Din primăvara anului 1923, într-un cimitir de cartier londonez, putea fi văzută uneori o doamnă singuratică, în mare doliu, care zăbovea în reculegere în fața unui anumit mormânt cu inscripția „Lt. Col. Joseph Whiteside Boyle 6 noiembrie 1867 – 14 aprilie 1923. Un om cu inima unui wiking și credința pură a unui copil.”

Numai un bun prieten al acestui om știa că misterioasa doamnă era Regina Maria a României și că epitaful de sub numele răposatului îi aparținea, ca și inițiativa de a aduce lespedea de marmură de la București.

Am întâlnit pentru prima dată numele colonelului, sub forma Joe Boyle, în 1922, cu ocazia captivantei lecturi a corespondenței dintre Regină și marea ei prietenă, pianista Cella Delavrancea[1]. În scrisorile Reginei referirile la colonelul Boyle sunt recurente, iar tonul evocării e de fiecare dată sugestiv pentru intensitatea relațiilor dintre ei, făcând parte din tipul de confesiune care numai unei prietene foarte devotate i se poate face:

„Principalul meu companion este, de fapt, vechiul și ciudatul meu prieten Boyle [...] Originea mea anglo-saxonă are aceeași simplitate necomplicată și același curaj simplu. Înfruntăm lucrurile, credem în ceva, sperăm la ceva, nu suntem nici cinici și nici sceptici, ceva din copilul care am fost a rămas în amândoi și între noi s-a legat o prietenie pe care nu mă aștept ca alții s-o înțeleagă. El e mare și bun [sbl. aut.], așa cum înțeleg eu bunătatea, așa cum e bun un stejar măreț, o stâncă neclintită, un câine mare, Pământul-Mamă sau un Saint-Bernard uriaș. Nu pot explica, dar simt și știu” (1 sept. 1918)”

Personajul a fost un aventurier generos și hazardat, din familia celor adorați de adolescenții de odinioară, însă prea puțin cunoscut la noi, deși a participat în timpul Marelui Război la misiuni periculoase în serviciul României fiind un intim al Reginei și un familiar al Casei Regale, printre membrii căreia era agreat ca „unchiul Joe”. Comentând atunci corespondența dintre cele două Doamne, mi s-a părut curios cum de viața unui personaj de asemenea anvergură nu a tentat încă – precum colonelul „Lawrence al Arabiei”, de pildă, – niciun scriitor sau cineast[2]. Și iată că azi ne aflăm în sfârșit în fața unei cărți extraordinare, fabuloasă de la prima la ultima pagină, intitulată Regina Maria și Joe Boyle, o dragoste imposibilă[3]. Autorul, Gilles Duguay, canadian, căsătorit cu o româncă, fost ambasador al Canadei în România, este el însuși un „ciudat” pe măsura personajelor sale, ofițer de marină, cu studii de drept, diplomat de anvergură, cu misiuni în cele mai diverse capitale, grație cărora a dobândit un prestigiu de omniprezent și o capacitate de a intui și înțelege cele mai diverse subtilități ale relațiilor internaționale. Altfel nici nu era posibilă concepția și elaborarea unei cărți de o asemenea complexitate. Avizat asupra episodului românesc al compatriotului său Joe Boyle, a folosit anii misiunii la București – 1995-1998 – pentru a se documenta asupra insolitei relații dintre compatriotul său și Regina unei țări atât de îndepărtate.

„Numit ambasador al Canadei la București în 1995 – scrie autorul în Preambul – am consacrat 20 de ani de cercetări aprofundate acestor două ființe de excepție [...] O respect pe Regină și pe compatriotul meu Joseph Whiteside Boyle, care mă obsedează de două decenii [...] Regina Maria și Joe Boyle sunt, după opinia mea, eroi autentici, dar nu suficient de cunoscuți. Prin această carte încerc să le fac dreptate [dar numai] cinematografia sau televiziunea ar reuși să le redea adevărata glorie pe care o merită din plin, fiecare în felul său [...] două suflete mari care s-au respectat și iubit în cel mai pur sens al cuvântului.”

