INSOMNII VINOVATE

Horia Al. Căbuți
prozator, traducător, eseist

Mareele eșecului

Sunt la biblioteca municipiului, proaspăt renovată ultramodern, uimindu-mă de rafturile tixite cu cărți ce se desfășoară pe înălțime din podea și până în îndepărtările tavanului. Precum clădirile gigant dintr-un oraș clădit pe oceane de petrol. Întrebându-mă, cârcotaș, cum reușesc vizitatorii cu mai puține abilități fizice, inapți să suie pe scările metalice împrăștiate pe podea, să arunce măcar o privire către rafturile de sus. „Vine peste noi o lume care, pas cu pas, ne azvârle în mărginimi” – nerostesc un pic amuzat, dar mai mult întristat. Însă atenția mi-e deturnată îndată de un meseriaș înarmat cu o bormașină, o rolă de cablu și o cutie cu dibluri și piulițe, pregătindu-se să monteze un tablou pe perete. E o pictură a unui artist local, cu anvergură limitată, probabil fericit să-și vadă opera expusă permanent într-un spațiu cultural adecvat. La un moment dat, mașinistul se întoarce către supraveghetorul de sală: „Pă ăsta cum îl punem? Cu movul în sus sau în jos?” Cel întrebat stă o clipă cu ochii spre lucrare și, după o profundă meditație, îi răspunde: „Pune-l cum vrei. Ș-așa nu pricepe nimeni ce-i acolo.” Atunci gândul îmi zboară instantaneu către marile muzee ale lumii: oare montatorii care manipulează pe simeze capodopere de Botticelli, Vermeer, Rembrandt, Degas, ori chiar Matisse sau Miró, trec prin asemenea dileme? Are vreunul dubii cu privire la orientarea carteziană a picturilor? Atunci, în cazul de față, o fi tabloul artistului local, laolaltă cu alte zeci de mii de lucrări nonfigurative ce umplu expozițiile și diverse alte spații publice, catalogabil drept o neizbândă? Bibliotecarul indecis, probabil un cetățean onest cu studii superioare și cultură măcar medie, este el exclus din rândul celor cărora acest gen de artă se adresează? S-o fi restrângând publicul acesteia doar la câțiva specialiști și creatori de opere similare? Dar n-am vreme de speculații. Mă urc pe o scară, escaladând în echilibru precar fortăreața livrescă înspre meterezele înguste de sub plafonul de rigips între care stă înfipt un carton pe care e figurat boldat un J: Jankélévitch, Jaspers, Jefferson, Jung... Apoi, alături, K: Kant, Kierkegaard, Kripke, Kuhn...

Doamne ferește, n-am vrut să insinuez că arta contemporană în ansamblu, la fel ca muzica ori literatura, ar fi un eșec. În primul rând din pricina faptului că acesta este un predicat extrem de greu de definit. Ce criterii încadrează un eșec? Care este granița dintre eșec și reușită? Cine stabilește de ce parte se situează un fenomen/eveniment? Care sunt elementele care definesc un eșec drept irevocabil? Sunt întrebări pe care, dacă le aprofundăm un pic, ne găsim în imposibilitatea de a da un răspuns limpede la oricare dintre ele. Evident, exclud din subiect întâmplările extreme care generează calamități și grozăvii sociale, etice ori tehnice de care istoria e plină. Ele nu sunt eșecuri. Sunt apocalipse. Eșecul este mult mai prozaic. Atunci când nu e... fundamental.

