CARTEA STRĂINĂ

Otilia Cionca
eseistă

Online sau outdoor? Despre papucii de casă, variație și alte variațiuni

Oarecum întâmplător, deși se spune că nu există nimic întâmplător și că subconștientul dispune de multe întâmplări sau aparente coincidențe, am adunat pe masa cărților mele în curs de lecturare două apariții recente, și anume volumul de eseuri al lui Pascal Bruckner despre renunțarea la lume, intitulat Sfințenia papucilor de casă și volumul aparținând lui Tali Sharot și Cass R. Sunstein, Privește din nou. Puterea de a observa ceea ce a fost mereu acolo, care prezintă metode inedite de reîmprospătare a spiritului și de reinventare a existenței moderne prin investigarea pericolului rutinei și sustragerea salvatoare de sub înrâurirea acesteia.

Datorită unei împrăștieri, sau poate pentru a beneficia de deliciul varietății și a evita monotonia care nu ne prea atrage pe unii dintre noi, am început să le parcurg pe ambele – nu ar fi prima oară când citesc în paralel cel puțin două cărți – și, spre surprinderea mea, urma să găsesc în ele fire comune de sens și similarități de mesaj în demersul autorilor, unul provocator și extrem de oportun pentru zilele pe care le trăim. Acesta pare a fi mai degrabă în antiteză cu tendințele sau curentele impuse în prezent (care în multe cazuri, din nefericire, sfârșesc prin a fi chiar autoimpuse) de cei care ne construiesc, minuțios și aparent bine intenționat, capcana libertăților și a emancipării moderne. Așa cum îi șade bine unui scriitor care vrea să dezamorțească, să trezească spirite și să tragă semnale de alarmă. Unul care nu se mulțumește să mănânce doar ceea ce îi mestecă cei din jur sau ce se găsește în oferta disponibilă pe ecranele tv, ale computerelor sau smartphone-urilor, oricât ar pretinde aceasta că ar fi exact ceea ce îi trebuie consumatorului în clipa respectivă ca să fie satisfăcut și chiar fericit.

Vom afla în ce fel omul modern renunță la lume de la Pascal Bruckner, romancier și eseist francez, cunoscutul autor al romanului cult Luni de fiere, revoluționar și controversat prin maniera în care investighează criza cuplului modern și modul în care prezintă subiectul iubirii dintre doi parteneri. Am menționat creația literară de mai sus, care a beneficiat și de o ecranizare de succes, în anul 1992, a cunoscutului regizor Roman Polanski, pentru a remarca, în noua sa apariție, ceva ce regăsesc la fel de proaspăt la această figură emblematică a intelectualității franceze. Este vorba despre vitalitatea sa debordantă, militantismul pentru libertatea spiritului și autenticitate versus surogate și convenții, dublate de inițiativa salutară de a ne elibera din chingile unei societăți mega informatizate, care „în loc să simplifice totul, a făcut lucrurile și mai complicate, iar rezultatul e identic”. Va conchide Bruckner:

„La fel cum face Regina Roșie cu Alice în Țara oglinzilor, suntem obligați să alergăm pentru a rămâne în același loc. Inerția provoacă pagube ireparabile: este vorba despre o eroziune care ne atacă starea de spirit și energia” [1];

se vorbește despre simptomul oboselii abstracte, despre epuizarea și surmenajul, considerate de Nietzsche drept apanajul vieților noastre moderne. Se pare că societatea actuală ne scutește, de multe ori, de disconfortul de a ne asuma responsabilități dar totodată și de a ne administra dreptul propriei libertăți, oferindu-ne ocazia extrem de tentantă de a rămâne închiși în cuști, moderne, ce-i drept. Așadar, Bruckner își începe pledoaria invitându-ne să purcedem la drum cu Ipoteza Oblomov, prezentată ca Prolog al seriei de eseuri despre renunțarea la lume. Oblomov reprezintă prototipul unei tragice imposibilități de a exista, personaj care se descrie pe sine însuși ca „prea leneș pentru a trăi”; simplul fapt de a începe o nouă zi este asociat cu o faptă eroică. El este cel care

