LECTURI PARALELE

Romulus Bucur
poet, eseist, traducător

Tanti mama lu’ Neluțu (sau Tanti bunica lu’ Căliiiin)

Un text, o carte de-a lui Călin sînt cam același lucru cu o (lungă) convorbire cu el. Și acest lucru se vede foarte bine în cartea de față*. Recunosc, e o perspectivă asumat subiectivă: ne-am născut în același an, am parcurs, generic, cam aceleași experiențe, ne-am întîlnit în facultate, ne-am apropiat (dar nu prea tare), ne-am învîrtit cam în aceleași cercuri, pentru ca în anii din urmă să ne reîntîlnit și să ne apropiem. În așa măsură încît, mi-a povestit amuzat la un tîrg de carte (cred că Bookfest-ul de acum doi ani), l-a abordat un tip cu o carte de-a mea, cerîndu-i o dedicație.

În 117 pagini, cartea navighează, dus-întors, dus-întors, într-un interval de treizeci de ani: anul nașterii, amintiri din (prima) copilărie, pînă la plecarea din țară: „lumea se putea simți de-adevăratelea, nu intui, aminti ori presupune, cum era cea torturată în banalitatea gri a României din care plecasem. Cu anii însă, am priceput din ce în ce mai acut că nu o părăsisem: plecasem prea târziu din ea”.

Dacă e să sortăm cumva temele cărții, probabil că ne-am alege cu copilăria, urbană, de mare oraș (cît putem considera astfel Bucureștiul), cu poznele ei, cu aventurile ei intelectuale – deprinderea, de unul singur, prin încercare și eroare, a lecturii, cu ajutorul lui Pinocchio, de pildă – adolescența & anii primei tinereți, într-o indisolubilă legătură, realizată și păstrată prin orice mijloace, cu legendarul 2 Mai, un subcapitol, anii studenției (o anticipare e amintirea duelurilor livrești cu profesorul de istorie din anii liceului, plus morala fabulei: „De-atunci m-am prins că mi se potrivea să învăț temeinic împotriva profesorilor. À la guerre comme à la guerre, dar la început tot iubirea a fost”), armata.

Și povestea acesteia e semnificativă. Să începem, din nou, cu morala ei:

„Nu aveam cum să avem experiențe, ci doar prilejuri de a le povesti mai târziu; atunci domnea supinul catastrofal: prin ce trec e de (ne)povestit; ruptura dintre ceea ce ți se întâmplă și ce sens spus da întâmplărilor, pervertirea experienței, ruptura interioară. Plod infuzat de comunism cu jucată inocență, știam de mic că una spui acasă și alta afară, că double talk pe ici și colo și că-n public double entendre, adică jumate vorbă și restul tăcere. La exerciț am învățat însă că dedublarea asta nu-mi mai stătea mie la îndemână, ci altc(in)eva o făcea pentru mine, un sistem care mă despărțea de mine și care se hrănea din asta. Așa că am intrat la diribau unul și am ieșit doi, reconstruit ca român neoperativ. Mi-a luat o vreme – și mult noroc cu care doar femeile au știut să mă dăruiască – să reînvăț cum să te arunci în viață așa, pur și simplu. Însă nesimțirea care poate părea încredere în mine și autoironia care o combate pe aceasta, exercițul mi le-a dat, mie, soldat”.

Povestea e următoarea (și nu pot să nu-mi pun întrebări asupra inevitabilității ei): personajul Călin (se autodenumește așa, la persoana a treia, în diferite locuri) are ambiția „să dea la IATC, la secția de critică de film și teatru”. Se pune în funcțiune mecanismul pilelor, dar și alții aveau așa ceva, încît, cu sprijinul întîmplător al unei confuzii de nume, ajunge „al doilea sub linie, cu media de 7.20. Ultimul admis avea 7.40; primul, 8.20”, „după care e luat în armată, la diribau, că taică-su era plecat în Germania aialaltă”. Mai departe: „Cu chiote și vaiete, se termină și armata; redevenit civil, vrea iar să dea la IATC, doar că secția de critică (înființată cu vreun deceniu înainte taman pentru Manuela – fiica lui Mihnea Gheorghiu) tocmai se desființase, odată cu facultățile de psihologie și sociologie, și cu cenzura, așa că feciorul dă la litere, intră, și viața o ia iarăși în sus. Entuziasmul îi revine, se bucură de toate, ba chiar și de orele de slavă veche ori de Eugeniile pietrificate din comerț”.

Așadar: dacă intra la IATC, făcea, probabil, armata la termen redus, ar fi avut o carieră oarecare, mai bună sau mai rea, ar fi plecat (sau nu) din țară, ar fi făcut (sau nu) o carieră intelectuală sau academică și gata. Gata cu ocazia de a întîlni o mulțime de lume bună (și mai puțin bună), de a face o mulțime de lucruri, unele evocate aici, altele nu, altele lăsate doar ca aluzii. Oricum, această carte (și altele) n-ar fi existat.

Nu e un epilog al poveștii, ci un element al acesteia. Suficient de important încît să fie tratat separat: Alexandru Sincu, un om și un profesor care a însemnat enorm pentru generația noastră, sau, măcar, pentru o parte a ei. Un emoționa(n)t capitol, 1978-, îi este dedicat. De citit, cu referințe încrucișate, împreună cu Marele Sincu (Mircea Cărtărescu, în De ce iubim femeile) și anul 1987 și Scrisoare deschisă către un mai în vîrstă prieten, semiotician (Romulus Bucur, respectiv, în literatură, viață și Glose).

O lectură (mă refer la toată cartea) frumoasă, melancolică, nostalgică, amuzantă. Și lista epitetelor ar putea continua.

* Călin-Andrei Mihăilescu, Răbdări vrăjite. Povești din anii tineri, București, Vremea, 2025.