Eșecul nu este sinonim cu eroarea, cu toate că de cele mai multe ori termenii se interschimbă. Cea din urmă incumbă un proiect, o premiză corectă, bine documentată și organizată, dar care, pe parcursul punerii în real, suportă greșeli de execuție care compromit finalizarea. În funcție de gravitatea lor, ele pot fi corectate instantaneu sau ulterior, astfel încât rezultatul să fie parțial sau total salvat. Exemplul ce-mi vine în minte cu predilecție este telescopul spațial Hubble, o investiție de zece miliarde de dolari care, odată lansat pe orbita de la 540 km altitudine în 1990, n-a fost capabil să transmită către centru decât imagini distorsionate, inutilizabile astronomic. Vina aparținea unei imprecizii de execuție a oglinzii principale care focaliza necorespunzător lumina captată. De-abia după trei ani, cercetătorii NASA au reușit să trimită o misiune de reparare, adăugând sistemului un dispozitiv optic de corecție care a adus utilajul la parametrii săi proiectați. Eșecul în schimb implică o precaritate a însuși proiectului. Inadecvarea sa la mediu, la necesități, la context, la parametrii generali ai receptării. Inadecvarea poate fi însă negativă sau pozitivă, după cum se situează în raport cu cutumele cotidiene. De multe ori ea edifică o viziune înnoitoare care excede conservatorismele epocii (în special în cultură), conservatorisme care se vor grăbi să catalogheze fenomenul drept un eșec. Alteori se aseamănă cu strădania de a ajunge din urmă, cu picioarele legate în lanțuri, un pluton de atleți. Dar întotdeauna pornește de la o sub- ori supraevaluare a lumii, a societății, a propriilor valențe. Chiar dacă înfăptuirea este impecabilă, ea va fi respinsă de entitățile cărora le-a fost destinată. Cel mai edificator exemplu e reprezentat de numeroasele „orașe-fantomă” chinezești, înălțate după toate rigorile arhitecturii moderne, care însă au rămas nepopulate datorită unei serii de condiții de care inițiatorii n-au ținut cont: înaintarea inexorabilă a deșertului din vecinătate, prețurile exorbitante pentru potențialii colonizatori, fragilitatea activităților economice regionale care ar fi atras forță de muncă etc. Dar nu întotdeauna erorile sunt revocabile, așa cum nu toate eșecurile rămân insuccese întru eternitate. Dintre nenumăratele exemple pentru primele, poate fi amintită prăbușirea unui pod pietonal de 900 de tone din Miami, în 2018, peste traficul din autostradă, în chiar preziua inaugurării, creând un adevărat masacru. Prăbușire datorată se pare unei erori la operațiunea de întindere a cablurilor de susținere. Iar pentru eșecurile temporare, ne gândim fără nicio ezitare la opera paricidă a lui Van Gogh, genialul și nefericitul pictor care și-a ruinat viața în îndârjirea de a-și urma fără menajamente calea artistică inovatoare.

Eșecul, ca mecanism psiho-socio-mental, este de o simplitate dezarmantă. Are câte ceva în comun cu castitatea. Și cea din urmă pornește de la o inadecvare. Persoana castă încearcă să eludeze condiția sa de creatură bio-socială, dotarea cu impulsuri naturale, cu tendințe de asociere și legături firești cu semenii, și ia calea căutării unei purități artificiale („cea mai nenaturală dintre perversiunile sexuale” – cum o califică Aldous Huxley!). Căci puritatea naturală nu poate caracteriza o ființă fundamental impură, așa cum răspândesc majoritatea teologiilor. Iar accederea ei prin strădanii dureroase, contra firii, aproape niciodată realizată pe deplin, împinge mereu existența către limitele sumbre ale morții. „Puristul își consacră pozitivitatea existenței pentru a învăța inexistența!”. El „preferă umbra ființei decât ființa impură” – decretează Vladimir Jankélévitch (Pur și impur). Este o persiflare a înseși prerogativelor – constrângătoare, ba uneori asfixiante – ale eticii, disciplină ce se adresează totuși oamenilor vii care se căznesc să-și conserve zi după zi determinativul. „Puristul” însă plonjează într-o supra-etică ce „vrea să fie scandalos, paradoxal de anti-reală” (Iertarea). Strivit între structura sa de creatură biologică și visul alienant și neverosimil al unui univers eteric, desprins irevocabil de atributele substanței, el își poartă stigmatul în chinuri și trufie. Ar reveni, în clipele de deznădejde însingurată, la prima, dar orgoliul inflaționist îl împinge diabolic înspre iluzia celui de-al doilea. Gândul irealizabilității – ori futilității – demersului său îl iscodește dinspre toate ungherele, dar cu efort suprem îl alungă și-și continuă împleticit hârjoana cu neființa. Persoana castă, în rarele momente de socializare, dă celorlalți lecții de necruțătoare virtuți a căror singură purtătoare este ea. Mimează abil iubirea pentru toți, dar tonurile ascunse ale vocii sale tăioase tremură de vrajbă. Căci, în secretul cugetului, detestă tot ce își desfășoară viața în cheie firească. Aici se distanțează major de cel eșuat. Victimei oneste a eșecului i s-a diminuat forța disprețului, căci ceea ce a înfăptuit, chiar așa nereușit (sau doar catalogat astfel), i-a uzat energiile. E convins în sinea lui de valoarea realizării sale, dar nu-și ascute săbiile întrucât a păstrat în caracter frânturi de îndoială. În schimb, el este cel disprețuit de lume, de „aproapele” care fuge de persoana lui ca de un contagios. Nu-și găsește nicicum locul nicăieri, așa cum „puristul” nu-l are nici el pe-al său căci le respinge pe toate. Puhoi de oprobrii se prăvălesc asupra lui: doar a îndrăznit să se abată de pe calea cea acceptată. Să cânte într-o gamă ușor diferită, deloc pe armonicele așteptate, poate nici întrutotul izbutite. Însă s-a străduit să o facă cu dăruire. Și el s-ar întoarce la originea eșecului său – pe el orgoliul nu-l neastâmpără ca pe cast; dar realizează că ar fi zadarnic: ar lua-o de la capăt exact pe același drum. Drumul său e unul teluric, necesită efort: el pleacă și vine dinspre și către existentul bolovănos, nu orbitează spectrele neprihănirii. El nu-și detestă anturajul respingător. Mai degrabă îl imploră din priviri să-i privească lucrul mai adânc, așa cum Vincent îl ruga pe Theo, în scrisori înlăcrimate, să îndemne clienții galeriei sale pariziene să zăbovească măcar un minut în fața picturilor sale.

