LECTURI PARALELE
Simona-Grazia Dima
poetă
Critica, o demonstrație de iubire[1]
Ana Dobre, o exegetă empatică, valorizează adesea subiecte afine, pe măsura sensibilității sale deosebite și a aspirației spirituale ce o animă. Printre volumele pe care le-a publicat se numără câteva monografii despre autori contemporani. Opera lui Nicolae Tzone, un poet original, singular în lumea lirismului de azi prin faptul că scrie o metapoezie depășind frontierele postmodernismului, i-a devenit obiect ideal pentru cea mai recentă dintre acestea. Deși în perfectă cunoștință de cauză, relativ la curentele literare mai mult sau mai puțin recente, și în condițiile în care, neîndoielnic, rapeluri provenite din varii direcții se regăsesc în opera lui, poetul Tzone nu poate fi redus la o orientare anume. El le depășește pe toate printr-o fervoare mistică neobișnuită astăzi în arealul poeziei române, prin puterea de a trăi mitopoetic condiția sacrificială a creatorului, la rădăcinile ființei, iar nicidecum printr-un joc superficial, intelectualist. Fiindcă are curajul de a-și asuma persoana întâi, a fost considerat de unii egolatru, chiar megaloman. Dar este oare așa sau, mai degrabă, persoana întâi poartă în sine marca autenticității, proba trăirii în absolut și a fost aleasă în consecință ? Nicolae Tzone nu se limitează la preluarea și prelucrarea unor modele literare preexistente, cum recomandă poetica postmodernă, ci dorește să trăiască în intimitatea mitului prim, prezent într-o formă inventată chiar de el ca subiect, cu optimismul specific trăirii originare, la sursă, dincolo de blazarea și dezabuzarea presupuse de jocul strict literar, de pariul postmodernității. Credem că Ana Dobre a sesizat pe deplin esența artei poetice a autorului ales, iar recenta sa scriere dedicată acestuia constituie o dovadă în acest sens.
În volumul Nicolae Tzone o fenomenologie poetică viața cealaltă și moartea cealaltă, Editura Vinea, 2024, criticul propune o viziune de ansamblu, coerentă și cu acoperire monografică, întreprinsă asupra a cinci volume din creația poetului, apărute până la ora elaborării exegezei de față. Nu le tratează însă cronologic, ci conform unui program hermeneutic, începând cu masivul op al lui Nicolae Tzone din anul 2021: Dunăre kilometrul 510 o poveste de viață de moarte și de naștere cum nu au mai fost și nici nu vor mai fi altele cartea nenăscutului. Continuă cu analize la: Nicolae Magnificul (2003), Capodopera maxima (2007), Viața cealaltă și moartea cealaltă (2012), Zece elegii (2023). Remarcăm că Ana Dobre îi schițează poetului un profil definitoriu, comprehensiv, deja pornind de la volumul Dunăre kilometrul 510..., în tușe analitice care vor fi menținute de-a lungul întregii exegeze. În poezie, precizează Ana Dobre, protagonistul tzone nu trebuie suprapus poetului în carne și oase, el fiind doar „o reprezentare în fulgurațiile ideale ale artei, după cum ceea ce povestim nu este povestea însăși, ci sublimarea ei”. Distincția, importantă, merită reținută. Lumea lirismului lui Nicolae Tzone se întemeiază, va demonstra cu migală criticul, pe o poetică întruchipând, simultan, o poetică, pe obsesia dăruirii totale, până la sacrificiu, destinului tipic unui creator devotat cu totul operei sale.
