RESTITUIRI

Florin Ardelean
eseist, prozator

Ființa scindată – Mistreț înfuriat versus băcan de provincie[1]

Notorietatea lui Lenin (Vladimir Ilici Ulianov) este întrecută doar de dimensiunea malefică a propriei personalități. De mai bine de-un secol, referințele, cărțile care i-au fost dedicate (apologetice sau critice), evocările, confesiunile și memoriile ce l-au vizat sunt uriașe ca volum, leninismul fiind și acum un fenomen analizat în articulațiile sale cele mai intime. Și este firesc să fie astfel, câtă vreme de gândirea și de acțiunile sale a depins istoria veacului trecut și mai depinde, într-o măsură mai mare decât ne-am închipui, și a celui de față. Răul obiectivat în grozăvii la scară socială și-a găsit în Lenin izvorul nesecat, abundent în expresivități nenumărate. Cartea lui Victor Sebestyen, specialist în istoria Europei de Est și a comunismului, nu face decât să îmbogățească o istoriografie deja fabuloasă. Ceea ce o scoate în relief și-o califică valoric sunt, pe de o parte, minuțioasa documentare, iar pe de alta scriitura alertă, fără obscurități sau false pretenții de opera magna. Îl avantajează, firește, amplitudinea personajului a cărui viață o deapănă pe mai bine de 700 de pagini, cu onestitate și fără să emită judecăți de valoare hazardate. Neutralismul autorului nu poate, totuși, obtura dimensiunea morală a abordărilor, dar de fiecare dată în siajul faptelor și filosofiei de viață ale celui ce-a „deturnat” dramatic sensul istoriei, coregrafiind un veac al fărădelegilor, crimelor în masă și brigandajului. Imediat aici se ivește prima injoncțiune de destin, câtă vreme o tovarășă de drum, ulterior deziluzionată de bolșevismul statalizat (Anjelika Balabanova), puncta cât se poate de oportun: „Tragedia lui Lenin a fost, după cum ar spune Goethe, că a dorit binele /.../, dar a creat răul” (p. 10). Încercând să-i ierarhizeze răul înfăptuit (unul torențial, continuu și exponențial), autorul cărții de față licitează cam temerar pretinzând că Lenin i-a permis lui Stalin să-i succeadă în postura de conducător (deja despotic) al Rusiei sovietice. O culpă ridicată la rang de „crimă istorică”, dar cu totul hazardat, pentru că răul în discuție nu ține de această neglijență din sfera politicii de cadre, ci de plămada, de firea, de gândirea și de acțiunea politică ale celui ce a vrut schimbarea lumii în spectrul morții devenit ideologie și a duhorii de cadavre aleasă ca ambianță revoluționară. Și aici se ivește a doua injoncțiune de destin, câtă vreme autorul Tezelor din aprilie a fost o fire sensibilă, ce nu suporta violența și s-a ferit oripilat să vadă măcar o execuție. Rezervându-și rolul de vizionar, de strateg și de teoretician al lumii ca infern, Lenin apare în ipostaze delicate, de om ce viețuiește asemenea unui ascet, în anii mulți de exil sau în cei trăiți în Rusia, căruia îi repugnă odele ce-i sunt aduse, refuzând opulența și beneficiile cele mai mărunte ale unui nomenclaturist, „castă” ce tocmai se năștea. Un om, ai zice, tras pe sfoară de o soartă care îl îmbrobodește, o forță nevăzută, oarecum în răspăr cu voința sa, transformând un bine gândit în puritatea cea mai diamantină, într-o abjecție proliferată la scara unei lumi terifiate de acest „transfer” etic abuziv, sfruntat și pronunțat sentențios.