Eșecul, așa nedefinibil, ori măcar dificil de catalogat cum este, e însă important. E reperul în raport cu care se stabilesc listele controversate ale valorilor. În relație cu care se fixează chiar și tarifele pieții. În funcție de care se formatează acel flogiston difuz și aleatoriu ce poartă numele de gust. La cei mai puțin onești ce eșuează, eșecul stârnește ambițiile psihologice de a-l surmonta cu orice preț și, valorificat cu oportunistă istețime, reprezintă trambulina, îndeobște perversă, de a năvăli în budoarele recunoașterii. E uimitor câți eșuați s-au cocoțat semeți la pupitrele cu butoane ale deciziilor de toate tipurile! E drept că, uneori, eșecul respiră umilință, dar la cei mai mulți declanșează ură până la isterie. Eșecul pe care îl constată în proximitate incită la maxim orgoliile celui ce (încă) nu (sau nu știe că) l-a experimentat. Se simte purtat de un avânt cu atât mai impetuos cu cât înregistrează o mai densă jale primprejur. Mai mult, eșecul pe care el însuși are abilitatea de a-l procura proximității devine stimulent orgasmic pentru cel ce accede piscurile gloriei. Puterea, în orice areal al existenței umane, reactivează în majoritatea zdrobitoare a cazurilor sălbăticia atavică din istoria îndepărtată, darwiniană, a evoluției. Dar să nu mă îndepărtez prea tare de firul subiectului. Puțin cunoscut la noi, filosoful româno-american Costică Brădățan, profesor de studii umaniste la Universitatea din Texas, laureat al premiului Prose pentru excelență în filosofie al Asociației Editorilor Americani, 2024, face o analiză amplă a fenomenului în volumul Elogiu eșecului. Patru pilde de umilitate. Plecând de la zicala „nu-mi ajunge că am succes, trebuie ca și alții să dea greș”, o elocventă expresie aforistică a micii divagații anterioare, în explicită conexiune cu cinica doctrină deterministă a lui Calvin – conform căreia Dumnezeu a creat pre-programat oameni buni (mântuibili) și oameni răi (damnabili), care așa s-au născut și așa vor rămâne în eternitate, indiferent de acțiunile lor („ți-ai trăit viața înainte de a te naște”! – E.M. Cioran), el concluzionează: „Fără spectacolul nefericirii celorlalți, succesul meu nu va fi niciodată complet”. Oricât de rebarbativă e directețea exprimării, ea ascunde un adevăr esențial: în lipsa contrastului furnizat de termenul opus, niciun concept nu se poate valida, rămânând într-o sterilă nedeterminare: lumină-întuneric, bine-rău, putere-slăbiciune, succes-eșec etc. se instituie ca operaționalitate numai în tandem. Probabil asta a determinat și Divinitatea, după gândirea calvinistă, să se asigure dintru început că lumea e populată și de buni, și de răi, ca să nu se prăpădească din start. Brădățan inversează însă axiologic ponderea termenilor binomului succes-eșec, conferind eșecului partitura solistică: „dacă există ceva mai rău decât eșecul, este absența eșecului”. Căci el reprezintă, din punct de vedere individual (e limpede, se referă aici la eșuatul onest), nu o piedică, ci un stimulent al cunoașterii, al raportării la real, al limpezirii vederii asupra lucrurilor. Prin eșec ne confruntăm cu propria noastră interioritate, ne percepem limitele și adevăratele capabilități. Mecanismul funcționează și către exterior: nu conștientizăm valoarea obiectelor de care ne folosim decât atunci când nu mai putem face asta; computerul, telefonul ori aparatul de cafea se relevă în adevărata lor indispensabilitate doar în clipa în care s-au defectat! Până atunci erau încarcerate într-o searbădă rutină, într-un reflex inconștient al utilizării ce ținea mai degrabă de insignifiant decât de imperativele necesității. Dar el funcționează și către exteriorul... „metafizic”. „Eșecul dezvăluie nu doar nimicul care ne definește existența, ci și deficitul de ființă din lumea însăși”, cu trimitere directă la doctrinele gnosticilor asupra cărora, inevitabil, voi reveni. Deficit pregnant, ilustrat de rostogolul de căderi pe care ființa îl înregistrează zi de zi, culminând cu cea supremă de la capătul ei. Numai că, în absența lui, lumea, așa cum o percepem și palpăm noi, ar fi cu totul disfuncțională (să aibă dreptate Leibniz cu cea mai bună lume posibilă, spre revolta lui Schopenhauer? Vedem un pic mai târziu). Realitatea nu se poate institui ca realitate decât prin lanțul de eșecuri și prăbușiri ce înfășoară existența ca o mantie grea. Eventual, doar ca un soi de halucinație în care ființările ar fi lipsite de vlagă și determinare, spectre ale neverosimilului. „O asemenea lume n-ar mai fi reală”. Căci ar fi privată de motorul ei principal, de dinamica decisivă a contradictoriilor, retrogradând-o într-o scenografie de cer fără stele. În care și moartea, inexorabilul și detestatul capăt al fiecărei viețuiri, și-ar pierde prestanța, întrucât „când murim, nici nu ne dăm seama, fiindcă suntem morți de mult”.

