LECTURI PARALELE

Vlad Minea

Viața mai pe scurt a Pădurii de scorțișori

Poeți, traducători, umaniști prin studium litterarum, colegi librari – pare că nu e o simplă coincidență că Rareș Călugăr și Mihail Vakulovski au venit cu câte un volum nou în 2024. Atât Pădurea de scorțișori (Editura Prut Internațional), cât și Viața mai pe scurt (Editura Paralela 45) vorbesc, fie mai criptic, fie mai direct, dar cu aceeași autenticitate, despre Brașov sau Republica Moldova ca toposuri centrale ale experienței, despre fragilitate ca mecanism de rezistență sau despre limitele interacțiunilor umane.

Dacă în volumul de debut, Sangvinar, Rareș Călugăr propunea o negație continuă a semnificațiilor, o deschidere maniacală spre livresc, o incursiune în spațiul intim și plin de echivoc al sensurilor, în noul său volum adoptă o altă formulă, ce face tranziția de la planul profund erudit la cel mundan. Avem deci o scriitură ce curge fluent, un proiect format din doar 10 poeme, împărțite în mai multe secțiuni ce ipostaziază momente într-o manieră lo-fi, prin niște cadre de slow-cinema: „Diseară va ieși din tură,/ va ajunge acasă și vom reîncălzi spaghetele/ ornate cu frunze de busuioc. Apoi,/ ne vom băga sub plapumă și ne vom încrucișa picioarele/ pentru a le încălzi.// Și vom da play la ceva, dacă va avea chef.” (p. 5).

Totodată, poetul formulează o resemantizare a timpului și a spațiului, căci în poezia sa istoria se contopește cu prezentul, iar mitologia și geografia locală sunt mixate cu referințe pop, astfel încât o călătorie pe autostrada care străbate munții e însoțită de muzica lui Bon Iver și St. Vicent, o meditație existențială este urmată de versurile Lanei del Rey („E o iluzie că sunt un bărbat care se pricepe la toate./ Nici măcar un sfert din câte ar trebui să fac nu mă interesează.// Când îmi concentrez întregul potențial creator/ în tine, nu-mi mai rămâne nici cât să mă gândesc dacă/ mă urăsc sau nu. – My body’s a temple, my heart is one too”, p. 62), iar conversațiile bătrânelor din perioada Moșilor de vară sunt însoțite de utilizarea gadgeturilor: „Durduiturile deschid ghindele verzi de stejar. Bătrânele scot iPad-ul și fac o poză –// vor vrea să decidă mai târziu/ ale cui flori sunt mai frumoase, al cui mormânt/ merită cavou din cărămidă arsă”, p. 28. Concomitent, în ambianța Pădurii… nu există doar vechi sau doar nou, poetul nu respinge desuetudinea și nici nu elogiază cultura mainstream, doar creează o lume în care cele două tipuri de discurs, cu conceptele și valorile lor, se contaminează reciproc.

De cealaltă parte, Mihail Vakulovski se bucură deja de un important prestigiu literar atât în România, cât și peste Prut, impunându-se cu volume de poeme și proză precum Riduri, Tata mă citește și după moarte, trilogia rockman. În Viața mai pe scurt, poetul păstrează formula minimalistă, imagistă, vizuală. Propriu-zis, se conturează o poezie a ingambamentului, nostalgică și comică, ce impresionează prin exorbitanta atenție la detalii și prin explorarea fenomenelor observate în lumea înconjurătoare. În acest sens, la nivel macro sunt prelucrate diferite tipuri de hard news („Donald Trump/ a câștigat președinția SUA/ din patriotism// din patriotism rusesc/ spune/ putin”, p. 70), iar la nivel micro poetul optează pe valorificarea unui cotidian ce se traduce atât ca labirint kafkian birocratic („pîn’la poșta din Răcădău/ ca să aflu că să mai vin și mâine/ pentru că încă nu am nimic/ la avizul prin care. eram invitat ieri la poștă”, p. 62), cât și ca romanțare a lamentărilor cu privire la job („cu concluzia că/ numa’ traducător să nu fii/ în țara asta…/ deschid cartea și traduc mai departe…/ o termin și pe asta”, p. 37). După cum se poate vedea, tonul este, în mare, (auto)ironic și sarcastic, însă discursul virează spre o codificare sobră în poeme care propun instanța familiei ca centru tematic. Bineînțeles, mă refer aici la toate familiile, nu doar la cea a eului poetic, deoarece se simte o tensiune evidentă și în expunerea imaginii tatălui decedat sau a mamei din satul basarabean (aspecte pur biografice), și în cea a părintelui care și-a pierdut copilul în tragedia din 30 octombrie 2015 („tatăl unui decedat de la colectiv:/ stau în țara asta/ doar/ pentru că trebuie/ să merg/ sîmbăta și duminica/ la cimitir”, p. 108).

Singura chestiune pe care aș putea să o reproșez nu se leagă de calitatea textelor, ci de editarea în sine. Chiar dacă există fire roșii strecurate în țesătura textului, un volum ce cuprinde 112 poeme pare mai mult o antologie “best of” decât un proiect care dispune de autonomie conceptuală. Astfel, în cele 150 de pagini se acumulează redundanțe și repetiții ale formulelor, așa că multe dintre acestea, chiar dacă sunt bine scrise, nu fac decât să recicleze idei, stări, obsesii deja dezbătute, lăsându-ți impresia că recitești cartea încă de la prima lectură.

În orice caz, Pădurea de scorțișori și Viața mai pe scurt au reușit să se impună ca volume solide în universul literar al anului 2024. Chiar dacă sunt scrise în stiluri diferite, cele două proiecte tematizează experiențe în moduri originale, de aici și profunzimea conținuturilor.