VIAȚA PRINTRE RÂNDURI

Anca Iulia Beidac
poetă, prozatoare

Anatomia unei așteptări

Mi s-a întâmplat, nu o dată, ba chiar aș spune că de prea multe ori, să aștept. Un răspuns, o soluție, o confirmare, un mesaj, un gest.

Nici nu contează în ce privință. Deși paradoxal fiecare așteptare a venit și s-a așezat cu greutate în pieptul meu. Așteptarea unei instanțe să dea soluția într-un dosar pe care eram sigură că-l voi câștiga pentru clientul pe care îl reprezentam. Așteptarea unui răspuns de la o scrisoare trimisă unui prieten. Așteptarea unei confirmări romantice (mă iubește, nu mă iubește). Așteptarea unui gest din partea unui om la care mă gândesc. Și mai presus de orice, așteptarea unei vești, care face diferența între viața și moartea unui om apropiat.

De fiecare dată a fost greu. Nu sunt un om obișnuit să aibă răbdare. Poate chiar de aceea viața mi-a servit, în mod repetat, lecții despre ea.

La polul opus, se află oameni care mi-au spus că nu au așteptări. Cei care cred în vorbele lui Maugham, care spunea, acum vreo sută și ceva de ani, că secretul fericirii constă în limitarea aspirațiilor. Fiindcă, dacă e să-l credem pe autorul romanului Robie, dacă nu mai aspiri și nu mai speri și nu mai aștepți (aproape) nimic, nu ai cum să fii dezamăgit. Și cum să nu îți dorești în viață să fii scutit de amarul dezamăgirii?

Poate aș fi vrut uneori să fiu și eu așa. Să pun limite gândurilor mele care zboară năuce și să nu am nicio așteptare. Să mă transform într-o persoană cinică pe care nu o poate clinti nimic și nimeni din nepăsarea ei. Dar e asta o soluție de urmat?

Când îți congelezi sufletul și scapi de sensibilitate, ce mai rămâne din viață? Dacă nu mai simți acel fior al așteptării sau dacă, pur și simplu, nu mai speri sau nu te mai miră nimic, chiar crezi că mai ești un om viu? Sau ești doar o carcasă umblătoare căreia îi va expira – mai devreme sau mai târziu – termenul de valabilitate?

Am scris de mai multe ori că așteptarea e doar un mod de a uita ceea ce vrei. Dar realitatea este că nu am uitat niciodată lucrurile importante.

Și acum, când aștept un medic să dea un verdict care poate însemna viața sau moartea cuiva fără de care eu nu aș fi fost, știu că este normal să fie așa. E cât se poate de uman să-mi tremure inima căutând variante alternative, e normal și să număr secundele. Toate astea fac parte din viață.

Între neliniștea așteptării și luciditatea cinicului, eu prefer prima variantă.  Prefer să fac tranzacții cu Dumnezeu decât să nu mai aștept nimic. E mai bine să sper decât să nu mai cred în nimic și în nimeni. Poate că așteptarea însăși e o formă de credință.

Una dintre legile lui Murphy spune să nu crezi în minuni, ci să te bazezi pe ele. Până la urmă, de ce ar fi acesta un mod rău de a-ți trăi viața, când orice zi poate aduce o minune?