„nu a cunoscut niciodată vreo mare bucurie, și, la fel, a reușit să evite și marile dureri. A ținut în el lumina care căuta o ieșire (...), voind fără a putea, nu a mers niciodată mai departe, fiindcă să meargă mai departe «însemna să lepede halatul comod, nu numai de pe umeri, ci și de pe sufletul și mintea sa». Își încheie viața întinzându-se liniștit în sicriul spațios al restului zilelor, sicriu pe care și-l făcuse cu mâinile lui.” [2]

Un prolog-avertisment pare a fi acest motto extins, conceput ca punct de plecare în pledoaria sa curajoasă, survenită la timp după pandemia care a zguduit lumea în dimensiunile sale spațiale și temporale deopotrivă, într-o perioadă în care lumea pare să fie tot mai fascinată de varianta unei existențe privită ca refugiu în propriul cămin, unde omul modern este la adăpost de multe inconveniente și expuneri riscante, costisitoare fie financiar, fie emoțional, sau chiar de tragedii mondiale, un spațiu care pare să conțină și înlocuiască universul. Omul vremurilor noastre inițiază însă, chiar și după ce, aparent, constrângerile s‑au diminuat, o autoizolare părelnic avantajoasă dar care poate implica aserviri mai puțin evidente la prima vedere. Tocmai aici intervine autorul, expunând, fără menajamente, dezavantajele halatului și papucilor de casă.

Cu o abordare distinctă, în cartea Privește din nou. Puterea de a observa ceea ce a fost mereu acolo, autorii au ca punct de plecare prezentarea unei duble perspective asupra existenței, care aparține unor femei binecuvântate de soartă cu bunăstare și care au beneficiat de toate condițiile necesare pentru o viață fericită și împlinită. Pe de o parte, o avem pe Julia (vom afla nu peste mult timp că este vorba de cunoscuta actriță de la Hollywood Julia Roberts) care își privește universul existenței ei, caracterizat mai mult de mișcare decât de stabilitate, pendulând între plecări și veniri, prin prisma unei lentile mereu curate și proaspete, ea spune:

„Plec și mi se face foarte dor. Apoi mă întorc și lucrurile își recapătă strălucirea.” [3]

Autorii opinează că ceea ce îi permite acesteia să se concentreze asupra bucuriei detaliilor vieții este faptul că ea se detașează de cotidian din când în când, fiind pe rând când acasă, când departe de casă. Pesemne ar trebui să fim măcar mai înțelegători cu nevoia unora dintre apropiații noștri de a lua pauze de la cele și cei cu care viețuiesc zi de zi, fapt ce ar trebui să ducă la îmbunătățirea stării lor de bine și implicit a relației cu noi și familia, că e vorba de cea mică de acasă sau de cea extinsă, de la serviciu. Această experiență de aparentă hoinăreală ar putea sparge rutina și reda strălucirea unei existențe monotone, colorată în tonuri de gri. Autorii dedică un capitol principiului variației și nevoii de schimbare, pledând pentru primenirea, în răstimpuri, a anumitor aspecte ale mediului în care ne mișcăm și respirăm. Ieșirea din rutină poate avea ca efect stimularea creativității. Mai mult, schimbarea conține în ea germenul, potențialul, speranța unei îmbunătățiri a stării de fapt prezente, chiar dacă uneori aceasta rămâne mai mult la nivelul percepției noastre subiective. Și evident, ar trebui luați în calcul mai mulți factori, printre care ideal ar fi să se afle și dezbaterea, în forul interior, a avantajelor și dezavantajelor unei eventuale schimbări. Cert e că obișnuința ce devine tipar zilnic nu ne ajută să vedem și să apreciem la o justă valoare nici cele bune de care ar trebui să ne bucurăm, și pe care le luăm de bune ca și cum ni se cuvin, și nici cele rele de care ar fi mai indicat să ne debarasăm pentru a ne îmbunătăți viața și a ne simți mai împliniți.