„Eșecul este iruperea bruscă a nimicului în mijlocul existenței. Când avem experiența eșecului, începem să vedem crăpăturile în țesătura existenței și nimicul care se holbează la noi din partea cealaltă [subl. n.]”. Afirmația tulburătoare a filosofului româno-american mă aruncă în ispita unui interludiu pe baza unui mic recurs istoric. Cer ajutorul unui matematician și prestigios jurnalist științific, de data aceasta doar american, Charles Seife (Zero. Biografia unei idei periculoase). El consideră vechiul proces de cunoaștere pozitivă al bătrânului continent drept un mega-eșec de durată milenară, adus până în pragul Renașterii, când Copernic, Galilei, Kepler și următorii s-au scuturat în sfârșit de lanțurile fizicii aristoteliene și au desțelenit căile corecte de accedere la fenomenul universului. Dar vizează mai ales infirmitățile matematicii antice europene care manifestă o fundamentală incompletitudine prin faptul că s-a ferit de a include în panoplie banala și misterioasa cifră zero; fapt aproape la fel de prelungit în timp, până la „aurarul” medieval Fibonacci. Cifră pe care indienii o utilizau cu enorm succes matematic de ceva vreme, în pofida aprehensiunii metafizice pe care o stârnea în vestul planetei (probabil că grecii n-aveau obișnuința lucrului cu neantul existențial pe care supușii lui Brahma îl frecventau la fel de firesc cum frecventau ei agorele, iar noi sălile de fitness...). Bulversați de paradoxul lui Ahile și țestoasa al lui Zenon, grecii n-au fost capabili să ia în serios extremele șirului numeric (zero și infinit) și, mai ales, sinteza lor în infintezimal. Neantul și infinitul, nimicul și nemărginirea nu constituiau pentru ei prilejuri serioase de analiză. Mai degrabă spaime existențiale: „grecii nu știau cum să abordeze ideea de infinit. Au cugetat asupra conceptului de neant, însă l-au respins pe zero ca număr și s-au jucat cu conceptul de infinit, însă au refuzat să accepte infinitatea”. Ambele ar fi tulburat încântătoarea armonie cosmică pitagoreică, ori ciclurile pirotehnice heraclitiene. Să nu mai vorbim, ceva mai târziu, de oponența vehementă a Bisericii medievale care vedea doar diavoli în cifre, iar în zero, pe comandantul lor suprem. Și i-ar fi condamnat întru eternitate chiar și pe bieții contabili comerciali la lucrul cu exasperanții și inoperanții M, D, C, L, X, V, I. Numai atomiștii din Abdera vorbiseră de „vidul infinit”, în lipsa căruia elementariilor lor li s-ar fi amputat posibilitatea mișcării; dar ideile democritiene, șocant de avangardiste, au rămas în marginalitate până înspre epoca noastră. Astfel că grecii, insensibili la subtilitatea paradoxului lui Zenon, cel care alegoriza în fapt conceptul modern de limită, au ratat descoperirea, cu mai bine de un mileniu și jumătate mai iute, a analizei matematice leibniziene! Este „cel mai mare eșec din matematica grecească” – conchide Seife.

