ESEU

Florea Lucaci
eseist

Eminescu, de veghe în adăpostul Ființei

Titlul este menit să aducă aminte unor filologi „faptul că poetul nostru, cu sau fără recunoaștere, era filosof de profesie, cum ar fi zis Schopenhauer, fără să fie și profesor de filosofie. Și era un filosof, în spiritul vremii, cu vast orizont științific.”[1] Întrucât poezia și proza lui Eminescu sunt impregnate de idei filosofice și viziuni mitice, atunci creația sa poate fi socotită o formă exemplară de participare la ființa lumii. O lume dezmărginită între cer și pământ. Da, în limbajul său subzistă logosul universalității, iar analogiile care se constituie de la sine printr-un minim ocol prin spațiul cultural german, cunoscut de el, îl confirmă pe deplin. Da, Eminescu este Poetul…

Concret, titlul reia sintetic formulările lui Heidegger din: În chip poetic locuiește omul; Hölderlin și esența poeziei; La ce bun poeții?; Limba în poem; Scrisoare despre umanism, lucrări de după Kehre, în care filosoful problematizează esența limbii și funcția poeziei ca posibilitate de a ajunge la revelarea ființei. „Limba este locul de adăpost al Ființei. În lăcașul ei trăiește omul. Cei ce gândesc și făuritorii de vers sunt veghetorii acestui adăpost. Veghea lor înseamnă aducerea la împlinire a putinței de revelare a Ființei, în măsura în care ei, prin rostirea lor, o trec în limbă și o păstrează în limbă.”[2] Reflecțiile lui Heidegger asupra gândirii, limbii și creației poetice pleacă întotdeauna de la o poezie sau chiar și numai de la câte un vers din operele lui Hölderlin, Rilke, Georg Trakl, iar în exercițiul hermeneutic, intervine cu Platon și prin el cu spiritul gândirii speculativ-filosofice. Din interpretarea sa rezultă că discursul poetic și cel al gândirii filosofice sunt ipostaze ale logosului însuflețit în substanța limbii. Comparativ, mai rezultă că ambiguitatea aforismului lui Protagoras – „Omul este măsura tuturor lucrurilor, și a celor care există precum există, și a celor care nu există, precum nu există”[3] – își află o reformulare particularizată și clară în ipostaza Poetului care, prin opera sa, conferă o măsură umană lumii. „Creația poetică este luarea-măsurii (Mass-Nahme), afirmă Heidegger, înțeleasă în sensul strict al cuvântului – acea luare a măsurii în care omul își primește, abia acum, vastitatea esenței sale.”[4] Altfel spus, adevărul și măsura omului ca ființă creatoare a unei lumi culturale sunt date de Poet prin creația sa.

În creație sunt esențiale anumite cuvinte-cheie care subzistă în multe dintre poezii, afirmând astfel ideea unității de operă. Concret, în Limba în poem, de Georg Trakl, Heidegger susține că se constituie un „loc” privilegiat în care se adună laolaltă rostirea din poezii într-un Poem, astfel încât „localizarea Poemului este un dialog al gândirii cu creația poetică”[5]. În acest sens, localizarea Poemului este pentru Heidegger un inedit exercițiu hermeneutic din vers în vers și din poezie în poezie, care presupune revelarea bogăției din suflet și aspirația înălțării spre cer. Având asemenea dezmărginire, poezia este în viziunea lui Heidegger inedita ipostază a definiției care exprimă esența omului ca ființă creatoare de lume.

Dacă particularizăm ideea lui Heidegger, atunci îl descoperim și pe Eminescu printre cei aleși să vegheze asupra limbii, adăpostul Ființei. Acolo îl pot descoperi exegeții. Acolo l-a căutat și Constantin Noica.    