Pascal Bruckner consacră un întreg capitol device-ului numit de el „găselnița genială de la sfârșitul secolului XX”, și anume telefonului mobil, care, consideră el, ne poate molipsi pe nesimțite de un bovarism periculos. Această cutiuță care ne aduce acasă lumea, făcându-ne inutilă orice nevoie sau inițiativă de a merge noi spre ea, a devenit o carte de rugăciuni electronică pe care o consultăm, ca pe o Biblie, un lasou electronic care ne comandă clipă de clipă să-i răspundem, ca niște umile slugi în serviciul dictaturii online-ului, un dispozitiv căruia îi delegăm mai toate dorințele și pasiunile noastre. Oracol consultat de la care așteptăm ceva ce manifestă mai degrabă un bovarism universal: o speranță nebună urmată de o decepție abisală. Toți cei care promit multe ajung să dezamăgească, mai ales pe cei care au tendința de a se amăgi singuri. Telefonul, care aparent face și reface conexiuni umane, pare a fi pansamentul emoțional perfect, însă el nu reușește, de multe ori, decât să livreze iluzii, alienare și frustrare. Bruckner merge mai departe și redă la finalul meditației sale scenariul distopic al unei lumi în care vom fi nevoiți să ne internăm în sanatorii pentru tratarea sevrajului de această adicție periculoasă, în care clienții vor plăti foarte scump pentru a fi lăsați fără telefon mobil și computer mai multe zile la rând, făcând cure de timp trecut pentru a suporta timpul prezent. Menționez că în vreme ce există deja clinici care pun în discuție subiectul „digital detox”, au apărut și clinici fondate tocmai cu acest scop: The Original Digital Detox Retreat – Disconnect to Reconnect[4], dacă ar fi să menționez doar una dintre ele.

O idee similară, deși privită cu alți ochi și dintr-o perspectivă ușor diferită, este prezentată de autorii cărții Privește din nou. Puterea de a observa ceea ce a fost mereu acolo, în capitolul în care se dezbate impactul social media asupra omului modern. Este expus aici un studiu efectuat de câțiva cercetători, în frunte cu economistul Hunt Allcott, în care participanții, utilizatori de platforme social media, au primit sume de bani pentru a‑și dezactiva temporar (pentru o lună) conturile pe Facebook. Trebuie menționat că, deși au fost participanți care au cerut sume colosale, o medie de aproximativ 100 dolari a fost suficientă pentru exprimarea acordului de a participa la studiu. Obiectivul a fost acela de a stabili dacă și în ce măsură dezintoxicarea de rețele e benefică sau nu. La majoritatea participanților experimentul a avut un evident impact pozitiv, ce a dus la o creștere a nivelului de satisfacție și de împlinire. Aceștia au avut mai mult timp pentru ei, pentru o odihnă activă sau hobby-uri ce aduc mai multă bucurie reală și mai puține comparații induse de setări false și standarde înalte livrate de cei care își postează pe internet așa zisele vieți perfecte, pentru a se convinge și a-i convinge și pe alții de împlinirea de care se bucură și care nu ar fi completă sau reală fără martori sau spectatori. În vreme ce unii au renunțat definitiv la rețele, alții au limitat timpul petrecut online; menționez că au apărut chiar aplicații care îi ajută în acest sens pe cei la care voința nu mai este suficient antrenată, tot datorită „beneficiilor” vieții moderne. Iar o altă categorie de participanți s-au întors la dependența de rețele, probabil cei mai sensibili la direcțiile de infantilizare și diminuare a responsabilității individului, promovate la nivelul societății actuale.