Pentru a înțelege personajul cu profil baroc, „victimă” a destinului ce-i joacă mereu un renghi, bruscându-i duioșia imanentă înspre furii devastatoare, iar iubirea de semeni în îndemn de-a ucide milioane de nevinovați, în numele Cauzei, Victor Sebestyen apelează la numeroase descrieri, Lenin fiind portretizat de fanaticii comilitoni sau de adversarii inconturnabili în acvaforte, cât se poate de credibil, punându-ne în fața unui adevăr: Răul capătă o amplitudine de catastrofă istorică, călcând în picioare milioane de destine, numai atunci când omul ce îl propune este un intelectual cu o logică impecabilă și cu un indice de seducție aproape neverosimil. Iar când se asociază și norocul, calea spre dezastru se deschide feciorelnic și sordid. Totuși, înainte de a repertoria secvențe dintr-o portretistică deosebit de inspirată și edificatoare, să aruncăm un ochi peste o carte destul de recent apărută la noi – Antony Beevor, Rusia: revoluție și război civil: 1917-1921. La un moment dat, este reprodus un gând al unui personaj destul de anodin, dar cu o viață tumultoasă și un „sejur” la Vorkuta, Joseph Scholmer/  Schölmerich (1913-1995), atins bine de „sindromul” bolșevic: „Lenin a înfăptuit revoluția cu mintea evreiască, prostia rusească și baionetele letone”. Adică a fost omul care a intuit la modul genial instrumentarul necesar și suficient pentru a-și pune în operă obsesiile dospite într-o gândire bântuită.

După un debut ce reproduce o scenă din lovitura de stat bolșevică (25 octombrie 1917), asta ca să amorseze atenția unui cititor care nu știe încă la ce să se aștepte, Victor Sebestyen recurge la o strategie narativă simplă și inspirată – perspectiva cronologică leagă întâmplările și personajele, de la nașterea lui Lenin (1870), până la moartea acestuia (1924). Copilul, tânărul, adolescentul și bărbatul maturizat în ambianța lumii rusești de la sfârșitul secolului al XIX-lea sunt treptele unei vieți din care se va întrupa Revoluționarul de profesie, Omul ce-și va închina destinul unui Bine epopeic, covârșitor, pornind de la premisa fatală că, pentru a reuși asta, este obligatoriu să recurgă la violență, la crimă și teroare. Oarecum, Lenin are anvergura unui Mântuitor, câtă vreme, pentru a-și realiza visul este gata să se lase crucificat, oferindu-se ofrandă începutului de lume imaginată cu febrilitate. Apoi, personajul Lenin „fură” ceva și din destinul lui Saul devenit Pavel. Pentru el, Drumul Damascului este episodul traumatic în care își pierde fratele cel mare, Sașa, care avea doar 21 de ani, condamnat la moarte și spânzurat (1887), din cauza implicării într-un complot urzit pentru a-l ucide cu bombe pe țarul Alexandru al III-lea. Acesta a fost declicul, evenimentul ce a născut un revoluționar fanatic, la doar 17 ani, având la bază un adolescent extrem de inteligent, dotat cu tot ce avea nevoie pentru a ajunge un om de succes și un intelectual de rasă.

Un prim portret este făcut de jurnalistul și comunistul american John Reed (1887-1920), perfect pentru a scoate în relief contrastul frapant dintre imaginea unui om banal, oarecare, pe care nu-l distingi din fundal, și personajul carismatic pe deplin capabil să aducă în delir mase de oameni „electrocutați” de mesaje ideologice și propagandistice. Avem un Lenin profund scindat: „Era un ins scund, îndesat, cu un cap mare și chel, cu ochi mici, bulbucați, nas cârn, gură largă, generoasă, și o bărbie masivă. /.../ Ciudat conducător al maselor – conducător numai în virtutea intelectului; șters, fără umor, inflexibil și detașat, lipsit de idiosincrazii pitorești –, dar înzestrat cu puterea de a explica idei profunde în cuvinte simple. Și combinată cu șiretenie, o extraordinară cutezanță intelectuală” (p. 34). O caracterizare a cuiva care se pricepea la oameni, având puterea să treacă de scuturile după care un ins se ascunde pentru a nu-i fi ghicite slăbiciunile. Astfel de slăbiciuni avea și Lenin, fiind surprins adesea în ipostaze de lașitate flagrantă, frica îndemnându-l să stea în expectativă (cucerirea puterii de către bolșevici l-a găsit la adăpost, iar mai apoi a refuzat să devină combativ, să apere revoluția cu arma în mână, optând pentru camuflaje și ascunderea în locuri sigure) sau să prefere clandestinitatea. Fostul lui coleg de bancă din anii de liceu, Aleksandr Naumov, îl portretizează oarecum hagiografic, în consonanță cu memoria liderului condensată în pagini encomiastice, subliniindu-i calitățile ce-l făceau unic: „Se deosebea mult de noi toți. Nici în clasele mai mici, nici mai târziu nu a luat vreodată parte la jocurile și poznele copilăriei și tinereții, rămânând mereu rezervat, ocupat fie cu studiile, fie cu alte îndeletniciri scrise” (p. 53). Dacă așa au stat lucrurile, atunci e de tras un mare semnal de alarmă: un copil care nu se joacă și care nu face pozne este ființa ideală pentru profilul unui psihopat, căruia îi este egal dacă omoară o muscă sau decide executarea a mii de oameni „ștampilați”, fără ezitare, drept contrarevoluționari. E înfricoșător copilul „deosebit” de alți copii, în sensul incapacității de-a se juca! Acest handicap se poate traduce, la maturitate, în opțiuni de un amoralism extrem.

