PRO MUSICA

Călin Chendea
redactor al revistei Arca

Something Easy[1]:
Justin Rutledge privind înapoi… fără mânie

Justin Rutledge este un cantautor canadian, compozitor, actor premiat și multiinstrumentist (chitară și muzicuță), ale cărui creații îmbină rafinat sonorități de folk, pop și rock cu inflexiuni de jazz și country.

Pe lângă activitatea sa muzicală, Rutledge s-a remarcat și prin numeroase roluri în teatru, film și televiziune. Nu doar că a apărut în mai multe producții scenice, dar a compus și muzica pentru unele dintre ele. O astfel de colaborare i-a adus premiul META pentru Outstanding Original Composition (Compoziție originală remarcabilă) și a fost nominalizat pentru contribuția sa artistică excepțională în teatru.

Pentru Rutledge, Leonard Cohen a fost mai mult decât o simplă influență – a fost figura care i-a deschis drumul spre muzică. „Leonard Cohen este pentru mine numărul unu în muzică, dacă el nu ar fi existat eu nu aș compune azi piese”, mărturisește artistul într-un interviu pentru americana-uk.com, subliniind profunzimea poetică și filonul confesiv care străbat propriile sale creații.

De la debutul său discografic din 2004, Justin Rutledge a parcurs un drum artistic solid, încununat de zece albume de studio. Cel mai recent, Something Easy, lansat la 19 mai 2023, este albumul asupra căruia ne oprim pe larg în acest articol.

Piesa care deschide discul, Angry Young Man, e o baladă folk-pop cu accente alternative și ușoare influențe country. Intro‑ul de aproape un minut, minimalist, cu tobe moi și acorduri melodice de pian, creează o bază hipnotică perfect potrivită punerii în scenă a vocii calde de tenor liric a lui Justin Rutledge. Timbrul lui clar și melodios aduce, în mod paradoxal, multă liniște, nicidecum furie, cum sugerează titlul cântecului.

Spre jumătatea piesei, se simte o schimbare subtilă de culoare: chitara electrică intră pe un ton curat, rotunjit, cu susținere fină și frazare lungă, foarte apropiat de estetica smooth jazz (gen Nick Colionne sau Chuck Loeb, în momentele mai contemplative). Apoi apare muzicuța. Aceasta preia imediat riff-ul chitarei, dar îl reîncadrează într-un registru folk-country autentic, cu un timbru ușor aspru, dar aerisit, liber.

Versurile au un puternic aer autobiografic și sunt scrise într‑un ton confesiv, aproape de spovedanie, iar refrenul („eram un tânăr furios”) funcționează ca o mantră a unei identități frânte.

Metaforele „născut cu un ochi învinețit” și „născut cu piatra în mână” sugerează o fragilitate emoțională ce aduce, pe de o parte, suferință, pe de altă parte, agresivitate pasivă.

„Mi-am jelit fratele” trimite la doliu sau la absența unei legături fraterne, ceea ce accentuează sentimentul de singurătate apăsătoare.

„Am ocărât numele tatălui meu” exprimă atât opoziția față de autoritatea parentală, cât și o rană adâncă legată de tată (o posibilă respingere sau lipsă de susținere, poate chiar o traumă). S-a demonstrat că relația din copilărie cu părintele (în special cu tatăl) e fundamentul încrederii și al stimei de sine a viitorului adult. Dacă tatăl e absent, rece sau abuziv, copilul învață că iubirea e dureroasă și nesigură. Metafora „Sare în mina de aur” e mai mult decât sugestivă. „Aurul” ar fi fost acceptarea, recunoașterea, sprijinul tatălui, bogăția emoțională, împlinirea pe care o aștepți din iubire. „Sarea” e ceea ce a primit în schimb, o realitate dură: critică, respingere, poate chiar violență. În unele culturi, sarea poate fi și purificatoare, dar aici e mai degrabă o rană care arde. Astfel, iubirea (frățească, de prietenie sau romantică) se deformează în mintea copilului: în loc să fie un loc de siguranță, ea devine un spațiu al suferinței și dezamăgirii, care, din nefericire, dăinuie și în viața adultului de mai târziu („dragostea nu a fost așa cum m-am așteptat să fie, sare într-o mină de aur”)

Pasiunea timpurie pentru muzică a lui Justin – mai exact, pentru cântatul la chitară –, apare ca o adevărată ancoră, unică și salvatoare, un mod de a transforma suferința și furia (angry) în expresie artistică, un mod de convertire a emoțiilor distructive: „am zdrăngănit la o chitară veche ca nimeni altul”.