Așadar, sunt câteva întrebări, incomode dar esențiale, pe care fiecare ar trebui să ni le adresăm și, în urma unor deliberări interioare, să purcedem, dacă e cazul, și la schimbări de macaz, de perspectivă asupra spațiului ocupat de fizicul sau de mintea noastră. Viziunea propusă spre meditație e atât de savuros și de convingător expusă încât merită luată în calcul la modul serios. Cu alte cuvinte, a ne cantona în zona de confort poate echivala rapid cu a intra pe nesimțite pe teritoriul cenușiu al plictisului. Ceea ce e cunoscut, convenabil și chiar plăcut azi, dacă nu mâine, poimâine sunt multe șanse să devină o rutină extenuantă psihic, atingând, pentru unii cel puțin, cote deprimante la nivel emoțional. Previzibilul capătă, poate nu imediat, dar sigur, învelișul plictisului, o antecameră a depresiei, chiar dacă la început senzația e mai difuză și doar cu timpul, poate degenera în nefericire, odată cu stingerea oricărei sclipiri care ține de nou și de promisiunea unui bun de râvnit, cu potențiale senzații nebănuite. Astfel că alternarea, uneori a spațiului, alteori a oamenilor cu care interacționăm (mai ales când suntem înconjurați de unii care au un efect toxic asupra sănătății noastre psihice), spargerea rutinei, depășirea zonei de confort, chiar dacă presupun un efort de adaptare, precum și un oarecare consum energetic, variabile de la un individ la altul, au un important rol de aerisire a casei noastre, fizice și psihice, privite cu alți ochi în urma explorării de alte teritorii. Parcurse fie cu piciorul, fie cu ochii minții, dacă nu sunt întrunite condiții pentru o schimbare faptică. O astfel de reconfigurare a traseului, fie că se face efectiv plecând, pentru o perioadă mai mică ori mai mare de timp, ar avea un efect de reîmprospătare, activându-se acel buton de refresh, și influențându-ne starea de bine, echilibrul necesar pentru un nivel optim de funcționare, o homeostază dacă vreți, inclusiv prin concursul râvniților hormoni ai fericirii: serotonina, dopamina, endorfinele și oxitocina, care conlucrează în acest sens. Nu de puține ori m-am întrebat de ce atât de mulți oameni se focusează într-o asemenea măsură, chiar și cu mari eforturi financiare, pe realizarea, unii, a unui concediu, alții, mai norocoși, a trei sau patru concedii pe an, ca să nu ne gândim la cei care, guvernați mai mult de dictonul latin nosce te ipsum, au reușit să îmbrățișeze meserii care, prin natura lor, le înlesnesc și înmulțesc ocaziile de a călători, reîmprospătând astfel regulat mediul în care se mișcă și respiră.

Un alt argument, tot în favoarea beneficiilor activităților outdoor, al ieșirilor din cotidian, că e vorba de excursii planificate cu mult timp înainte sau cele de genul last minute, ori de un concert al artistului/ trupei preferate, este că acestea par a avea mai mari șanse să ne bucure, fiind totodată mai intense și mai durabile ca senzație, decât achizițiile spre exemplu: o haină râvnită acum la promoție, o mobilă sau o casă. Se pare că satisfacția, chiar dacă nu se rezumă doar la momentul cumpărării și al luării în primire a bunului, pălește în timp destul de drastic. Pe de altă parte, amintirea unui eveniment plăcut este mai solidă, mai puțin fluctuantă și perisabilă decât un obiect căruia, odată dobândit și folosit, nu îi mai percepem nici forma, culoarea sau funcționalitatea, căci obișnuința l-a transformat din dezirabil în banalul aflat acum la îndemână. Acest lucru este valabil chiar dacă luăm în calcul transparența, imaterialitatea unei amintiri, fapt de neconceput pentru cei materialiști, care probabil chiar așa își justifică alocarea rezervelor financiare mai degrabă pe obiecte palpabile, de care se pot înconjura, și care cred ei că îi pot proteja, consola și împlini. Slavă Domnului că nu sunt toți astfel alcătuiți, sau că unii ajung să descopere, la un moment dat în viață, mai devreme sau mai târziu, că nu cele materiale le pot acoperi golul sufletesc sau împlini cele mai profunde aspirații.

