ZONA F & SF

Lucian-Vasile Szabo
istoric, eseist

Experiențe personale și ficțiune speculativă

Literatura bună se naște din îndrăzneală, din curajul de a expune și de a te expune. Distanța dintre ridicol și grandoare este mică, un spațiu aproape insesizabil, însă unde se trăiește intens, cu speranțe ofilite adesea înainte de termen. Pentru unii autori aventura literară începe devreme, alții însă se afirmă mai târziu, între cele două stadii de evoluție nefiind diferență atunci când rezultatele se traduc în texte de valoare. Un autor afirmat în anii maturității este și Florin Giurcă. S-a apucat de scris la peste 50 de ani și a recuperat rapid, fiind astăzi un autor cu multe cărți. Scrie texte scurte, precum și romane, având câteva legate prin acțiuni și personaje comune. Preferă ceea ce se numește ficțiunea speculativă, fără să facă prea mare distincție între temele science fiction și universurile fantastice, uneori cu nuanțe de realism magic, dar și multe pagini de realism aproape crud, cu fapte inspirate din viața reală, uneori din propriile experiențe. Amintiri noi se nasc în fiecare zi, chiar din întâmplări aparent banale, experiențele celorlalți fiind și acestea importante.

Ca vârstă și ca debut, F. Giurcă este un optzecist întârziat, însă nici ca stil și nici ca preocupări tematice nu are mai nimic cu această generație extraordinară, care a schimbat fundamental literele românești. Acela a fost valul care a reușit, în plină prigoană totalitară, să promoveze creații originale și să mențină literatura română cu legătură cu cea de pe mapamond. Atunci s-au afirmat și câteva nume importante ale ficțiunii speculative românești, din care menționăm: Mihail Grămescu, Dănuț Ungureanu, Cristian Tudor Popescu, Alexandru Ungureanu, Silviu Genescu, Ovidiu Pecican, Constantin Cozmiuc, Lucian Ionică, Marian Truță, Viorel Pârligras, Marcel Luca, Lucian Merișca, Dan Merișca, Rodica Bretin, George Lazăr, Dan Doboș.

Florin Giurcă este legat strâns de ceea ce a putea numi valul douămiist al ficțiunii speculative autohtone, cu nume importante, cum sunt Liviu Surugiu, Daniel Timariu, Lucian Dragoș Bogdan, Alexandru Lamba, Teodora Matei, Ciprian Ionuț Baciu, Cătălina Fometici, Cristian Vicol, Adrian Mielcioiu, Florin Stanciu, Alexandru Maniu. Pe lângă aceștia, unii dintre ei ajunși la vârsta maturității (artistice!) activează, desigur, și multe alte nume importante din generațiile mai vechi. Este un cadru care îi oferă acestui autor dinamic posibilitatea de a se sincroniza și mai ales de a se face vizibil atât pe platformele dedicate ficțiunii speculative, cât și pe cele generaliste.

Dinamismul amintit este vizibil și prin faptul că scriitorul este o persoană activă pe rețelele sociale, combătând uneori cu asprime devierile celorlalți, poziția sa fiind una perfect încadrată în tiparul mereu îmbunătățit al democrației liberale. Inginer programator ca profesie de bază și cu o experiență de viață consistentă, implicând inclusiv activismul civic, lui F. Giurcă îi este relativ ușor să combată teoriile conspiraționiste, uneori simțindu-se sufocat de forța cu care acestea vin, dar și de intoleranța susținătorilor acestora și incapacitatea lor de a asculta cât de cât de argumente raționale.

A debutat în anul 2017, cu romanul Noaptea lemurienilor, urmat, în același an, de Regele fluturilor, o altă narațiune de proporții, poate cea mai bună carte a sa de ficțiune de până acum. Cele două volume sunt diferite ca miză, ca formulă de scriere, dar și ca tipologii (public vizat și genuri literare abordate). În Noaptea lemurienilor ținta o reprezintă tinerii, tipul young adult, cum sunt caracterizați mai nou. Din acest punct de vedere, povestea este foarte bună, deoarece mizează pe aventură, cu personaje amestecate, mai degrabă generice, punând accent pe intensitatea unor trăiri, însă fără analize psihologice. Se poate realiza o bună aderență a publicului pe acest palier de receptare, mai ales că sunt îmbinate motive SF (o civilizație locuind în golul Pământului), fantasy (lemurienii sunt ființe cu aripi), dar și cu suficiente ancore realiste, în orașul Focșani din prezent. Acest mix la limita literaturii de consum este preferatul autorului, rețeta fiind evidențiată în scrieri ulterioare. Pentru un lector mai exigent, este evident că autorul trebuia să își propună alte mize, mai ales că finalul reprezintă o întoarcere dură și bruscă la realitate, povestea fantastică fiind pusă sub semnul întrebării, prin apelul la tehnica (destul de folosită) a poveștii din poveste, adică aflarea unui manuscris misterios, de fapt.