Compoziția beneficiază de o substanțială porțiune instrumentală spre finalul ei, ca o ieșire din confesiunea intimă a vocii și o intrare într-un sound cinematic. Vioara e în prim-plan cu o linie melodică, caldă, ușor nostalgică. După stingerea vocii delicate a lui Rutledge, vioara continuă să povestească ceea ce nu s-a putut rosti în cuvinte. E un procedeu care-mi amintește de albumele de muzică de film ale lui Mark Knopfler cu ale sale balade în care instrumentele construiesc o atmosferă mai pregnantă decât versurile.

Titlul, Angry Young Man, sugerează conflict și tensiune. Dar întreaga compoziție contrazice această așteptare: nu există explozie, ci mai de grabă o melancolie liniștită. E ca și cum furia ar fi dat naștere unei contemplații, nu revoltei.

Balada Seventeen e una dintre cele mai bine produse piese de pe albumul Something Easy – o construcție echilibrată între simplitatea melodică a pop-rockului și eleganța smooth jazzului. Țesătura instrumentală se construiește pe riff-ul repetitiv al chitarei electrice, care deschide piesa și îi conferă un suport solid, peste care se așază mai întâi pulsul cadențat al tobelor. După aproape un minut, intră vocea lui Justin – limpede, catifelată, cu o rostire clară, plină de melodicitate și o ușoară doză de melancolie.

Textura sonoră se îmbogățește treptat cu tușeurile pianului care preiau și transformă tema chitarei, dar și cu accente jazzy de alamă (saxofon și trompetă), ce aduc o nuanță ușor melancolică, aproape nocturnă, amintind pe alocuri de subtilitățile orchestrale din albumele lui Ryan Adams.

Un moment aparte este adus de vocile feminine de acompaniament (Felicity Williams alături de Kate Rogers), care apar mai întâi în partea a doua a piesei, prin melisme fără cuvinte, ca o respirație peste vocea principală. În refren, corul de voci secundare reia versurile cu un ușor delay, transformându-se într‑un ecou sensibil al vocii lui Justin, un alter ego ce evocă amintirea sentimentală sau reflecția interioară.

Versurile sunt un soi de meditație senină asupra memoriei afective și a felului în care timpul rescrie iubirea. Titlul nu e despre o simplă vârstă biologică, ci reflectă o stare de grație pierdută – acea tinerețe timpurie în care iubirea e trăită fără pic de teamă, fără o fărâmă de luciditate, cu toată inima deschisă. Cifra „șaptesprezece” devine un simbol al inocenței ireversibile, al purității emoționale pe care viața adultă o manifestă doar prin visuri sau artă.

Seventeen se desfășoară asemenea unui film generat de memorie în care părți din trecut revin ca imagini senzoriale recurente: „ferestrele sparte de la fabrică”, „peisaj cu lună apatică”, „sticle goale într-o râpă întunecată”. Ferestrele deschise devin, în contrapunct cu ferestrele sparte („ferestrele sparte de la fabrică”), o metaforă a transformării interioare – de la promisiunea vitalității la fragilitatea maturității. „Fabrica” e echivalentul poetic al rutinei, al efortului, al acelui spațiu în care omul produce, dar se și uzează emoțional. Ferestrele sparte evocă vulnerabilitatea, deteriorarea, ruptura – o fisură în ordinea aparent stabilă a existenței.

Refrenul „te simt în chinurile mele/ te simt în fricile mele/ te simt în eșecurile mele/ te simt în vârsta (matură) care mă apasă” e cheia emoțională a piesei. Iubirea de la șaptesprezece ani cu toate că nu mai există concret, ecourile ei reverberează încă în toate straturile vieții ulterioare. Persoana iubită devine o prezență interiorizată, o proiecție integrată în eforturi, frici, eșecuri și în procesul de maturizare. Este un portret al subconștientului afectiv care nu se poate elibera de prima mare vibrație emoțională.

„Vino și regăsește-mă acolo unde zilele sunt crude” nu pare a fi o invitație reală, ci un fel de rugăciune a reîntoarcerii într‑un timp al posibilităților pure. În fond, versul invocă căutarea sinelui pierdut și nu regăsirea unei persoane anume. Dragostea de la șaptesprezece ani e doar oglinda tinereții însăși – a unui eu care a iubit fără calcule și a suferit fără armuri.

Seventeen poate fi percepută ca un proces de integrare a sinelui adolescentin în adultul prezent – un act de acceptare și compasiune de sine. Iar vocile feminine secundare, care intră cu melisme și delay, par a fi vocea inimii tinere – un ecou al eului juvenil.