Brădățan însă „metamatematizează”, în citatul din debutul paragrafului anterior, disputatul și controversatul zero și îi explicitează valențele aprehensive. Însuși gândul neantului, viziunea tenebrelor lui, te abate de la fărâma de raționalitate necesară pentru efectuarea celei mai simple socoteli. Nimicul „care se holbează la noi” printr-o „crăpătură” și stârnește imaginații senzual-frisonante, demne de viziunile htonic-erotice ale lui Sábato, surclasează net „sonetele” teoriei numerelor. Cifra ca atare este doar o inocentă fircălitură grafică, un naiv rotocol ce încercuie o goliciune; dar câtă angoasă a creat el secole de-a rândul în creierele unor atleți bine antrenați ai gândirii! Câtă groază de o absență în lipsa căreia prezențele sunt incapabile să se prezentifice (să ne gândim doar ce se alege de 100 fără 0-uri?)! Ce să mai zici atunci de absolutul distopiei, de „goliciunea” în sine, de vacuumul însuși, pe care cu perversitate îl reprezintă grafic? Care iradiază morbid substanța și spiritul dinspre genunile ne-manifestării? Care se străvede din chiar instabilitatea funciară a funcționării mapamondului și modelează condiția umană într-o riscantă acrobație? „A fi  om înseamnă a merge pe sârmă fără plasă de siguranță dedesubt. Cel mai mic pas greșit ne poate dezechilibra, azvârlindu-ne în abis”. Nimicul ce se insinuează diversionist în sânul existenței, în chiar țesătura ei intimă, oare nu este în cazul ăsta efectul eșecului decisiv, „conceptual”, fundamental, tocmai al ei însăși?

„Eșecul, întotdeauna esențial, e cel care ne dezvăluie nouă înșine, ne permite să ne vedem așa cum ne vede Dumnezeu, în vreme ce succesul ne îndepărtează de ceea ce e mai profund în noi și în tot” – se destăinuie în gamă caracteristică Emil Cioran (Despre neajunsul de a te fi născut), un performer al eșecului și al ratării, după cum se autocaracterizează în mai toate cărțile sale („Ceea ce seamănă de aproape sau de departe cu o victorie mi se pare atât de dezonorabil, încât nu pot s-o combat, în orice împrejurare, decât cu hotărârea fermă de a fi în dezavantaj”). Un auto-exilat social, dar care vede societatea în cele mai tăioase tușe. Un auto-izgonit metafizic, dar observator necruțător al tuturor tarelor Creației din care cu exasperare face și el parte; inclusiv al „incompetenței” celui ce a conceput-o: „e oare ceva mai jalnic decât lumea asta, în afară de ideea ce-a zămislit-o?” (Tratat de descompunere). „Cum să nu presupui că existența a fost viciată de la rădăcină, existența și înseși elementele?” (Demiurgul cel rău). „Scandal” în care Dumnezeul bun nu e amestecat, căci El „nu era înzestrat pentru a crea”. De aceea nici „nu poate ajuta pe nimeni”; „bunătatea nu creează: îi lipsește imaginația”. De care debordează în schimb adevăratul creator, „zeu subaltern și aferat, instigator al evenimentelor”. Doar o forță „pradă răului” poate imagina și actualiza o asemenea lume ce e „în totul un păcat”. Lume în care diluviile de suferință individuală sunt ivite dintr-o macro-suferință cosmogonică, rod al „nelegiuirii senzației primordiale” – belșug de idei condimentate cu inconfuntabila sa tonalitate, dar preluate aproape mot-à-mot de la gnostici. Pe care se pare că i-a adorat, mai ales pentru oponența lor constantă la instituționalizarea credinței și pentru accentul decisiv pe cea individuală, de investigare a interiorității, pe schema delphică a coborârii în labirinturile sinelui. Și pentru erudiția lor în special de sorginte elenă ce-i mâna către o privire critică asupra alegoriilor și interpretărilor tradiționale iudee și creștine. Erudiție ce a produs o bogăție nemărginită de texte, dintre care doar puține au ajuns la vremea noastră: doar câteva ascunse prin pustiuri de furia distructivă ecleziastică. „Fanatici ai neantului divin”, contrapondere inteligentă și vizionară a rigidității și intransigenței dogmei oficiale, gnosticii sunt cei mai potriviți „confesori” pentru un spirit însingurat și inadaptabil. Dar să privim un pic filiația.