Ne-am mai putea interoga dacă ne salvează ziua și ne menține echilibrul emoțional doar exploatarea cunoscutului și îndeplinirea cuminte și tacticoasă a tabieturilor, care, odată cu pandemia, par a fi explodat ca ciupercile după ploaie. Ocazie cu care lumea, posibil ca și compensație a neplăcutei consemnări la domiciliu, a redescoperit deliciul comodității și beneficiile muncii de acasă, la adăpost de multe inconveniente cum sunt transportul, suportarea proximității unui șef incomod sau a unor colegi mai puțin plăcuți ori binevoitori. Deliciu care, din păcate, poate nu pentru toți dar pentru o bună parte din oameni, are o durată de viață destul de efemeră, transformându-se în ceva mai puțin de dorit. Când mergi pe același drum bătătorit și nu ai niciun fior de emoție, aferent noului și necunoscutului de aflat sau de învățat (în ideea că deocamdată curiozitatea a rămas un atribut al lui Homo sapiens), ființa nu se lărgește ci se chircește, nu respiră liber, extinzându-și hotarele și zborul, ci doar își recirculă aerul stătut, acumulând frustrări și tristeți, cărora unii le atașează chiar numele de stres. Care cred că nu survine neapărat când facem prea mult sau prea multe, ci mai degrabă când sfârșim prin a face prea multe din cele care nu ne hrănesc cu adevărat și nu ne exprimă autenticitatea persoanei. Uitând că doar noi putem fi arhitectul stării noastre de bine și că nu putem împrumuta de la nimeni propriile lor criterii de calitate a vieții și de împlinire, care nu sunt valabile și pentru noi. Este demnă de notat intervenția lui Pascal Bruckner despre metodele de combatere a stresului modern, prin expunerea unui punct de vedere inedit și de bun simț, chiar dacă unii nu vor rezona cu o astfel de perspectivă. Iată ce afirmă autorul despre remediul prescris de mulți apologeți ai filozofiei antistres:

„Un întreg budism sentimental, promovat de o mulțime de antrenori, propune zenul, meditația, renunțarea spre a oferi existențelor noastre monocorde o cârjă sprirituală. Eliberații, împăcații se propun ca modele de serenitate. De ce nu? Numai că încetinesc o mișcare deja prea lentă. Nu de calm avem nevoie pentru a combate stresul, ci de un eveniment real, de o ieșire din noi înșine. Simpla anxietate de a fi, această tensiune fără intensitate, generează o nevoie irepresibilă de calmante și de destindere.” [5]

În sprijinul ideii îl va cita și pe Paul Valery, care spune că

„a trăi este o practică esențial monotonă bazată pe previzibil și repetiție. Numai că repetiția ne dispersează tot atât cât ne calmează, fiind un factor al entropiei” [6].   

În vreme ce mai ieri marea întrebare religioasă era dacă există viață după moarte, acum marea întrebare a societății laice ar putea fi reversul: măcar există viață înainte de moarte?

Dacă vom cugeta într-o astfel de cheie e posibil să luăm mai serios în calcul sondarea necunoscutului, cu beneficii incerte dar potențial mai mari. Explorarea de locuri noi, contactele cu oameni necunoscuți. Abordare care desigur că presupune și riscuri, pe care trebuie să ni le asumăm, ca și o serie de costuri de acomodare. Există și vânători de senzații care nu ajung neapărat pe crestele munților sau prin văi abrupte, ci pot alege să o facă chiar din fotoliul camerei lor, cu o ceașcă de ceai și o carte în mână. Sunt cei care fac parte din categoria celor curioși, avizi de cunoaștere, ei practicând această îndeletnicire fie ca instrument util în meseria lor, fie pentru a-și împlini nevoi sufletești, chiar dacă au un stil de viață altfel sedentar.

În capitolul intitulat Feerie digitală sau victoria lâncezelii, Bruckner merge mai departe și, fără menajamente, într-un colorat limbaj metaforic, va conchide că omul, ajuns sclav al sistemului virtual, este aparent conectat la întregul univers dar în schimb tot mai puțin la aproapele său și la sine însuși, rămânând teribil de singur. Din păcate disconfortul nu se rezumă doar la atât căci libertatea îi este tot mai știrbită, ca urmare a „beneficiului” conexiunii globale:

„...de douăzeci de ani încoace am ajuns cu toții o adunătură de spioni reduși la niște parole, coduri de acces, actualizări: existența cotidiană pare un joc de orientare în care plata facturii la electricitate, scoaterea de bani din bancă, programarea la medic presupun un echipament demn de serviciile secrete. Fiecare consumator este un 007 care se ignoră, dar și un suspect care trebuie să se justifice în permanență. Vai de cel care dă greș, iată-l apostrofat, ba chiar anulat de algoritmi...” [7]

Apelând, din motive intime doar de noi știute, la rețele de socializare, chiar fără intenție sau conștientizare, devenim implicit „adepți entuziaști ai societății supravegherii”.

