva în căușul cuvântului care îi compune poezia. Sufletul este un ilustru cuvânt dedat creației! „un titlu nou pentru singurătate”! De fapt, un alt subiect al autoarei, singurătatea, e „ca o condamnare la moarte”, adică, „poți să te scufunzi în restul zilelor tale”. Consider că singurătatea este apariția filmică a sufletului. De după un paravan amenajat anume. Singurătatea înseamnă lipsă! Gol! Groapă! „masca autosuficienței”!

Poeta are suflu, curaj, temperament în tot ceea ce exprimă creativ. Și totuși, are propriile rețineri. Taine. Justificări. După cum și viața are meandrele ei... „lucrurile pe care nu ți le spun/ poeziile pe care nu ți le scriu le păstrez într-un/ sertar închis din mintea mea...”.

Anca-Iulia Beidac se pune în centrul propriei atenții, pentru că, nu-i așa, „îmi este îngăduit orice” și spune despre sine, dezinvolt: „posed/ calități nemaipomenite/ ascunse-ntr-un strop de defecte”; curaj: „sunt un bufon intergalactic/ rege al ținutului alb-negru cu puțin roz bonbon”; autoportret în (re)construcție: „sunt mormanul de amintiri calcinate/ sub hainele sexi”; sunt aici, este sinceră, se pune în diverse posturi, folosește oximoronul cu brio. Dacă nu se caracterizează direct, o face și indirect prin expresii precum: „despre mine se spun doar lucruri frumoase”; „mi se spune să evit soarele/ apa”; „mi se spune cumințenia pământului în zilele când/ nu sunt afurisita perfectă”.

Deține matematici simple, când „uneori te-ntrebi câte vieți ai trăit câți oameni/ trebuie să lași înăuntru pentru a ierta”, știind că „lumea se întoarce pe dos/ nicicând/ prea pe față”.

De parcă ar scrie de sub o moarte, cu ultime cuvinte, Anca mărturisește: „de când am murit zilele îmi/ par lungi netezesc amintiri cu grijă”. „dar dragostea nu e de-ajuns/ niciodată de-ajuns” – aceasta este o aprofundare a clipei! Autoarea trăiește intens între dorință și adevăr! De ce și-ar da inima la câini și de ce și-ar vinde sufletul?! În poezia sa este o eternă respirație a iubirii. Să trecem peste mâna întinsă  a regelui Lear, peste scrisoarea de pe frontul de vest, uneori simt suflul Annei Frank în discursurile sale...

Moartea este o obsesie a poetei, apare frecvent, ca în last words: „de când am murit zilele îmi/ par lungi netezesc amintiri cu grijă”. La fel cum un sfârșit în care găsești tot ce ți-ai imaginat, dorit, de-a lungul vieții!

Așadar, „deznădejdea are brațe mai lungi” și „nu toate poeziile trebuie scrise”, căci există un pact între suflet și cuvânt, iar eu, cititorul, cred în gustul însetatului de ceea ce-i scris, așa că mă avânt între file.

^[1] Anca-Iulia Beidac, Amare, editura Junimea, colecția Exit, Iași, 2025.