Un alt portret, făcut chiar în miezul evenimentelor din 1917, aparține lui Viktor Cernov (1873-1952), membru al Partidului Socialist Revoluționar, ulterior anti-bolșevic, refugiat în Europa de Vest și apoi în Statele Unite: „Lenin este înzestrat cu o minte extraordinară, dar unidimensională. Este un om de absolută cinste, însă cu o minte ce cunoaște un singur făgaș /.../ și, pe cale de consecință, un om cu sensibilitate morală subdezvoltată” (p. 412). Din nou avem de-a face cu o imagine frântă, tensionată, ba chiar șocantă, același personaj având calități intelectuale remarcabile, dar fiind afectat de un viciu de structură, de o dizarmonie interioară ce-l predispune unor decizii și fapte cu urmări nefericite, chiar cumplite, nu pentru el, ci pentru mulți semeni cărora, paradoxal, le vrea tot binele, dar într-o lume neapărat nouă, croită după bunul plac. Mai toți revoluționarii sunt predispuși unor astfel de comportamente, mintea fiindu-le incendiată de iluziile Binelui teoretizat, dar care nu este formulat astfel încât să se adecveze realității, ci schimbând realitatea, brutal și cinic, pentru a se conforma Binelui antecalculat. Din acest punct de vedere, aș vedea în Lenin „nivelul zero” al insului posedat de Diavol în numele fericirii universale, cu patent emis de cineva superdotat, dar suferind de-o atrofie etică severă. Nenorocirea începe din clipa în care pui sechestru pe binele asumat și năzuit de alții, pentru a-l omologa, prin forță, pe cel născut din nălucile unui crez absolut. În cartea sa, Victor Sebestyen repetă de câteva ori cele spuse de Anjelika Balabanova, anume că Lenin a vrut cu osârdie binele, dar a zămislit răul. La urma urmei, cât de năpăstuit trebuie să fii, ca om, cât de tragic îți poate fi destinul atunci când vrei până la obsesie binele, dar „recoltezi” copleșitor doar roadele răului. Fără a psihanaliza, mai merită, poate, amintită o traumă a conducătorului primului stat comunist din istorie. E legată de viața sa sentimentală. S-a căsătorit cu Nadejda Konstantinovna Krupskaia (1869-1939) doar după ce a fost refuzat de femeia de care s-a îndrăgostit, prietenă cu viitoarea soție, revoluționară, foarte frumoasă, „înaltă, cu păr castaniu-roșcat”, Apollinaria Aleksandrovna Iakubova (1870-1917). Dar, în compensație, a avut și șansa de-a o cunoaște, în 1910, la Paris, pe Inessa Fedorovna Armand (1874-1920), care-i va fi amantă, formând un ciudat ménaje à trois, cu complicitatea stranie a Nadiei, tristă pentru drama de-a nu putea avea copii, timorată din adorație față de idol.

