RESTITUIRI
Livius Petru Bercea
eseist
Un „psalm” arghezian târziu – OMUL MEU
Utila îndeletnicire a re-lecturii mi-a oferit prilejul de a redescoperi, la finalul ciclului Ritmuri (inclus în volumul: Tudor Arghezi, Versuri, Ed. Minerva, București, 1980, seria „Patrimoniu”, pp. 332-333, dar apărut ca plachetă independentă în 1966), poemul Omul meu. Ca de atâtea ori în lirica argheziană (nu numai în Psalmi, ci și în destule alte texte), se încearcă și aici un dialog cu Creatorul. Spun „se încearcă”, întrucât „replicile” (adresările) poetului rămân, ca de obicei, la stadiul de „vox clamantis in deserto”, cum caracteriza Nicolae Balotă (Opera lui Tudor Arghezi, Ed. Eminescu, București, 1979, p. 149) eforturile argheziene de înfiripare a unui dialog real cu Divinitatea prin intermediul psalmilor. Las să urmeze textul, care seamănă izbitor, prin tonalitate, cu cel al unora dintre Psalmi, unde adresabilitatea e, de obicei, directă, iar „problematica” rămâne mereu în limitele cvasitonalității psalmice (întrebări adresate, în cascadă, Creatorului, la care nu se așteaptă răspuns, eventual – reproșuri): „Mi-ai dat un trup și mie, înnalt și zvelt, de floare, / Ca fragile de fraged, ușure și plăpând / Dar ridicat spre ceruri și-mpiedicat să zboare / Se leagănă-n călcâie, voind și încercând. // Fusese parcă gândul, desprins, ieșind din humă / Să-i faci un drum spre stele, în care-i oglindit, / Căci nu-nțeleg făptura, un joc a fi din glumă, / Când talpa de țărână și lui i-ai dezlipit. // M-ai fi uitat mai bine legat de-o rădăcină / Să mă prăvale timpul, trunchi putred, peste ea. / Și candela pribeagă-a scânteii de lumină / Să nu mi-o duc purtată de vânt din stea în stea. // Mă zgârie și spinul și cremenea și fierul / Și rabd în veci ispita vicleanului meu vis./ La ce mai folosește făpturii giuvaerul /Ce scapără-n cutia în care l-ai închis?”
S-a ivit, la un moment dat, tentația unei apropieri de unele poeme din Cântare omului (La stele, de pildă), cu care poemul de față are comună imaginea minții, văzute ca un „giuvaer” și, concomitent (explicit, în textul La stele), ca un „dușman”, dar văd acum textul, în întregimea lui, ca pe un psalm târziu, structurat după o schemă asemănătoare acestui fel de texte, aparținând unui poet în parte resemnat, în parte revoltat și interogativ, dar care-și asumă cu demnitate condiția umană, atunci când simte că Domnul „se îndepărtează”, în diverse situații, de marea sa realizare din ziua a șasea a Facerii – omul. Contrastul cel mai evident, ca și în mulți alți psalmi, este cel dintre real (existență mundană, concretă) și ideal (aspirație), dintre trupul de humă și mintea care „scapără-n cutia” în care a așezat-o Creatorul, în ciuda „izolării” rezultate din acest gest. Poemul se structurează pe trei mari direcții metaforice. Prima este cea a condiției originare a omului, care, deși ființă, creație „independentă”, cu statut privilegiat, a Divinității, este nedesprins total de „lutul” din care a fost creat, deci rămas încă de-o seamă cu alte componente ale bio-cosmosului înconjurător. A doua grupare de imagini (direcție metaforică) se focalizează pe intenția inițială a Divinității de a-i asigura creaturii umane acest loc privilegiat în contextul creației sale, dar și pe efortul omului (individ sau colectivitate) de a-și depăși condiția strict legată de regnul vegetal (pe care o sugerează textul poeziei). Ca în multe asemenea texte (mai cu seamă - argheziene), apare aici și un al treilea strat liric, acela al interogației (nedumeririi poetice) și, ca în alți psalmi, al reproșului la adresa Divinității care și-a abandonat, până la urmă, intențiile inițiale în ce-l privește pe om. Din interferența și „echilibrul” celor trei mari câmpuri metaforice ia naștere mesajul poetic; îndoiala („tradusă” prin ambiguitate expresivă) este benefică (aș putea spune, chiar specifică) limbajului artistic; „certitudinea” nu generează decât rareori poezie adevărată (și, doar de un anumit fel; deși afirmația poate genera nedumeriri, nu am de gând să detaliez aici această „poziție” teoretică).