„Lumea s-a născut dintr-o greșeală” căci cel ce a creat-o „n-a izbutit să-și atingă scopul”, se poate citi în Evanghelia gnostică a lui Filip (referințele și citatele ce urmează sunt din volumele: Despre gnoză și gnosticism de H-C. Puech și Scripturile gnostice de la Nag Hammadi de E. Pagels, precum și din fragmentele gnostice conținute). În viziunile gnostice, de o diversitate fabuloasă, dumnezeul creator este în fapt un demiurg de mâna a doua, „ignorant”, „incompetent”, „mediocru”, „debil”, „o ființă mai puțin divină” – după sintagma lui Valentinus, unul dintre cei mai importanți fondatori ai curentului. O creație ratată ale cărei defecte structurale se manifestă, încă și mai pregnant, în creatura umană măcinată de aceleași atribute precum cele ale demiurgului arhitect. Mai ales după „ghiontul” suplimentar căpătat la Cădere. Adam și Eva sunt în Grădina Edenului, dar se pare că nici aceasta nu este o oază a perfecțiunii. Plictisul plutește deasupra pomilor încărcați de flori și fructe. O abulie generală a unui mecanism natural desăvârșit, însă din care lipsește scânteia care să anime și determinanții pentru o conștiință superioară. Context în care Eva, considerată principiu spiritual al omenirii („Femeia înzestrată cu spirit”), îndemnată de „Instructorul” Șarpe (în aramaică: șarpe = hewya, a instrui = hawa), îl convinge pe Adam să guste din pomul cunoașterii în scopul de a-și depăși condiția materială (Ipostaza Arhonților). Năzuință absolut legitimă, la distanță imensă de a reprezenta o racilă primordială, încă și transmisibilă ereditar! „Vină” în lipsa căreia omul n-ar fi diferit decât prin postura bipedă de celelalte lighioane apatice ale raiului. Ceea ce stârnește răzbunarea creatorului rău care afundă și mai tare existența umană în vicisitudine. „Mai întâi l-a pizmuit pe Adam că ar putea să mănânce din pomul cunoașterii... Fără doar și poate că s-a arătat a fi un pizmaș plin de răutate” (Despre originea lumii). „Iar arogantul Conducător a blestemat Femeia... (și)... Șarpele ” (Ipostaza Arhonților). Istoria, care tocmai începuse, ilustrează moment cu moment această atitudine.

În contrast cu demiurgul există adevăratul Dumnezeu, Tatăl, cel Bun, cel „Ascuns”, care însă nu are niciun aport la plămădirea lumii și niciun raport, nici intenție de a interveni în funcționarea ei. Este complet izolat, nevăzut privirilor și impenetrabil gândului, repudiat de demiurg, dar atestat implicit ca prezență prin gelozia declarată a acestuia („Sunt un Dumnezeu gelos și nu există alt Dumnezeu în afară de mine” – Cartea secretă a lui Ioan). Cel Ascuns este în schimb înconjurat de un Nor de întuneric, simbolistică a incognoscibilității sale, îndărătul căruia poate fi intuită, dar niciodată întrezărită ori atinsă, strălucirea lui pură, „mai presus de lumină”. „Prin esența sa, Dumnezeu se sustrage oricărei viziuni, ca și oricărui contact” (Teologia mistică). Iar sarcina fundamentală a gnosticului e aceea de a se scufunda în propria interioritate unde, prin meditație și asceză, după tipic oriental, poate accede la esența sa proprie, consubstanțială cu supra-strălucirea Divină. În timp ce creștinii obișnuiți, prin bisericile lor, au rămas vasalii demiurgului pizmuitor și distrugător. Ceea ce-l determină pe Cioran să implore autoritățile ecleziastice să facă efortul de a reinventa admirabilele erezii pe care, de-a lungul secolelor, le-a spulberat adeseori prin băi de sânge, iar resuscitarea lor ar reumple creștinătatea cu vitalitatea ce-i devine din ce în ce mai șubredă.

Dar Cioran nu este singurul moștenitor al „ideografiei” gnostice. Eșecul fundamental al lumii prin însuși proiectul ei a nedormit multe minți chiar mai sistematice și mai puțin zbuciumate (Nietzsche, spre exemplu, era considerat de Cioran „un naiv”!). Poate că e într-adevăr un simptom de naivitate ideea/speranța ca omul să poată genera, biologic vorbind, o specie supraumană (doar în vremile noastre, preamăritul siliciul e pe cale să-i actualizeze imaginația...), atâta vreme cât viața însăși „acționează esențialmente, adică în funcțiunile sale elementare, prin infracțiune, violare, jefuire, distrugere și că nu ne-am putea-o imagina procedând altfel” (Nietzsche, Genealogia moralei). Nu ne-am imagina-o altfel pentru că noi înșine, cei fără prefixul supra, suntem un crâmpei al „infracțiunii”, copărtași fără voie la neizbânda supremă, „cea mai zadarnică dintre creaturi”, „maimuța care-l imită pe Dumnezeu, o pricină nesecată de veselie pentru eternitățile Sale un pic cam lungi” (Călătorul și umbra sa). Un joc histrionic în care ne complacem cu indolență, în lipsa voinței de a ne autodepăși, de a accede la universul adevărat, cel ce e „așa cum ar trebui el să fie”, nu cum e cel în care trăim, „o eroare”, univers care „n-ar trebui să existe” (Aforisme. Scrisori). Idee dezvoltată de Nietzsche și în Dincolo de bine și de rău, conform căreia „caracterul eronat” al lumii doar ne conferă impresia că trăim, defectul ca atare fiind „cel mai sigur și mai stabil lucru pe care îl mai putem percepe”. Eșecul ca punct fix, ca unică certitudine, ca reper singular al unei realități eșuate încă din faza ei de suspectă intenționalitate. Însă se poate merge în timp și ceva mai în urmă.