Deși căuta printre manuscrise doar fragmentul tradus de Eminescu din Kant, respectiv din Critica rațiunii pure, Noica rămâne profund surprins de ceea ce descoperă și trăiește revelația unui miracol al culturii românești. Da, geneza minunii sunt caietele lui Eminescu! Între acele file de arhivă nu-i nimic mort. Dimpotrivă, acolo el descoperă ipostaza unui proces cosmogonic viu, de transformare a haosului într-o ordine întemeiată pe armonia metaforei în care subzistă tensiunea între contrarii originare: viziunea poetică și rațiunea gândirii. Versuri singulare, cugetări, calcule matematice, variante ale unor poeme, fragmente de proză, nume de filosofi și citări din operele lor, poezii în forma definitivă etc. formează materia unei posibile lumi în devenirea sa întru ființă. „Fără îndoială, nu e întregul unei opere, nici măcar al unui destin; dar e întregul unei conștiințe de cultură.”[6] 

Limba vechilor „scripturi române” este transformată de Eminescu în temeiul unei limbi literare menite să dea substanță unor valori existențiale. De pe fila 242 Noica reține una dintre notațiile sale programatice: „Această parte netraductibilă a unei limbi formează adevărata ei zestre de la moși strămoși, pe când partea traductibilă este comoara gândirii omenești în genere. […] În republica limbilor sunt drumuri bătute cari sunt a tuturor – adevărata avere proprie o are însă cineva acasă la sine; iar acasă la dînsa, limba românească este o bună gospodină și are multe de toate”[7].

Nu trebuie uitat că Eminescu a studiat în mod sistematic filosofia la Viena și Berlin. Prin urmare, parafrazând o vorbă a lui Hegel, putem spune că traducând din Kant, respectiv din Critica rațiunii pure, el s-a străduit a face filosofia să vorbească și în limba română. Dar cum Eminescu poetizează idei, învăluind gândirea abstractă în coaja tare a sentimentului concretului, atunci modul său de a gândi filosofic pare să fie similar unor filosofi presocratici. Este modul adecvat construcțiilor cosmogonice în care conceptele formează miezul metaforelor. Fără a produce încurcături logice, el inițiază prin metafora poetică o anumită ordine existențială. Viziunea este legitimată indirect prin faptul că în mituri limba este materie cosmogonică, iar pentru vechii filosofi greci este prima formă a ontologiei. Ideea aceasta o confirmă și Paul Ricoeur, care susține că  „locul metaforei, locul său cel mai intim şi cel mai ultim, nu este nici cuvântul, nici fraza, nici chiar discursul, ci copula verbului a fi”[8]. Da, a fi este verbul Facerii, al genezei lumilor posibile.

O probă exemplară a poetizării pentru Eminescu este remodelarea conceptului άρχή (transliterat arché) în Archaeus, un concept-metaforă, care dă concretețe materială ideii de posibilitate existențială și, deopotrivă, cognitivă. Ce este Archaeus? Nu-l definește, deși îl caută. Îl descoperă într-un „manuscript vechi”, în „câteva foi terfelite în care zăcea Archaeus […] Ce era el? Un nimic, o posibilitate”. De hârtie e nevoie „numai ca să fixeze pe Archaeus […] Și cu toate acestea el putea să rămâie mii de ani în saltar și corpul lui de hârtie să putrezească […] Ar fi existat ca o idee, ca o comedie primită al cărei manuscript s-a pierdut și despre care nimeni nimic nu știe, deși a existat, ba există în creierul naturei.”[9]

Eminescu a preluat și prelucrat poetic conceptul de la primii filosofi, care considerau că există ceva indeterminat, adică un arché, care subzistă veșnic și neschimbător ca origine și substrat al lumii. De la Tales la Platon, acest arché a fost conceput diferit, dar rațiunea lui de a fi a rămas aceeași, respectiv de principiu al existenței lumii. Practic, filosofii au înlocuit zeul, care ar fi fost autorul cosmogonic, cu un concept. Avatarul lui arché se regăsește în Unul sferic al lui Parmenides, în Număr la Pythagoras, în Ideea lui Platon sau Primul Motor al lui Aristotel. Esențial este faptul că „s-a deschis posibilitatea ca arché să fie un ce mai fundamental decât ceea ce putea fi perceput cu simțurile”[10]. Indiferent de forma conceptuală a „ipostazierilor”, din filosofie sau religie, reiese că arché s-a impus ca fiind ceva transcendent, nedemostrabil și intangibil în sine.