În versiunea ei originală și definitivă, cartea a apărut în limba franceză, la Montreal, în 2015 și azi, după zece ani, ne bucurăm de versiunea românească a cărei mare șansă este aceea de a fi semnată de doamna Cristina C. Duguay, de origine română, soția autorului. Precizarea e necesară și importantă, deoarece stilul lui Gilles Duguay e fluent, captivant și expresiv, deși se configurează prin confluența unor modalități ce țin de domenii diferite. Din istorie reține respectul pentru precizie și cronologia riguroasă, urmărită până pe zi și oră. Din biografie, empatia și grija pentru a reține doar detaliul plauzibil, în acord cu caracterul personajului. Din roman, imaginația, ținută sub control spre a păstra veridicul, cum se întâmplă în golurile documentare, dialoguri sau descrieri de ambianțe. În versiunea doamnei Cristina C. Duguay, care nu are doar studii filologice, ci și talent literar, toate acestea, precum și inefabile nuanțe, se percep cu depline satisfacții estetice.

Privită în ansamblul ei, cartea apare precum o construcție elaborată de un istoric, nu doar prin exactitate și cronologie, cum ziceam mai sus, ci și ca aptitudine de a cuprinde panoramic o întreagă epocă dramatică, de la sfârșitul veacului al XIX-lea, când s-au născut ambele personaje, până în 1938, anul morții Reginei. Acesta e palierul strict istoric, având în centru Marele Război, cu contextul său ante- și postbelic. Dar acesta e totodată și arealul celor două biografii, resuscitate alternativ sau în scurta lor interferență dintre 1918 și 1923, când, prin detalii concrete, documentate, Gilles Duguay reușește să releve toate riscurile acestei relații care și-a păstrat tot timpul aparențele unei purități romantice. Cum, de altfel, a și fost, spre deosebire de relația Reginei cu Barbu Știrbey, intrată și ea în atenția biografului, dar păstrată în fundalul narațiunii, deoarece el nu și-a propus să emită judecăți morale, ci să aducă în lumină o relație de o eleganță etică neobișnuită într-o vreme în care se dezlănțuiseră călăreții Apocalipsei. De altfel, din aceleași motive, și Regele Ferdinand, cu anecdotica lui amoroasă, apare tot într-un plan secund. Sunt prezențe pe care autorul le-a considerat colaterale temei sale centrale. Cercetând corespondența lor, amplul Jurnal al Reginei, studiindu-le personalitatea și convingerile profunde, deductibile din aceste texte, Gilles Duguay ajunge la o unică concluzie:

„Nu, nu au trecut frontiera invizibilă între corp și suflet, între rațiune și emoție. Nu, această dimensiune carnală nu a fost necesară acestei iubiri cavalerești, aproape sacră, pe care Boyle o purta Reginei. [...] Boyle o iubește ca pe un simbol, ca pe o ființă superioară, deasupra mulțimii, dincolo de vremuri.”

Dar el însuși e „dincolo de vremuri”, gata să se angajeze oricând și oriunde pentru o cauză dreaptă sau care i se pare dreaptă, fără a miza pe recompense de vreun fel. Nimic nu-i pare imposibil și reușește în toate. Are și o doză de naivitate, ca atunci când, în Rusia lui Lenin, se aventurează să reabiliteze căile ferate devenite vraiște. Până își dă seama cu cine are de-a face și se alătură Armatei Albe, care dădea ultimele lupte în Crimeea. Eliberează prizonieri români, cărora le facilitează revenirea în țară și recuperează de la ruși medicamente și elemente de tezaur. Sunt doar câteva dintre bătăliile sale, căci

„Da, Boyle este un romantic din altă epocă, un personaj victorian [...] are stofa unui conchistador și chiar a unui dominator, dar în forul său interior nu dorește să domine nimic și pe nimeni, mai ales pe Regina sa. Joe o plasează în imaginația sa pe Maria dincolo de cele lumești, pasiunea sa nu poate fi numită altfel decât idolatrie.”