„Existența noastră e urmarea unei căderi, a unei greșeli” – e fraza pe care Schopenhauer (Viața. Amorul. Moartea) o trimite către aceiași gnostici de la începuturile erei creștine. Dar, spre deosebire de relativul lor echilibru, furnizat de existența unei modalități individuale soteriologice, filosoful din Frankfurt împinge lucrurile până în abisurile cele mai întunecate: „Lumea este adevăratul infern; de-o parte sunt sufletele chinuite, de cealaltă călăii lor”. Rod, în cazul în care are un proiect la bază, al unui viciu major de elaborare. Arătarea cu degetul înspre Divinitate – pe care n-o ucide precum Nietzsche, doar o bagă ireversibil în boxa acuzaților – este cutremurător de explicită: „Dacă lumea a fost făcută de un Dumnezeu, n-aș vrea să fiu în locul lui: modestia operei mele mi-ar sfâșia inima”. În opoziție totală cu viziunea lui Leibniz care considera lumea noatră drept cea mai bună dintre cele pe care Dumnezeu le-ar fi putut crea. Schopenhauer o contestă de-a dreptul, considerând cuvintele leibniziene drept „sofisme palpabile”: „este cea mai rea dintre toate lumile posibile... dacă ar fi puțin mai rea, deja nu ar mai putea subzista...  este absolut imposibilă” (Lumea ca voință și reprezentare).

Evident că sunt viziuni care stârnesc stupoare, produs al unor sensibilități excesive, al unor scheme de gândire demolatoare, pulverizatoare, pentru care tot ce există și mișcă provine din faliment și e sortit nimicirii. Numai că, în forme mai atenuate, elegant așternute în cearșafuri apretate cu scrobeală aurită, ele pot fi regăsite și la gânditori extrem de „constructivi”. Kierkegaard spre pildă, seriosul, neclintitul, dogmaticul Kierkegaard, până și el lasă să-i zboare voalat de sub pană că omul a fost scăpat din mână de Divinitate ulterior conceperii sale ca sinteză între finit și infinit, raport căruia ar fi trebuit ca spiritul să-i asigure „mentenanța”; ceea ce nu se întâmplă, întrucât libertatea căpătată îl poartă la antipod, pe căile disperării: „Dumnezeu, care a făcut din om acest raport, îl lasă cumva din mână, raportul raportându-se la sine [subl. n.]” (Boala de moarte). Cu alte cuvinte, finitul nu mai antrenează în mișcarea sa infinitul, întorcându-se astfel steril înspre el însuși, întreținându-și, într-o buclă repetitivă și lipsită de reperele generalului, în loc de raportul cu sacralitatea infinită, disperarea, maladia sa letală.

„Molima” fatalistă nu i-a ocolit însă nici pe fenomenologi, campioni ai rigorii și ai științificității demonstrațiilor, gânditori ce-o rup cu metafizica tradițională și se năpustesc direct și imparabil asupra esenței lucrurilor. Ceea ce-i obligă la subtile nuanțări, mai ales atunci când problematica vizează generalul („Această lume nu este pentru toată lumea la fel”; „Omenirea, din punct de vedere sufletesc, nu a fost niciodată, și nu va fi niciodată, împlinită” – Edmund Husserl, Criza umanității europene și filosofia; a fi neîmplinit e totuși un pic mai catifelat decât a eșua!). Uneori, subtilitatea se încorporează în metaforă, așa cum procedează Hans Blumenberg care consideră că acest invincibil procedeu stilistic este singurul prin care intelectul se poate apropia de adevăr. Dar numai apropia, căci dobândirea adevărului ultim este de neatins; mai mult, el „trebuie să-i rămână interzis” (citările și referințele sunt din volumul Filosofia în secolul XX, coordonat de Anton Hügli și Poul Lübke). Astfel că o metaforă a lumii (lumea însăși fiind „un fenomen de deficiență”) de genul „vaporul care se clatină” reprezintă mai plastic, și implicit mai revelatoriu, o limită a eșecului. Dar numai „ca atingere, nu ca depășire a limitei”; căci naufragiul nu este total atâta vreme cât experiența lui mai poate fi transmisă. Eșecul e doar parțial, numai atât cât să-și poată asigura el însuși fluxul imperturbabil. Dacă ar fi total, ar eșua în sine (eșecul eșecului, negarea negației), autoanihilându-se. Astfel că navigarea mereu la limită sculptează omul ca „o ființă care are nevoie de consolare”. Și unica astfel de compensație pe care o vede metaforologul german este cultura: „Lumea își capătă sensul prin căile ocolite pe care cultura le străbate în cadrul ei”. Iată cultura ca liman, ca nesperată insulă salvatoare de talazurile nimicitoare ale existenței. Și, cu adevărat, în lipsa ei, creatura umană n-ar fi depășit faza primelor căsăpeli sângeroase din savanele Africii. S-ar fi auto-lichidat înainte de-a se fi închegat cât de cât. Așa cum suntem și noi pe cale s-o facem acum, când insula culturii devine din ce în ce mai erodată de stihiile ostilităților de toate genurile posibile. Dar, chiar și după atâta nihilism milenar în care ne-am scăldat cu oarecari apucături cinice (ca să nu le spun masochiste), nu e deloc momentul să sărim în sus de bucurie. Nici cultura nu accede la scopul ultim – dar asta e în fapt marea ei reușită! – constată profesorul german. Căci tocmai „ceea ce nu poate fi atins are o valoare”, în absența căreia s-ar produce „o inerție în masă a conștiinței”, un „plictis” care nu ar fi altceva decât „un izvor de nenumărate rele” (să fie ăsta fantasticul beneficiu adus de „revoluția” adamică despre care am pomenit în treacăt anterior? Să fie acesta firul simbolic dintre eșec și umilință al lui Brădățan, pe care pășește nesigură ființa pe deasupra abisului ce-l soarbe clipă de clipă?). Blumenberg își încheie demonstrația printr-un „liniștitor” paradox: „Fericirea noastră e că nu știm ce este fericirea”!