Arché se regăsește ca pricipiu creator și în Biblie, în prologul Evangheliei după Ioan, adică La început era Cuvântul, „începutul” fiind traducerea aproximativă a lui arché (Εν άρχή ήν ο Λόγος). Este vorba de acel început fără de început și fără de sfârșit, fiind un principiu sau substratul sacru al lucrurilor ce compun lumea. Prin urmare, în arché subzistă lumina de început a lumii, începutul tuturor zilelor care au fost sau vor veni, viața omului și istoria omenirii, credința ca aspirație a relegării la începutul din Eden etc. În arché subzistă unitatea ființei în devenire. O spune Iisus Hristos: „Tatăl Meu până acum lucrează; și Eu lucrez” (Ioan: 5, 17).

Atracția timpurilor mitice, de început de lume, în care gândirea oscilează între încredințarea în zei ca ființe primordiale și adeverirea dată de concepte constituie substanța poetică din Scrisoarea I. Am în vedere tabloul cosmogonic, care se deschide speculativ asupra uneia dintre marile probleme ale gândirii, actuală și astăzi, geneza lumii. Numai că Eminescu reușește să modeleze și să integreze și zeii și conceptele în țesătura de cuvinte a poeziei, sporind astfel tensiunea lirică, vibrația sentimentului vieții. „Aici nu sunt idei logice […], ci idei poetice de structură intelectuală. Izvorul lui este, precum se știe, Facerea din Rigveda, și aceea e curat mitologică. Geneza eminesciană are desfășurarea mitului, deci a modului poetic celui mai înalt, cu deosebirea că în loc de obișnuitele divinități apar unități ermetice (prin îndoita lor funcțiune): Ființa, Neființa, Nepătrunsul, Muma, Tatăl.”[11] Și Tudor Vianu ține să precizeze că gândurile cuprinse în Scrisoarea I „interesează nu numai prin valoarea lor filosofică, dar şi prin faptul că, asociat cu ele, sentimentul poetului urcă el însuşi o treaptă, căpătînd o rezonanţă mai vastă şi un nimb august. Versurile acestea sunt citate adeseori pentru a ilustra aşa-numita filosofie a lui Eminescu. Ele trebuiesc însă citite şi reţinute în ansamblul din care fac parte şi în care îndeplinesc funcţiunea certă de adîncire a sentimenrtului liric.”[12]

Cu deferența cuvenită și celorlalți exegeți care populează istoria literaturii române moderne, consider că problematicii relației poet – ființă, sugerată de titlu, nu i se aduc noi lămuriri numai citându-le observațiile și opiniile, care deja constituie un loc comun bine bătătorit. „Izvorul” este oare numai Rigveda? Nicidecum. În actul convertirii poetice, Eminescu stoarce esența miturilor, cosmogoniilor și teogoniilor, dar și gândirea unor filosofi ai epocii moderne pe care i-a cunoscut din lecturi, adică Schopenhauer, Hegel, Kant, Wundt ș.a.. Cum bine constata Noica, el geniu fiind „s-a hrănit din substanța mediului său extern, pe care l-a prefăcut în mediu intern, într-o măsură atât de puternică, încât a sfârșit prin a face din sine un mediu extern pentru alții și alte realități”[13]. Din această perspectivă a logicii hermeneutice, „izvorul” este o reamintire (anamnesis, conform lui Platon) a sufletului său. Nu spune chiar poetul că „în fiece om se-ncearcă spiritul Universului”?[14] Prin urmare, nu Kant este „bătrânul dascăl”, ci un alter ego sau poate chiar un avatar stă sub această expresie.

