CRONICA LITERARĂ
Doina Adriana Nicolăiță
poetă, critic literar
Trenul, o „metaforă” epică[1]
Literatura care te scrie, te responsabilizează, călătoria care te învăluie și-ți configurează calea de înaintat, iată, putem spune, relația indestructibilă dintre Gabriel Chifu și literatură. O afinitate ce-l definește și-i dă direcție: literatura ca expresie decantată a destinului uman. E scopul ultim unde investește toate eforturile, înfruntându-se pe sine și pe alții, cu temeinicie. Gabriel Chifu așază rostul lucrurilor cu tenacitatea și înțelepciunea unui parcurs cu sens, câștigând pariul cu el însuși. Un pariu mereu reînnoit cu fiecare carte de poezie sau de proză dăruită spre lume, interacționând cu aceasta. Este de neclintit, în ciuda tuturor provocărilor, a incertitudinii și a declinului literaturii adevărate împinsă spre periferia ei. Scriitorul demonstrează în tot ce face un devotament dus până la capăt. Și atunci, să dăm lui Gabriel Chifu ce i se cuvine: să-l citim.
Oare ce ar putea dezvălui mai bine eul cu toate complexele lui? Ce ar putea descrie mai bine interesul personal care primează interesului general? Ce ar reda mai aproape forța, legătura, coordonarea din interiorul unui ansamblu psihic? Desigur, o construcție narativ-psihologică deschisă rescrierii neîngrădite a ficțiunii. Trenul, recentul roman al lui Gabriel Chifu, devine locul/cadrul, sursa discuțiilor și a incertitudinilor, a neprevăzutului, a destinului ce ne duce cu el nu se știe unde. Deși pleacă dintr-un spațiu real, gara din orașul S. cu urme istorice vii (amintind de asasinarea prim-ministrului liberal, la 30 decembrie 1933), Elada Express se abate treptat de la traiectoria și destinația stabilită – Atena, deviind în necunoscut. Dă buzna în plin imaginar, un personaj neobișnuit care seamănă pe unde trece nesiguranță, răstoarnă orice proiecție, orice plan bine ticluit. Schimbă scopul călătoriei, evoluția psihologică a personajelor, acestea se dezvăluie singure de sub masca afișată inițial, în cursul evenimentelor surprinzătoare. Aparențele cad, rămâne realitatea ascunsă. Dintr-un tren de călătorie pentru deplasări de plăcere spre tărâmul de mare atracție turistică și istorică, Atena-Grecia, descoperim un tren-cursă a biografiilor transcrise de personajul-narator, Luca, companionilor săi. Aceștia se dovedesc a fi persoane pierdute pe drumul inițiatic al propriei lor deveniri. De aici complexele de frustrare, de nemulțumire care se opun împlinirii individualității lor.
Pe parcursul călătoriei, întâmplările se derulează dincolo de cutumă, de prevăzut, până în absurd. La începutul drumului, trenul se deplasează greoi ca un melc, reducând astfel din dinamismul evoluției așteptate. Însă, treptat-treptat, pe unde trenul trece presară lipsă de încredere, subestimează atingerea scopului propus, zdruncină hotărârile luate anterior. Fiecare obstacol nou întâlnit solicită ajustări, acomodări, rezistență la stres, nesiguranță în fața mersului lucrurilor, pierderea cumpătului, pierderea țintei.
Personajele pornesc într-o mult așteptată călătorie cu trenul de lux Elada Express pe ruta România-Bulgaria-Grecia (Atena) și participă deliberat la rescrierea propriilor povești, în urma proiectului propus de narator. Acesta, naratorul, este un reputat scriitor, Luca, aflat la maturitate profesională deplină, dezorientat din cauza declinului „literaturii cu majusculă”, a deprecierii valorilor culturale în ochii celor mulți atrași de alte nevoi imediate, de consumerism. În această delăsare culturală generală, Luca își schimbă profilul din scriitor de vocație, în scriitor care produce texte la cerere, contra unui beneficiu pecuniar. Este „angajat” să scrie o narațiune despre călătoria cu trenul a pasagerilor din același compartiment cu el, deveniți ei înșiși coautori ai istorisirii. O poveste a poveștilor celorlalți, fără ca Luca să știe cine a inițiat acest angajament și în ce scop. A primit doar biletele dus-întors la clasa I și provocarea. Astfel, naratorul-martor, devine observatorul experiențelor celorlalți pe care îi consultă, în prealabil, în privința coparticipării la experimentul narativ. Se aproprie de personaje în mod detașat, sesizând comportamentul și gândurile lor, până când Iasmina îl ademenește în mrejele ei și devine el însuși un personaj.
Atmosfera generală este de coabitare consfințită, de o anumită ținută intelectuală, de deschidere spre o călătorie mai mult sau mai puțin visată.