Poate exista o mai puternică definiție a eșecului? O mai brutală azvârlire a ființei umane în hăurile unei ignoranțe fundamentale, irevocabile, prin chiar axiomele după care a fost plămădită? Prin care tocmai carențele originare să-i fie livrate pe post de neprețuit prinos? E doar mucalit Vladimir Jankélévitch când tâlcuie „becisnicia noastră creaturală”? Și, în corolar: reprezintă eșecurile umane, în raport cu cel metafizic, oricât de grave, oricât de năprasnice ar fi ele, mai mult decât firave picături în nemărginitul și insensibilul ocean al ingratitudinii supreme?

Cobor nesigur de pe scărița metalică precum un alpinist ajuns la capătul puterilor, atent să nu fac vreo mișcare greșită care m-ar putea trimite direct la ortopedie. Înregistrez la masa bibliotecarului cele două volume pe care le-am „rapelat” cu mine, îmi recuperez legitimația și pornesc către ieșire. Trec și pe lângă mașinist care tocmai se luptă cu o aplică ce trebuie montată pe perete. Salut cu respect și o iau agale pe coridorul principal. Ușa de sticlă de la intrarea clădirii se deschide automat. Mă simt ca un principe ce-și părăsește cu fast castelul și las să mă cuprindă aerul auriu al dimineții târzii. Pe trepte tocmai îl zăresc pe pictorul local, un tip subțirel, cu bărbiță, palid și concentrat, pe umăr cu un rucsăcel pătat cu urme multicolore de vopsea. E extrem de grăbit și neliniștit. Trece aproape izbindu-se de mine prin deschizătura ușii de sticlă ce n-a apucat să se închidă în urma mea. Îl știu din vedere de la vreun vernisaj la care oi fi ajuns întâmplător. Oare ce intenționează? Vreo carte? Simplă inspecție a amplasamentului neprețuitei opere? De ce e atât de impacient? Mă opresc. Tentația e mare. Fac stânga-mprejur și o iau îndărăt. Artistul a cotit-o deja pe coridor, nu-l mai zăresc, dar știu exact unde se află. Revin în sala de împrumut, predau din nou legitimația sub pretextul de a-mi mai alege o carte. Pictorul e acolo, în fața tabloului. Și-a dat jos rucsăcelul din spate și cotrobăie agitat în el. Extrage un mic tub pe care îl apropie de pânză, deșurubează căpăcelul și pune o picătură minusulă de pastă uleioasă albastru-vineție undeva în vecinătatea petei mov; apoi o împrăștie discret cu degetul într-un norișor inform, cât o alună zdrobită cu călcâiul. Se dă doi pași îndărăt, privește tabloul atent și încordat. „Acuma e ok” –  îngână doar pentru sine, ușurat, cu voce subțirică. „Vă rog să nu îl atingeți până mâine”, îi spune supraveghetorului în timp ce-și ia rucsacul și dispare la fel de grăbit pe coridor. Bibliotecarul și instalatorul se privesc câteva clipe tăcuți, unul din fața monitorului, celălalt din vârful scării. Apoi izbucnesc zgomotos în râs, dându-și capetele pe spate.