Autorul consideră că realitatea augmentată, pusă la dispoziție de universul digital, seamănă mai degrabă cu o amputare, căci „expansiunea psihismului uman se reduce la o lentă hemoragie de sine”. Scufundarea în virtual devine o adicție periculoasă, cu consecințe periculoase atât pe plan mental, cât și fizic, periclitând sănătatea și integritatea celui care apelează la divertismentul oferit de aceste baby-sitters pentru copii și adulți deopotrivă: televiziunea, rețelele de socializare, jocurile video online. Ecranul este numit „infuzie dulceagă pentru ochi”, cel care ajunge să îi lipească pe copii și părinți de el, încremenindu-i într-o „telefagie compulsivă”. Realitatea virtuală ne învață, laolaltă cu școala, lecția locului fix, a marilor senzații trăite în fotoliu sau șezlong, „pentru că este nevoie de corpuri tihnite, pentru o societate ea însăși tihnită, care urmărește să țină oamenii în tihnă, la ei acasă, pentru a-i oferi mai bine furtului de creier” [8].

Pare o perspectivă de gen conspiraționist, însă dacă stăm bine să cugetăm, vom vedea că nu este deloc departe de adevăr. Dacă, spre exemplu, cineva ar călători în trecutul de acum două sau trei decenii, povestind oamenilor din acel prezent detalii ale societății de acum, acela ar fi încadrat în categoria fanilor înrăiți ai literaturii SF, dacă nu chiar bănuit de o boală psihică. Același avertisment, prezentat sub o altă formă, îl întâlnim și la renumitul autor expert în terapia traumei, Gabor Mate, în cartea sa Mitul normalității, unde acesta consideră că social media și toate sursele de divertisment accesibile în prezent au efectul nociv de a ne distrage în ultimă instanță de la a ne trăi propria viață, umplându-ne, aparent convenabil, golul existențial, dar amânând și împiedicând întâlnirea și conectarea noastră cu momentul prezent și cu noi înșine. Distrați și distrași de la calitatea de actanți ai propriilor experiențe autentice și nemijlocite, delegându-ne astfel pe noi înșine și tot ceea ce ne reprezintă și definește unicitatea ca persoană.

Pascal Bruckner vorbește și despre meteorologie în capitolul Mâhnirea meteo. Autorul e de părere că fenomenul meteo ne furnizează o pedagogie a diversității: „dacă tot nu ni se întâmplă nimic, oricum cel puțin va ploua, va bate vântul, va străluci soarele”, afirmând că vremea este „aventura minimală care ne afectează pe fiecare dintre noi”. Pe de altă parte, știm că există persoane meteosensibile, care își stabilesc, cântăresc și monitorizează ieșirile din spațiul sigur al căminului adeseori în funcție de starea vremii. Situație care este prezentată pe ecrane la rubrica meteo cu foarte mare seriozitate și în tot mai puține tușe umoristice, fiind preschimbată într-o știință a alertei, a alarmei. Subiectul „starea vremii” mai funcționează și ca un soi de colac de salvare atunci când conversația lâncezește, cu alte cuvinte, când doi interlocutori, care se cunosc puțin sau deloc, intră în pană de subiecte, în acea convorbire minimală politicoasă pe care englezii o numesc small talk, ei vor apela tot la considerații despre starea vremii.

Aș mai reflecta și asupra unui alt aspect al conexiunii dintre fericire, schimbare și libertate. Autorii volumului Privește din nou... remarcă faptul că nefericirea poate fi un motor al schimbării. Pe de altă parte, în debutul capitolului Progresul – să rupem lanțul așteptărilor scăzute, ei prezintă cazul trist al animalelor care, încă de pui, fac cunoștință cu țărușul și cu lanțurile, iar mai apoi, chiar dacă dețin puterea de a se elibera, fiind însă obișnuite cu captivitatea, nici nu își mai imaginează o existență în libertate. Aș adăuga că cel puțin la fel de tristă este și soarta acelor adulți care, încă de la o vârstă fragedă au avut nevoi bazale neîmplinite, fiind limitați la un mod de viețuire plin de constrângeri sau chiar de traume. Sunt cei care, la vârsta adultă, vor ajunge să se mulțumească să trăiască doar pe modul de supraviețuire, cu așteptări minime și percepții deformate ale normalității, în relații spre exemplu. Aceștia vor fi incapabili să își perceapă, darămite să se elibereze din cușca limitărilor și constrângerilor și să acceadă la libertate și autenticitate, concepte necunoscute, de neimaginat pentru ei.