Prima „imagine” a omului în acest poem amintește de apartenența edenică a ființei umane la un regn nediferențiat, probabil cel de la începuturi, preponderent vegetal, omul „ieșind din humă” (nu numai „creat” din țărână și scuipat), deci fiind asemeni unei flori: „Mi-ai dat un trup și mie, înnalt și zvelt, de floare, / Ca fragile de fraged, ușure și plăpând” (textul biblic prezintă prima pereche umană ca viețuind în Eden, într-o ambianță exclusiv vegetală). Toate caracteristicile omului primordial sunt subsumate ideii de delicatețe, de gingășie și, drept urmare, de inocență, el fiind, asemeni florilor, firav (a se vedea și simbolismul fonetic al grupului consonantic fr- din cuvintele fragile și fraged ) și, mai ales șubred, neputincios, și, mai ales, instabil, căci „ridicat spre ceruri și-mpiedicat să zboare / Se leagănă-n călcâie, voind și încercând”, asemenea unei flori (plante) clătinate de vânt. Efortul este, totuși, specific uman, pentru că cele două verbe la gerunziu (voind și încercând ) „traduc” acțiuni preponderent omenești. Oprindu-ne în preajma acestor trăsături prin care Atotputernicul l-a așezat pe om printre celelalte creații ale sale, remarcăm două serii sinonimice care organizează stilistic acest prim fragment al poemului: trupul său e „înnalt și zvelt”, deci predispus și la alte ascensiuni, inclusiv „ridicat spre ceruri... voind și încercând”. În același timp e „ca fragile de fraged, ușure și plăpând”, dar e „împiedicat să zboare” și, nesigur fiind, „se leagănă-n călcâie”, instabil deci ca ființă bipedă. O fi „de vină” și greutatea lutului din care a fost plămădit omul ? Același spațiu vegetal e evocat și în versurile din a treia strofă: „M-ai fi uitat mai bine legat de-o rădăcină / Să mă prăvale timpul, trunchi putred, peste ea”. Imaginea (simbolul) om – copac e recurentă la Arghezi (vezi Psalmul „Tare sunt, Doamne, singur și pieziș, / Copac pribeag, uitat în pustie...”). Planul inițial al Creatorului fusese, probabil, de a-i asigura făpturii umane un loc privilegiat în cosmos, după cum crede poetul („Fusese parcă gândul, desprins, ieșind din humă / Să-i faci un drum spre stele...”) căci altfel nu se poate concepe și înțelege „făptura, un joc a fi din glumă, / Când talpa de țărână și lui i-ai dezlipit”. Dar... situația a degenerat când primii oameni au vrut să aibă acces la cunoaștere (după cum ne spune textul biblic), să devină, astfel, asemeni Divinității. Și, de atunci, toate regnurile sunt potrivinice făpturii, consecința fiind dramatică, pentru ființa umană, întrucât „mă zgârie și spinul și cremenea și fierul”. Adevărata dramă e însă cea morală, căci „rabd în veac ispita vicleanului meu vis” (tocmai „vina” pentru care a fost omul alungat din rai) și ca atare strălucirea minții (care se materializează în idee) devine inutilă căci omul nu mai poate avea acces la cunoașterea absolutului: „La ce mai folosește făpturii giuvaerul / Ce scapără-n cutia în care l-ai închis ?” Încercarea de dialog cu Divinitatea este permanentă, adresabilitatea vizibilă, verbele la persoana a doua domină textul, dovadă a faptului că poetul se implică tot timpul în relație, deși, material, aceasta devine doar presupusă, teoretică. Absența, în ultima strofă, a potențialului interlocutor (lipsa adresării din partea poetului) este înlocuită cu revolta interogativă, finalizată totuși, cu un verb tot la persoana a doua, care încheie, ca un chenar, textul, situând poezia în contextul mai larg al încercării de comunicare (ca de obicei, rămasă la nivelul unui monolog) a poetului cu Creatorul. Textul se așază, astfel, în rândul celor care-l definesc pe Tudor Arghezi drept o conștiință tragică în privința atitudinii religios-mistice, cum devine orice om chinuit de întrebări și incertitudini.