Pentru a completa portretistica despre Lenin, mai pot fi menționate două consemnări poate răutăcioase, dar capabile să dea culoare unui personaj altfel destul de tern. Prima îi aparține lui Nikolai Valentinov (1880-1964), revoluționar, bolșevic, mai apoi fugit din URSS, de teama lui Stalin, referirile la Lenin dovedind o mare acuitate a simțului de observație: „Trăsăturile feței îi erau foarte mobile, capabile de-o întreagă gamă de expresii: atente, gânditoare, batjocoritoare, tăios de disprețuitoare, reci și de nepătruns, furioase la culme. În această din urmă stare, ochii, ca să mă exprim cam fără menajamente, ajungeau să-i semene cu ai unui mistreț înfuriat” (p. 94). Or, ochii mistrețului înfuriat pot fi asociați cel mai direct și precis cu bestia, gata pentru un act de cruzime sângeros. A doua consemnare îi aparține lui Robert Bruce Lockhart (1887-1970), diplomat, jurnalist și agent secret britanic. De fapt, este vorba de o etichetă, Lenin fiind plasat într-un registru al banalității atât de profunde (scuzați oximoronul!), încât părea a fi, ca înfățișare și prezență imediată, un „băcan de provincie”.

Începând cu ianuarie 1918, Lenin pune în practică viziunea lui despre noua societate a dreptății, adevărului și binelui – declanșează Teroarea, după modelul utilizat deja de Maximilien Robespierre. Practic, asmuțiți fiind de Lenin, direct și fără echivoc, Gărzile Roșii se năpustesc asupra oricărui cetățean socotit ca fiind ostil (sau nu) regimului bolșevic. Populist și mincinos până la iresponsabilitate, invită la „jefuirea jefuitorilor”, tâlhăriile, escrocheriile și asasinatele devenind o normă, câtă vreme ideea de legalitate fusese abolită. Proletarii sunt ațâțați împotriva burjuilor, invitați să le ocupe casele, să-i umilească public și să le confiște bunurile. Ceka desăvârșește prin cruzime și abuzuri, prin atentat la viața oricui, această răfuială ordonată de Conducător. Într-o carte (Urzeala timpului, Humanitas, 2024), Robert D. Kaplan indică nașterea totalitarismului, ca abuz ce speculează abrogarea legii în favoarea ideologiei, identificându-l pe Lenin drept omul care a avut ideea de a înfricoșa masele prin teroare: „Lenin a înțeles că a ucide și a întemnița nevinovații e o necesitate. Cum altfel ar putea stârni un dictator groaza totală într-o populație?”. Având această intuiție, a instalat arbitrariul ca armă de supunere a maselor prin spaimă, pentru ca mai apoi Stalin să o perfecționeze la modul diabolic. Cel care i-a preluat ideea, adică suspendarea legii și a ordinii de drept, nu în privința unei anumite clase sociale, ci a evreilor, a fost Hitler. În teritoriile cucerite după invazia URSS (iulie 1941), milioanele de evrei din Țările Baltice, Polonia de Est, Bielorusia și Ucraina au fost exceptate de la statutul de cetățean, exterminarea prin așa numitul Holocaust prin gloanțe fiind aplicată de Einsatsgruppen (a se vedea Timothy Snyder, Pământul negru: Holocaustul ca istorie și avertisment, Humanitas, 2018).

Întors la Petrograd din Finlanda (7 octombrie 1917) deghizat în pastor luteran, Ilici era nerăbdător să-și pună în practică viziunea de-a schimba din temelii lumea, indiferent de opreliști și de consecințe, știind bine că peste puțin timp avea să fie ori deținătorul puterii, ori spânzurat. A mizat totul pe-o carte și a reușit. Cum de-a fost posibil? Răspunsul ni-l oferă Victor Sebestyen: „Marxism-leninismul, cu intoleranța, rigiditatea, violența și cruzimea lui, s-a născut din experiența de viață a unui rus de secol XIX. Bolșevismul lui Lenin era adânc înrădăcinat în lumea rusă” (p. 76). Pentru cine nu e dispus să creadă asta sau să nu admită că există viață și după moarte, bine ar fi să viziteze un mausoleu din proximitatea Kremlinului. Mumia adăpostită acolo îi va spune că groaza, ca stare de existență cotidiană, este oricând și oriunde posibilă. Avertismentul acesta dă titlul ultimului capitol al cărții: Lenin trăiește. Cel puțin la fel de viu este și cel ce conduce Rusia de-acum, nimeni altul decât nepotul lui Spiridon Ivanovici Putin, la un moment dat unul dintre bucătarii lui Vladimir Ilici Lenin.

[1] Victor Sebestyen, Lenin, dictatorul: Omul și Revoluția, Editura Corint, București, 2025. Traducere din limba engleză și note de Alina Popescu (pag. 746).