Dar, ca într-un pandant, tot din altă lume vine și Regina:

„Maria nu este o simplă femeie. A fost educată de mic copil să fie Regină. Desigur că regăsim în ea trăsăturile unei femei cochete, uneori frivole și, cum recunoaște ea însăși, lejeră și imprudentă. Seduce, cucerește, domină și domnește [...] Peste tot în lume, Maria reprezintă imaginea radioasă și minunată a României. Maria este mai ales o mamă pentru copii săi, pentru poporul său, un simbol viu al României combative. O putem numi Regina Maria sau Mama Regină, mereu prezentă pentru cei în nevoie și oropsiții vieții. Pentru poporul său, Maria este o sfântă laică.”

E de reținut de aici sintagma „peste tot în lume”, deoarece, într-adevăr, nu cred să existe în istoria noastră vreo personalitate care să ne fi reprezentat atât de pregnant chiar și când România nu mai era „radioasă și minunată” ca în primii ani de după Marea Unire. Cartea lui Gilles Duguay mai deține un secret al seducției care constă în detalii inaccesibile îndeobște „marelui public”, dar, dincolo de senzaționalismul lor, bogate în neașteptate semnificații. Astfel, ultimele două capitole sunt dedicate anilor 1923-1938, „grandorii și decăderii monarhiei românești”, unde, de un atroce dramatism, e relatat sfârșitul Reginei, survenit în urma unor misterioase hemoragii. E internată întâi la Merano, în Italia, dar abia la o clinică din Dresda i se stabilește diagnosticul corect, de varice esofagian. Amintesc acest episod deoarece conține două dintre acele detalii puțin cunoscute de care aminteam mai sus: pe când se afla la Merano, Mussolini i-a trimis un superb buchet de flori, iar la Dresda fiind, Hitler a delegat-o pe soția lui Goebbels să vadă dacă e tratată corespunzător și i-a oferit un avion sanitar ca s-o readucă în țară. Regina nu le-a cultivat și a păstrat distanța față de aceste personaje, dar faptul că ele au tratat-o cu respectul cuvenit dovedește că Gilles Duguay n-a exagerat când a intuit, ca și Joe Boyle, că ea e o personalitate „dincolo de cele lumești”, mai ales dincolo de ideologii, ceea ce i-a adus respectul „peste tot în lume”, indiferent de regimul politic.

Ultimul capitol e intitulat 1930-1938. O altă dragoste imposibilă – Regina Maria și fiul său Carol al II-lea. A fost aceasta într-adevăr cea mai tristă perioadă din istoria Casei noastre Regale, altfel zis, începutul sfârșitului, când dragostea de mamă și prestigiul de Regină au fost călcate în picioare de primul ei născut, prințul, apoi regele Carol al II-lea, care, cum bine se știe, a fost un scelerat care și-a umilit familia (mamă, soție legitimă, fiu, frate, surori) și a prăvălit țara în dezastru. Îi era Reginei cu atât mai greu cu cât nu-l mai avea pe Joe Boyle, care se pricepea să aplaneze situațiile delicate din sânul familiei regale și reușise chiar să se impună și să tempereze la un moment dat samavolnicia scandaloasă a fiului denaturat. Aceasta – regretul Reginei de a nu-l mai avea alături – e ultima referință la Joe Boyle din copioasa istorie resuscitată de Gilles Duguay, o carte sub toate aspectele memorabilă.

[1]  Corespondență Regina Maria – Cella Delavrancea (1913-1927). Ediție îngrijită, Cuvânt înainte, Note și traducere din limba franceză de Cătălina Opaschi. Traducere din limba engleză de prof. dr. Silvia Osman și Ioan Ciupercă. București. Litera, 2022.

[2] Vd. Radu Ciobanu, „Între ele, Doamnele”, în Arca, nr. 2/2023

[3] Gilles Duguay. Ambasador al Canadei în România (1995-1998), Regina Maria și Joe Boyle, o dragoste imposibilă. Traducere semnată de Denis Vaugeois. Traducere Cristina C. Duguay. București. Creator, 2025.