Ele, personajele, sunt observate în manifestările lor firești, văzute psihologic, într-un consens aprobat de fiecare în parte. Cei cinci: Emil, Anton, Iasmina, Iustin, Lazăr se adaugă personajului-narator, Luca, dezvăluindu-și propriile povești. Au nume cu o anumită semnificație, fără a se insista asupra acestui fapt. Emil este profesor universitar, fizician, cu alură sportivă și frumusețe clasică, îndrăgostit de o pianistă angelică. Scopul călătoriei sale este acela de a ajunge la Salonic, la concertul pianistei celebre, Iris. Anton este pensionar, o figură cumsecade, binevoitoare, fost șef de raion într-un supermarket. Călătorește pentru a-și împlini un vis, descoperirea misterului Eladei. Iasmina, o prezență feminină frumoasă și ispititoare, își dorește să ajungă la Leptokaria, lângă Olimp, pentru a-și negocia prezența sa în viața iubitului ei, chiar în fața soției acestuia. Lazăr caută a se elibera de învinuirea că a pricinuit moartea mamei sale și dorește să participe ca voluntar în apărarea Ucrainei atacată de trupele rusești. Iustin, cel mai în vârstă, este o prezență constantă, preocupat de întâlnirea mult amânată, izbăvitoare cu fratele său, călugăr la Muntele Athos.
În spatele acestor personaje se simte autorul care adaugă note livrești, fictive, dintr-un modus vivendi literar. Poveștile personajelor par că au nevoie de un scriitor ce le poate coagula într‑un roman, potrivit considerației că: „Totdeauna, fiecare om, și cel mai prozaic, este în sine o poveste plină de adâncime și de umbre...”. Cu toate că scriitorul nu dorește să aibă de-a face cu viața personajelor în intimitatea lor, vrea doar să le supravegheze, să le țină sub lupă.
Trenul își continuă aventura în necunoscut, se abate de la itinerar, trece pe linii secundare, se oprește subit, stagnează în locuri neașteptate fie din cauza caniculei, fie în urma unei răcori ciudate. Când în sfârșit a trecut prin Bulgaria și a intrat în vama grecească, spiritele au început să se învioreze la gândul apropierii de stația terminus. Tocmai în acest moment se produce „inversarea polilor”, răsturnarea întregii arhitecturi narative, trenul se întoarce în mare viteză de unde a plecat. Incendiile de vegetație din Grecia amenință sensul firesc al vieții, răsucind destinele umane. Personajele, contextul devin de nerecunoscut, s-au trezit brusc într-o „istorie terifiantă”. Pentru fiecare Grecia era de fapt „o țintă care le-ar fi proiectat viețile altundeva, pe un plan mai înalt, dintr-o realitate dezamăgitoare într-o suprarealitate ideală” (p. 165). Dacă trenul și-ar fi urmat traseul și fiecare pasager ar fi ajuns la destinația sperată, s-ar fi eliberat de suferințele sufletești, dobândind: împăcarea, ispășirea (Lazăr), iertarea (Iustin), împlinirea sufletească (Iasmina), dragostea cea mare (Emil), punerea la adăpost/ libertatea (Anton). Însă nimic nu mai e verosimil. Anton, se transformă din „pâinea lui Dumnezeu” într-un ins „dezagreabil, arogant, de nesuportat”, contrariindu‑i pe ceilalți. Se dovedește a fi un ticălos, afacerist și criminal. Tot el se pare că l-ar fi plătit pe narator să scrie întâmplările din această călătorie pentru a-și acoperi urmele. Aflat în disperare forțează ajungerea la Atena, unde-i era întreaga avere însușită de la Valer, fratele său. Plătește un taximetrist bulgar să-l treacă prin focul dezlănțuit. Este urmat de Iasmina și de Lazăr, care-și va pierde viața într‑un gest eroic de a salva viețile unor ființe din flăcări. Anton, de asemenea, își va găsi moartea în foc.
Ceilalți trei, Luca, Iustin și Emil au ales să facă cale întoarsă cu același tren, înțelegând că această călătorie a eșuat. Dar seria evenimentelor neprevăzute continuă, se amplifică amenințător. La un moment dat apare Iasmina. Aceasta a reușit în urma unor eforturi supraomenești să ajungă trenul și să urce în el în ultimul moment. Emil este șocat de veștile primite despre moartea pianistei adorate, cât și despre eșecul în alegerile din țară unde a ieșit președinte candidatul extremist. Consideră că viața lui nu mai are niciun rost și se aruncă din tren. Iasmina primește un telefon de la iubitul ei și se face nevăzută pe peronul gării unde a staționat trenul. De la noii pasageri urcați în tren, Luca află cu uimire despre Iustin că e un bolnav psihic. Totul e bizar și fără sens. În scurt timp, Iustin rămâne inert, lăsându-l incert pe narator și complet singur. La miezul nopții președintele proaspăt ales își susține discursul decretând închiderea granițelor.
Istoria cu frământările ei politice aflată sub semnul unor vremuri schimbătoare este prezentă în trenul epic al lui Gabriel Chifu, care traversează spațiul balcanic surprins în aspectele lui caracteristice. Sfârșitul neașteptat al povestirii este plin de tragism, vizând apocalipticul.
Descoperim la lectură un roman surprinzător, deschis interpretărilor multiple, un roman care dezvăluie încă o dată forța creatoare a lui Gabriel Chifu, unul din cei mai valoroși scriitori români contemporani.
[1] Gabriel Chifu, Trenul, Editura Cartea Românească, 2025