Melodia Head for the Hills continuă linia melancolică a albumului Something Easy, dar îi adaugă o dimensiune cinematică, în care introspecția se împletește de data aceasta cu un subtil sentiment de evadare.

Piesa se deschide pe un fundal sonor discret, unde pulsațiile cadențate ale tobelor se topesc în peisajul sonor ambiental creat de orgă și claviaturi (Justin Rutledge însuși interpretează partitura de clape). În acest decor auditiv, vocea caldă și luminoasă a lui Rutledge se ridică firesc, cu acel timbru rotund, plin și rezonant, care amintește de Calum Scott.

Pe măsură ce compoziția avansează, în jurul minutului al doilea, își face loc un riff de chitară electrică, cu o tentă hipnotică. În acest moment, vocea lui Justin este dublată discret de o voce feminină – un ecou blând, aproape nostalgic, al liniei principale, un strat suplimentar de melancolie.

Momentul culminant al piesei este însă solo-ul de trompetă (Bryden Baird) caracteristic smooth jazzului și manierei rafinate a lui Cindy Bradley. Trompeta nu caută virtuozitatea, ci devine un glas secundar, o extensie a vocii lui Rutledge, amplificând starea de calm melancolic într-o formă aproape cinematografică.

Textul exprimă dorința de evadare din haosul cotidian și de regăsire a echilibrului interior prin solitudinea oferită de natură, un vis pastoral care se opune lumii urbane agitate. Remarcăm o nevoie acută de tăcere și contemplare, unde simpla prezență „un loc mai liniștit unde să rămâi” devine un act vindecător. Lipsa cuvintelor („fără nevoia de cuvinte” nu e un gol interior, ci un semn de pace a sufletului, o eliberare de tendința de a te justifica, de a reacționa, de a performa. Nevoia de retragere în solitudine este o etapă firească a procesului de autoreglare emoțională – un moment în care individul își reconstruiește sinele după perioade de tensiune și suprasolicitare. Refrenul, repetat aproape ca o incantație – „Mergând spre coline” – e chemarea (din interior) de a te desprinde de zgomotul lumii și de ciclurile repetitive ale gândirii anxioase („alergând în cercuri”).

Puntea „e cineva acolo?” introduce o dimensiune existențială – teama de singurătatea deplină, de izolare. Totuși, protagonistul realizează că tocmai această singurătate, dacă reușește să o accepte și să o iubească, poate deveni un instrument care să-l ajute la găsirea sensului vieții sale, ca o bază solidă a interacțiunii cu semenii săi și cu divinitatea.

În același interviu pentru americana-uk.com, Justin Rutledge a subliniat importanța introspecției în dezvoltarea sa personală și artistică. Acest context se potrivește perfect și baladei Not Myself. Intro-ul are o culoare jazzy, cu saxofonul alto alunecând tandru peste sonoritățile subtile ale claviaturilor electronice. Vocea lui Justin preia din mers tema saxofonului, pe aceeași țesătură instrumentală minimalistă: bătăi molcome ale bateriei, un pian în stil clasic-crossover cu frazare lină, punctat de scurte riff-uri ale chitarei electrice.

Pe parcursul piesei, saxofonul revine cu un solo discret, păstrând intensitatea controlată și aura melancolică a albumului. Timbrul vocal al lui Rutledge rămâne velurat și melodios, însă parcă ceva mai domol, potrivit unei povești intime. În anumite momente, linia vocală e dublată subtil de backing-ul feminin, mai ales în pasajele în care interpretarea crește în intensitate și trece către note mai înalte, amplificând astfel încărcătura emoțională a compoziției.

Textul introduce încă de la început imagini metaforice evocatoare. „Întunericul se trezește” sugerează apariția unei stări depresive sau a anxietății, în timp ce „leagănul se rupe” evocă pierderea inocenței odată cu maturizarea. „Piatra se rostogolește înapoi” poate fi începutul conștientizării adevărurilor ascunse și dureroase.

Imaginea soldatului care „îngenunchează în fața unei camere goale” e una extrem de sugestivă: simbolizează vulnerabilitatea confruntării cu golul interior al unei singurătăți nesănătoase. Această scenă transmite ideea de pregătire pentru o luptă interioară – un efort de a învăța să conviețuiești cu propriilor frici și emoții negative.

Refrenul „astăzi nu sunt eu însumi” subliniază pierderea identității sau sentimentul de deconectare de sine. E asemenea unui strigăt de ajutor, exprimând imposibilitatea de a fi prezent față de cei apropiați.