Pe de altă parte, se observă că mulțumirea ar fi legată și de un nivel mai scăzut al așteptărilor, pe care îl au bunăoară categoriile mai defavorizate sau discriminate. Nemulțumirea, frustrarea, dezamăgirea pot surveni atunci când așteptările de acasă nu se suprapun peste ce întâlnim în viață, când predicțiile noastre referitor la ce urmează să se petreacă nu se împlinesc în realitate. Iar satisfacția, mulțumirea și bucuria apar de multe ori când așteptările mai degrabă pesimiste ne sunt contrazise, cu alte cuvinte când oamenii și viața ajung să ne mai surprindă și în mod plăcut.

Dacă lărgim puțin perspectiva, vom observa că imboldul de a schimba starea de lucruri îl au în cea mai bună măsură cei care se adaptează cel mai puțin la condițiile din prezent ce includ aspecte mai puțin plăcute, avantajoase sau de dorit. Cu cât oamenii se adaptează mai ușor și mai bine, vor fi mai puțin dispuși la schimbare, și o vor face doar sub imboldul celor care au riscat deja înaintea lor și dacă ei vor considera că avantajele, beneficiile depășesc neajunsurile, costurile și consumul presupuse de schimbare. Schimbare care este încurajată și facilitată, cel puțin la nivel ideatic, de cei pe care autorii volumului Privește din nou... îi numesc „antreprenori ai dezacomodării”. Cine are curiozitatea să parcurgă interesantul volum de eseuri al lui Pascal Bruckner, și bineînțeles al celor doi autori Tali Scharot și Cass R. Sunstein, va recunoaște probabil în aceștia veritabile exemple de astfel de antreprenori.

Eu nu cred că poți fi fericit dacă în primul rând nu te cunoști pe tine, cel care ești acum și deopotrivă cel care ai putea fi în cea mai bună și completă versiune a ta, îndreptându-te, cu pași mărunți în fiecare zi, și schimbând ce e de schimbat, pentru a semăna tot mai mult cu această variantă ideală a ta, și dacă nu ajungi să trăiești, liber și autentic, dar având ținte și modele pozitive, care te pot împlini ca ființă.

Dar poate că fiecare cititor și-a construit mental o altă imagine despre ce înseamnă să fii fericit și liber. Rămâne ca fiecare să își răspundă, interpretând în propria sa cheie ideile și respectiv viziunea autorilor comentați mai sus.

[1] Pascal Bruckner, Sfințenia papucilor de casă. Despre renunțarea la lume, Editura Trei, 2025, p. 44

[2] Pascal Bruckner, Sfințenia papucilor de casă. Despre renunțarea la lume, Editura Trei, 2025, p.11

[3] Tali Sharot, Cass R. Sunstein, Privește din nou. Puterea de a observa ceea ce a fost mereu acolo, Editura Publica, 2024, p. 26

[4] Programul Disconnect to Reconnect este organizat de Digital Detox, o organizație internațională specializată în retrageri (retreat-uri) fără tehnologie, desfășurate în locații off-grid – departe de aglomerația urbană și de conexiunile digitale, în zone rurale sau montane. Programele se desfășoară predominant în Statele Unite și, ocazional, în alte țări, fiind menite să ofere participanților o experiență de reconectare cu sinele autentic și cu lumea reală (digitaldetox.com)

[5] Pascal Bruckner, Sfințenia papucilor de casă, Despre renunțarea la lume, Editura Trei, 2025, p. 45

[6] Pascal Bruckner, Sfințenia papucilor de casă, Despre renunțarea la lume, Editura Trei, 2025, p. 46

[7] Pascal Bruckner, Sfințenia papucilor de casă. Despre renunțarea la lume, Editura Trei, 2025, p. 85

[8] Pascal Bruckner, Sfințenia papucilor de casă. Despre renunțarea la lume, Editura Trei, 2025, p. 87