Fiecare capitol al cărții, consacrat câte unui volum din creația poetului, este construit riguros, după un același tipar: la început se enumeră momente semnificative ale receptării critice, sunt comentate, dintre ecouri, cele mai relevante, apoi urmează exegeza propriu-zisă. Fără echivoc, cartea Anei Dobre este una de critică literară, un studiu care își conține pe cât de discret, pe atât de ferm verdictul critic asumat ab initio, dar autoarea, fascinată de scrisul autorului său, îl urmează peste tot, în tainițele intenționalității lui celei mai ascunse. De aceea, însă, monografia de față este și (în primul rând, apreciem) o hermeneutică extrem de încrezătoare în steaua poeziei lui Nicolae Tzone. Similitudinile găsite de exegetă receptării critice a poetului cu „acordurile unei simfonii” se aplică și abordării ei: afirmațiile făcute aparțin unui exeget îndrăgostit de textul ales și sunt cuprinse într-un discurs fluid, emanând el însuși poeticitate. La această senzație de armonie și forță sugestivă concură și perspectiva adoptată, metodologia mânuită dibaci – nicicând numai de ordin estetic, ci revendicată curajos în egală măsură dintr-un câmp transliterar. Ana Dobre decriptează universul inedit al lui Nicolae Tzone prin apelul constant la filosofie, mitologie, psihologia adâncurilor, spiritualitate, din convingerea că spațiul liric al acestuia depășește scripturalitatea strictă, apropiindu-se de inefabile dimensiuni ce nu pot fi captate decât de cele mai fine antene, nu doar literar-estetice, ci îndeosebi cognitive și spirituale. Poezia lui Nicolae Tzone i se pare, așadar, exegetei sale o manifestare a trăirii mistice înalte, în lumina unei concepții sublime despre scris, ce vede în poezie un act de supremă cunoaștere. În analiza sa, Ana Dobre face apel la categoriile aristoteliene și platoniciene ale iubirii, precum și la aserțiunile lui C. G. Jung, Martin Buber, Mircea Eliade, Constantin Noica sau I. P. Culianu.
Pentru ea Nicolae Tzone este „un mistagog, un creator de mistere, un inițiat” în tainele orfismului, care transcende prin poezie istoria, timpul, finitudinea. Angajat într-un dialog sacru cu Dumnezeu, cu intimitatea sufletească ultimă, profundă, a increatului, lirismul său reface modelul revelat de Martin Buber, al complexului raport Eu-Tu-Acela, transgresiune a limitării individuale. Prin deschiderea dialogală, eul accede la un centru al lumii, situat, ca stare de grație, în „inefabilul transcendenței”. Absolutul, ideal ardent al poetului, aparține însă plenitudinar propriei creații. Asupra acesteia el se manifestă demiurgic, până la a exercita o dominație de tip dictatorial. Certitudinea respectivă, fixată de la început, rămâne îngropată în textura celorlalte volume, unde Ana Dobre o detectează de fiecare dată sub diferitele ei aspecte particularizante. Autoarea este încredințată că, atunci când poetul își descoperă prin creație eul, el începe un dificil traseu ascensional către Sinele său, entitatea majoră care îl locuiește. În cele din urmă, poezia reprezintă și refugiul suprafiresc în fața opacității contemporanilor, labirintul primitor, loc desăvârșit, adecvat regândirii vieții și morții, în athanorul Sinelui intangibil.
Spre a-și întregi analiza, o demonstrație de iubire și încredere în poezia lui Nicolae Tzone, Ana Dobre pune în joc, cu imensă migală și ingeniozitate, o multitudine de concepte și imagini revelatoare, alese din cultura lumii. Deși identifică, lucid, în creația lui, sugestii izvorâte din expresionism, suprealism sau avangardism, de pildă, întrețesute, și comentează, stilistic, numeroase nuanțe ale limbajului său liric, criticul consideră că izbânda maximă a poetului este de găsit în zona unei împliniri spirituale, metafizice, mai presus de literaritatea propriu-zisă. Nota definitorie i-o percepe ca pe „expresia intensității cu care autorul are puterea să trăiască Poezia”. Dincolo de cuvânt, fantasmele sale „sunt neliniști metafizice prinse în magma atent lucrată a metaforei”. Prin travaliul său încordat poetul își dobândește seninătatea, firesc survenită după întâlnirea cu Sinele, afirmă exegeta, convingere prezentată elocvent conștiinței cititorului.
[1] Ana Dobre, Nicolae Tzone o fenomenologie poetică viața cealaltă și moartea cealaltă, Editura Vinea, 2024.