Ultimele versuri – „în beznă/ mi s-a părut că te aud spunând/ dragul meu, astăzi nu sunt eu însămi” – adaugă o dimensiune relațională și empatică. Sentimentul de alienare nu e resimțit doar individual, ci afectează și relațiile noastre. Avem de‑a face cu un dialog mut între două ființe care încearcă să se înțeleagă în limitele vulnerabilității lor.

Această explorare (a traumelor din trecut, a pierderii inocenței, dar și nevoia de introspecție pentru a procesa și integra experiențele dureroase) e perfect însoțită de ritmul lent, structura instrumentală minimalistă și ecourile vocii secundare feminine. Se creează astfel o atmosferă contemplativă, aproape ritualică, care sugerează că, deși individul nu e pe deplin conectat la sinele său profund, parcurge un proces de conștientizare și autoreglare emoțională.

Compoziția Lioness aduce o energie diferită în ansamblul albumului Something Easy – una mai vibrantă, dar păstrând aceeași eleganță sonoră și dimensiune contemplativă. Piesa se deschide minimalist, cu doar câteva note line de pian care introduc tema principală. Ritmul e preluat imediat de percuție, într-o pulsație ceva mai apăsată și o cadență densă, aproape ritualică, ce imprimă compoziției o stare de transă controlată. Un riff de chitară electrică, cu un ton rotund și ușor reverberat, amintește de sonoritățile de rock progresiv ale anilor ’70, de rafinamentul melancolic al lui David Gilmour din perioada Wish You Were Here. Vocea lui Justin Rutledge e din nou luminoasă, cristalină, cu un timbru care păstrează delicatețea sa specifică. Interpretarea e într-o manieră pop – melodioasă și ușor visătoare, cu o doză de emoție reținută. Efectul de ecou scurt (obținut prin mixajul sunetului și prin prezența vocii secundare feminine) amplifică senzația de spațiu interior, de reverberație emoțională, întărind stratul melancolic al piesei.

Versurile surprind o trecere interioară de la copilărie la maturitate, exprimată prin imaginea metaforică a drumului și prin simbolul „leoaicei”. Versul-cheie – „Ieri, pe drum, am împlinit 18 ani.” – marchează momentul de autonomie interioră și de desprindere de copilărie, dar și o anxietate puternică legată de asumarea propriei identități adulte. Drumul (highway) este spațiul inițiatic unde nu mai există repere sigure („ce s-a întâmplat cu hărțile tale?”) și unde are loc totodată și începutul transformării de sine: „am început să mă transform ca un lac sub sclipirea lunii”.

Simbolul „leoaicei”, în contextul unui tânăr aflat la începutul maturizării, poate fi o proiecție a fricii de feminitate: „am văzut fălcile leoaicei căscate să mă înghită de viu”). Versul exprimă o teamă față de iubirea erotică și de tot ceea ce aceasta ar putea aduce: dorințe puternice, vulnerabilități, pierderea controlului…

Finalul piesei, în care instrumentația crește ușor în intensitate, dar nu izbucnește pe deplin, lasă impresia unei tensiuni interne ținute totuși sub control.

Per ansamblu, albumul Something Easy se desfășoară ca un jurnal sonor în care Justin Rutledge transpune introspecția, amintirile și emoțiile în muzică. Fiecare filă a acestui jurnal – de la melancolia meditativă a lui Not Myself, la maturizarea intimă din Lioness, nostalgia inocenței din Seventeen și conștientizarea dureroasă a iubirii din Angry Young Man  – ne amintește că rănile relaționale din copilărie se reflectă în adultul de mai târziu, unde afecțiunea se poate transforma în durere, iar nevoia de a iubi și de a fi iubit generează vulnerabilitate și răscolește răni vechi.

Instrumentația minimalistă, fie că e vorba de câteva note delicate de pian, de un saxofon ce curge lin sau de o chitară electrică cu ton rotund, lasă impresia că fiecare piesă ar fi o schiță expresivă, desenată de un artist iscusit. Texturile sonore nu sunt încărcate, ci permit fiecărei emoții să respire, fiecărui cuvânt să se simtă, iar fiecărui detaliu instrumental să fie perceput ca o linie fină pe hârtia muzicală. Prin vocea sa caldă, interpretarea suavă și melodioasă, Justin Rutledge ne invită să pășim într-un spațiu al reflecției, unde muzica devine oglinda sufletului și ne duce mai aproape de sinele nostru.

[1] Ceva ușor (trad). Deși să-ți privești trecutul fără pic de mânie, nu e deloc ceva simplu.