Lucrurile stau diferit în Regele fluturilor, o carte mult mai matură, deși eroii/personajele sunt copii. Este o narațiune în adevăratul sens al cuvântului, cu numeroase inserții autobiografice. De data aceasta, autorul are mai multă răbdare, stă mai mult pe text, contextualizând cu atenție fiecare gest, fiecare întâmplare. Registrul este realist, chiar dur, naturalist, pe alocuri, însă poziția auctorială, omniscientă, impune o anumită distanțare, o doză de autoreflecție, specifică maturului, nu copilului. Finalul merge însă către registrul SF cu nuanțe fantasy, sugerând că tot ce s-a întâmplat până atunci, adică maturizarea unor băieți, urmează reguli și influențe din partea unor forțe ascunse. Cartea a fost reeditată în 2025, cu adăugiri și stilizări, ceea ce indică faptul că F. Giurcă nu intenționează să abandoneze literatura cu miză mare.

În 2023, autorul revine la literatura young adult, propunând un prim volum din ceea ce pare a fi seria Ommadon. În Fiul omului, aflăm povestea lui Fabian Bibescu, un detectiv particular din Constanța, pornit să străbată țara și Europa pentru a descifra un mister, pentru a rezolva o crimă și pentru a înțelege câteva întâmplări aparent fapte banale, simple accidente, la prima vedere. Detectivul particular este un fost procuror depresiv, dar care supraviețuiește asumându-și o misiune, aparent cea de a rezolva o crimă tenebroasă, dar, mai ales, de a pedepsi crud criminalul, o brută la propriu, dar care, în ciuda instinctelor și comportamentului animalic, dovedește suficiență inteligență și o anumită sofisticare în a se reproduce. În acest context, povestea se dezvoltă, amestecând genurile. Predomină aventura, însă detectivistica noir este completată cu inserții science fiction în cadre fantasy. Pentru un cititor mai pretențios această alternanță ar putea fi derutantă, însă pentru iubitorii de ficțiune speculativă ar putea fi exact ceea ce își doresc. Există o geografie literară aici, cu trasee de la Constanța la Durău (Ceahlău), București și Râmnicu Vâlcea, trecând prin Rusia, ca apoi să atingă punctul culminant la Geneva și pe Lacul Leman. Ritmul este alert, personajele sunt credibile, iar priceperea autorului se probează prin știința de a descoperi faptele odată cu personajele, pentru ca lucrurile să se limpezească doar la final.

În 2024, apărea o altă piesă din seria Ommadom, Prințul inorog. Nu este propriu-zis o continuare a primului volum, deși reia unele personaje, monștrii rămân aceeași, însă diferă ca vârstă, iar povestea face salturi în timp, continuând întâmplări anterioare, dar si cu o regresie de peste șapte decenii, în interbelic. Astfel este posibil să apară personaje noi, surprinzătoare, cum ar fi Mircea Eliade sau Petrache Lupu. Eliade, spre exemplu, ajunge să fie implicat în asasinarea premierului Armand Călinescu. Genurile se amestecă și mai mult, deoarece autorul recurge și la instrumentele oferite de ficțiunea politică.

Cea mai bună carte a lui Florin Giurcă pare una de nonficțiune. Viața mea, ca o joacă de copii a apărut în 2023. Aici nu mai este vorba de trucuri literare și imaginație nestăvilită, ci de date factuale, redate cât mai simplu, fără înflorituri. Acest limbaj frust nu trebuie însă să ne păcălească, deși, evident, este unul autoimpus. Este o directețe a narațiunii care nu lasă loc de interpretări, nu lasă loc de îndoieli. Uneori, memoriile sunt redate în nota dură a vremii, un regim comunist care nu lăsa prea multe libertăți personale. Dar chiar și mizeria lipsurile de fiecare zi beneficiază cumva de o anumită melancolie, chiar și tristă, schimbările fiind subliniate cu toate detaliile: „Când eram printr-a doua, tata s-a mutat cu serviciul la Ocolul Silvic, pe postul de contabil-șef. Viața mea s-a schimbat dramatic, din momentul acela. Au început să apară lemnele în curte, și nu puține, ci la discreție. N-am mai suferit de frig. Mama a început să crească rațe, gâște, găini. Câțiva ani am avut chiar și curcani. Și porc. N-am mai suferit de foame. Au apărut ouăle și fripturile la grătar în meniu. Prăjiturile m-au dat gata: televizor, Albă-ca-zăpada, tort de ciocolată, ciocolată de casă cu nuci, înghețată de zmeură cu frișcă. Toate bolile mi s-au vindecat. După atâția ani de frustrări, de neputințe și de umilințe, mi-am descoperit adevărata mea valoare, adevărata mea frumusețe. Eram ca rățușca cea urâtă care s-a pomenit, deodată, lebădă”.

Viața devine însă (din nou!) mai grea, iar tânărul (acum) încearcă să se adapteze. Ajunge inginer și intră în serviciu la stat. Totul este o aventură, uneori extrem de solicitantă. Tribulațiile nu se sfârșesc odată cu căderea regimului comunist, iar odiseea postdecembristă este o altă parte importantă din volum. Probabil sunt și lucruri semnificative lăsate de autor în afara paginilor de carte, însă și multe din întâmplările redate au în ele o anumită duritate, o anumită tristețe abia mascate. Cartea are la bază un jurnal ținut de autor în perioada tinereții, adică 1985-1995, un fel de obsedant deceniu propriu, evident plin de drame și reușite personale. Cartea vine până în prezent, aducând în fața publicului experiențe de viață uneori copleșitoare. Expunerea personală este maximă, o autopsie pe un organism viu, ceea ce face din acest volum unul de o foarte bună calitate literară.