PROZĂ

Ștefan Caraman
prozator

50 de povești cu scaune (fragmente)

I

Stăteam tolănit pe scaunul meu vechi fin din lemn, privind prin geamul deschis către curte. Așa, învelit pe picioare cu o pătură și la gât cu fularul de la cineva al cărui nume nu mi-l mai aminteam. Nu mi-era frig și mă simțeam bătrân. Bătrân nu în sens biologic, ci... precum un ins desprins de lume. Cum ai lenevi pe malul unui lac și zărești pe celălalt mal un grup gălăgios făcând grătar. Cum ei râd și tu nu mai înțelegi de ce.

Dincolo, în cealaltă curte, vecina spărgea semințe. Stătea pe scaunul ei vechi fin din lemn, îngândurată și tristă. Privind spre poartă. Poarta era închisă. Poarta ei este de foarte multă vreme închisă. O văd în fiecare după-amiază, cu eșarfa galbenă legată sub bărbie, de la cineva al cărui nume cred că nu și-l mai amintea, picior peste picior. Nu știu cum o cheamă, nu am știut niciodată. Odată i-am zis, „Doamnă” iar ea mi‑a răspuns, „Ioana”. Apoi n-am mai întrebat nimic. Femeile cu nume simple ascund cele mai complicate povești. Știai?

Vecina are un câine. El nu privește către poartă și nu pare trist. De aceea, probabil, se linge adeseori între picioare. Câinii nu complică lucrurile. Uite, ăsta – un maidanez sârmos, cu un singur ochi – traversează uneori la mine. Mă privește tăcut prin fereastră. Nu latră. Miroase pragul, miroase florile, se ușurează în ele. Apoi adoarme în fața ușii. Dacă i-aș spune, „pleacă!”, n-ar face din asta o dramă. Dacă i-aș spune, „stai!”, n-ar cere explicații. Animalele trăiesc în liniște cu necunoscutul. O legendă spune că la granița dintre viață și moarte păzește un câine. O fi ăsta.

Mi-am întors privirea către casă. Scaunul a scârțâit nemulțumit, „chiar trebuia să faci asta?”.  Pe masă, cafeaua aștepta rece. N-am grijă de mine, se știe. Cine să aibă? Am sorbit totuși din ea. Fără poftă, doar cu o răutate calmă. Așa cum bei amintirile care nu te-au omorât, dar te-au umplut de viruși. Nu voiam decât să lenevesc pe vechiul meu scaun, în fața ferestrei și să-mi acopăr genunchii cu o pătură. Nimic mai mult. Nimic mai puțin.

**

Iar azi mi-am adus aminte de ziua aceea. Să zicem ziua când a plecat. Sau s-a cărat. Sau a abandonat. Sau m-a abandonat. Nu a trântit ușa și nici nu a privit în urmă. Ce să vadă? A închis-o încet, cu grija aceea enervantă pe care o avea pentru obiecte. Am rămas cu mâna întinsă, și nu pentru că voiam să o opresc, ci pentru că voiam să mă sprijin de ceva. De aer, poate. Aerul ei. Mi-a lăsat pe scaun o scrisoare pe care m-a rugat să o citesc după ce dispare. Hârtia se află și acum în același loc. Mă așez pe ea fără nicio rușine. Scaunul știe ce a scris, eu nu. L-am rugat    să-mi spună, dar a scârțâit din nou nemulțumit, „nu vrei să știi...” A văzut cineva vreodată vreun scaun vechi din lemn care să scârțâie mulțumit? Totuși, ea m-a sunat odată, undeva după trei luni. A întrebat, „ești bine?”. Eu am răspuns, „mi-e somn”. A înțeles și a închis. Atunci am știut că niciunul dintre noi nu va mai scrie celuilalt vreun e-mail cu explicații. Suntem prea orgolioși pentru lacrimi și prea obosiți pentru noi începuturi. Eu așa cred. Nu știu ce crede ea.

Ce chestie! Vecina sparge semințe. Cred că s-a născut cu o pungă de floarea-soarelui lângă. Clipește greu. Sau rar. Se foiește în scaunul ei. Probabil și acela este nemulțumit. Trăim într-un cartier liniștit, la marginea unui orășel liniștit, unde oamenii stau în curțile lor pe scaune care scârțâie nemulțumite. O s-o întreb într-o zi, „tu cum clipești, de fapt?”. Câteodată pare că așteaptă pe cineva, dar probabil că așa arată femeile care au stat prea mult singure. Își exersează speranța fără să știe. Odată m-a întrebat de ce nu ies din curte. I-am spus, arătând către scaun: „E totul deja aici”. A râs, arătând către scaunul ei. De-atunci nu m-a mai întrebat nimic. O cheamă Ioana. Și cred că am spus deja asta.

Mi-a scris fiu-meu ieri. „Tati, vezi că ai uitat ziua Nonei. Dezlipește-te pentru o oră de bucata aia din lemn și fă-i o surpriză. Poate și nouă...” Nona e nepoată-mea. Are 7 ani. Nu mă cunoaște decât din poze. I-am cumpărat o păpușă. Tot din lemn. Am îndesat-o în plic cu un bilețel, „pentru când vei ști să citești ce simte bunicul”. Nu știu dacă va ajunge vreodată la ea. Dar mi-a făcut bine să scriu aceste cuvinte. Firește că o păpușă din lemn nu încape într-un plic. Iar Nona n-o să știe niciodată ce simțea bunicul.