Tabloul cosmogonic din Scrisoarea I este o retrăire a genezei lumii, astfel că logica gândirii existenței a devenit poetica investirii în forța expresivă a limbii. Așadar, în reprezentarea începutului de lume, Eminescu pleacă invers decât logicianul interesat de saltul în abstract. Cu siguranță știa din lecturi că „ființa” exprimă unitatea logicului și ontologicului, anume „e totuna a gândi și a fi”[15], astfel că el caută identificarea sa în concretul perceptibil. În acest sens, perechea categoriilor de contrarii, ființa și neființa, este plasată ca substrat în acel punct genetic originar care „din chaos face mumă, iară el devine Tatăl”, încât ideea este ocultată, iar creația lumii pare a fi ceva precum procreația. Deși tabloul cosmogonic pare să fie dominat de elemente vizuale, adică: „De-atunci negura eternă se desface în fâșii,/ De atunci răsare lumea, lună, soare și stihii…/ De atunci și până astăzi colonii de lumi pierdute/ Vin din sure văi de chaos pe cărări necunoscute/ Și în roiuri luminoase izvorând din infinit/ Sunt atrase în viață de un dor nemărginit.”, totuși subzistă ascunsă energia acumulată într-un alt concept genetic. Sub influența lui Schopenhauer, Eminescu are în vedere și acea voință metafizică a primului impuls existențial în nașterea lumii. Prin geniul său, sesizează „Ideile eterne, formele persistente şi esenţiale ale lumii şi ale tuturor fenomenelor sale”[16], substituindu-le cu imagini clare și recognoscibile.

Este firesc ca Eminescu să asocieze ființei timpul devenirii. În spirit hegelian, cuprinde timpul ființării în perechea de contrarii trecut-viitor, naștere și moarte. Ființarea, identificată într-o lume materială compusă din „lună, soare și stihii…” are un început și un sfârșit, ambele momente fiind cuprinse în gândul „bătrânului dascăl”. Acolo, în ochii minții sale se încheagă imaginea sfârșitului apocaliptic: „Soarele, ce azi e mândru, el îl vede trist şi roş/ Cum se-nchide ca o rană printre nori întunecoşi,/ Cum planeţii toţi îngheaţă şi s-azvârl rebeli în spaţ'/ Ei, din frânele luminii şi ai soarelui scăpaţi;/ Iar catapeteasma lumii în adânc s-au înnegrit,/ Ca şi frunzele de toamnă toate stelele-au pierit;/ Timpul mort şi-ntinde trupul şi devine vecinicie,/ Căci nimic nu se întâmplă în întinderea pustie,/ Şi în noaptea nefiinţii totul cade, totul tace,/ Căci în sine împăcată reîncep-eterna pace…”

Dar dacă Ființa este veșnică și nepieritoare, cum susține Filosoful, atunci ipostaza sa de substanță a gândului poetic, oare nu este fără de moarte? Cine știe?! Poate Poetul, de veghe fiind în adăpostul Ființei, s-ar putea să reflecteze…

[1] Alexandru Surdu, Eminescu și filosofia, Editura Ardealul, Târgu Mureș, 2020, p. 36.

[2] Martin Heidegger, „Scrisoare despre umanism”, în Originea operei de artă, Editura Univers, București, 1982, p. 321.

[3] Protagoras, „Fragmente” din Adevărul sau Discursurile distrugătoare, în Filosofia greacă până la Platon, vol. II, Partea a 2-a, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984, p. 299 (B.1.).

[4] Martin Heidegger, „… În chip poetic locuiește omul…”, în Op.cit., p. 175.

[5] Martin Heidegger, „Limba în poem”, în Op.cit., p. 269.

[6] Constantin Noica, Eminescu sau gânduri despre omul deplin al culturii românești, Editura Eminescu, București, 1975, p. 31.

[7] Ibidem, p. 37.

[8] Paul Ricoeur, Metafora vie, Editura Univers, Bucureşti, 1984, p. 17.

[9] Mihai Eminescu, „Archaeus”, în Proză literară, Editura Humanitas, București, 2022, pp. 392-393.

[10] Francis E. Peters, Termenii filosofiei grecești, traducere de Dragan Stoianovici, ediția a III-a revăzută, Editura Humanitas, București, p. 50.

[11] George Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu, Vol II, Editura Minerva, Buc. 1976, p. 375.

[12] Tudor Vianu, Filosofie si poezie, Editura enciclopedică română, Bucureşti, 1971,   p. 44

[13] Constantin Noica, Scrisori despre logica lui Hermes, Editura Cartea Românească, București, 1986, p. 71.

[14] Mihai Eminescu, „Archaeus”, Op.cit., p. 386.

[15] Parmenides, Fragmente, în Filosofia greacă până la Platon, vol. I, Partea a 2-a, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1979, p. 232 (B 3).

[16] Arthur Schopenhauer, Lumea ca voință și reprezentare, Vol.I, Editura Moldova, Iași, p. 201.