**

Azi a plouat. Am deschis din nou geamul. Pătura mi-a căzut de pe genunchi și am simțit frigul. La fel și nemulțumitul de sub mine. Știți ce a făcut? Știți... Dar am simțit răceala nu ca pe o senzație neplăcută, ci ca pe o invitație la viață. Am zâmbit. Dacă m-ar fi văzut vecina, s-ar fi înecat cu semințe. Ea știe că eu nu zâmbesc. Ea știe multe. Nu m-a văzut, pentru că azi n-a ieșit. Scaunul ei din lemn e gol. Și mut. O fi murit. E ciudat cum se insinuează în viață bătrânețea. Întâi uiți gustul unui sărut. Apoi uiți cum e să mergi grăbit. Ea nu vine brusc, ci se strecoară. Un misogin jalnic ar spune că bătrânețea e ca femeile. Ar minți. Bătrânețea vine și nu mai pleacă. La final uiți că ai fost viu.

Mai târziu a ieșit vecina. Așadar, n-a murit. Poate într-o zi o să‑i spun, „Ioana, hai să bem o cafea”. Poate o să-mi zică, „e rece.” Și eu o să-i spun, „știu, dar încă are gust”. Scaunul ei vechi din lemn, lângă scaunul meu vechi din lemn, scârțâind nemulțumite.

PS: Mă uit la câine. Îl chem, „hai!”. Nu vine. Și totuși rămâne acolo. La granița dintre viață și moarte.

II

Trei ani. Atât a trecut de când tata a plecat. Fără să-și ia rămas bun, fără să ne spună dacă îi pare rău, sau dacă îi pare bine. Dacă îi este frică, sau e fascinat și nerăbdător. Dar, iată, scaunul lui este încă acolo, unde l-a lăsat. Sau l-a abandonat. Acolo, lângă fereastră, ușor rotit spre sobă, ca și cum ar fi fost părăsit doar pentru câteva clipe. Nu l-am mutat niciodată. Niciunul dintre noi nu a avut curajul să-l atingă. Pentru că îi păstrează forma, și prezența, și lipsa...

Casa este mai tăcută acum. Când intrăm în curte, pe aleea principală, avem același sentiment, de parcă am păși undeva, nicăieri. Este acasă și nu este acasă. Ceva lipsește. Și este atât de prezentă senzația aceasta de lipsă. Și în fiecare seară, când liniștea se depune ca o pătură grea peste un copil somnoros, avem același gând. Acela că poate va intra pe ușă. Poate se va așeza pe scaunul acela, va deschide ziarul și va privi, ca întotdeauna, dincolo de el. Poate vom fi din nou cu toții, împreună, iar totul va fi bine. Dar ușa rămâne închisă. Iar privirile noastre se scurg de pe brațul clanței și cad fără să atingă podeaua. Se evaporă între timp.

În prima noapte după ce l-am pierdut, s-a fixat această imagine. Atunci am crezut că pentru totdeauna. Acum nu mai sunt atât de sigur. Dar peste alți trei ani? Am ieșit afară împreună cu mama și cu fratele meu. Cerul era limpede, iar stelele păreau mai reci decât oricând. Ne țineam de mâini. Sau... nu știu, poate că nu. Dar îmi place să cred că așa s-a întâmplat. Priveam punctele strălucitoare. Am găsit una, mai luminoasă, și am rămas cu ochii ațintiți la ea, sperând că… sperând că poate el e acolo. Că poate ne vede. Ne-am dorit, cu toții, să putem ajunge până la ea, să-l găsim și să-l aducem înapoi.

Când ne-am întors acasă, a fost prima oară când eram doar trei. Tăcerea era apăsătoare. Ne-am apropiat. Ne-am spus că ne iubim. Ne-am ținut de mâini. Asta e sigur, ne-am ținut de mâini. Undeva lângă noi, poate indiferent, poate trist ca orice scaun care rămâne fără stăpân, scaunul lui. Niciunul dintre noi, niciodată nu s-a așezat pe el. Îl ocoleam întotdeauna, cu un respect amestecat cu teamă. Uneori mama îi mai schimba învelitoarea. Alteori îl ștergea de praf. Cu precauție și delicatețe. Pentru că obiectul acela din lemn păstra amintirea lui în viață. Sau poate că ne ținea prizonieri în sufletul ei.

Sigur, timpul a trecut. A trecut cum trece el întotdeauna – fără milă, fără să întrebe dacă suntem pregătiți. Ceasul din perete bate ritmic, indiferent la golul instalat în casă. Ciclul zi-noapte, se reia cu precizia unui ceas atomic. Sigur, în tot acest răstimp, am învățat să mergem mai departe. Am învățat să râdem din nou. Plângem mai rar. Ținem aproape și ne spunem că suntem puternici. Și că vom fi bine. Și suntem bine.

Dar în fiecare an, în aceeași noapte, mă trezesc cu același gând. Și mă întreb ușor jenat de naivitatea acestuia: chiar ne vom revedea? Oare sufletul lui s-a oprit undeva, pe drum așteptându-ne? Un alt scaun pe care s-a așezat obosit și bolnav, privind printre rândurile unui ziar? Întrebându-se și el așa cum ne întrebăm și noi? Și atunci mă cuprinde îndoiala. Îndoiala aceea, știți voi, cea  care se naște înaintea ta și moare mult după.

Pentru că, deși timpul vindecă, durerea aceea – prima, adâncă, sfâșietoare – rămâne. O porți cu tine. Ca o rană care nu sângerează, dar nici nu se închide. Ca scaunul tatălui meu, ce va rămâne veșnic acolo, la fereastră. Mărturia unei iubiri care nu a plecat niciodată.