CRONICA LITERARĂ
Doina Adriana Nicolăiță
poetă, critic literar
Principiul feminin pe care s-a construit totul[1]
Ceea ce este caracteristic Hannei Bota este nevoia intrinsecă de a experimenta, neastâmpărul sondării lumilor în diacronie, lărgirea sferei cunoașterii dincolo de limite. De aici o anumită neliniște în fața timpului care își are legile lui și poate zădărnici marile proiecte existențiale. Poate. Dar Hanna Bota investighează cu curaj noi perspective literare, în mod conștient și asumat. Se mișcă dezinvolt atât în proză, cât și în poezie, interferând genurile, depășindu-le granițele, stăpânită de o frenezie a scrisului. Este dispusă să spargă tiparele, să mute reflectorul asupra adevărului din interior, să-l arate lumii, să înfrângă destinul, preceptele și mentalitățile marginale. Neastâmpărul ei clocotește și în noua carte de poezii: Mina – noi, toate (apărură la Editura Junimea, 2025).
O carte a feminității retrospective, a conștientizării forței principiului feminin mereu împletit cu cel masculin. În poeme-cântec-poveste-testament, poeta devoalează adevărul despre principiul feminin, pe care s-a construit totul, recunoscut sau nu, revendicat sau nu.
Cititorii avizați știu că tema feminității este o constantă în creația scriitoarei Hanna Bota, atât în proză: Trei femei, cu mine, patru (2023), Să spui sau să nu spui (2024), cât și în poezie: De-a timpul (2024). Constatăm că până și timpul este atins de o adiere feminină, curbându-se din nevoi subiective. Iar Chipul nevăzut al femeilor din volumul De-a timpul este închipuit ca:
„un grup de siluete fără chip.../ un grup ca un buchet/ un snop legat la mijloc/ boabe de grâu în loc de cap/ pâine caldă pusă pe masă...”.
Chipuri care trebuiau să poarte un nume în această nouă carte. Și atunci li s-a spus Mina.
Cine e Mina? Titlul cărții, Mina – noi, toate, sugerează o succesiune permanentă a ipostazelor feminine, individuale și colective în același timp. Personajul Mina însumează toate oglindirile eului, momentele, secvențele, trăirile, amintirile: „Istoria femeilor toate” care „stă pitită-n povești”. Mina e prototipul feminin, purtând un nume generic, o Eva din care s-au zămislit toate celelalte: Oholiba, Dalila, Gioconda etc. Este o prezență pe care o întâlnești chiar sub ochii tăi, pe stradă, etalând frumusețea și tinerețea seducătoare: subțire, fragilă, unduitoare, eterată. Cu gândul într-o lume a ei proiectată în plin imaginar. O prezență care, mai apoi, se mistuie în îndeletnicirile zilnice: spălatul rufelor, alăptatul, căratul poverilor, chiar și ținerea părinților în brațe.
Mina este poeta însăși: „urmându-mă/ prin istorie/ dând roată”, aflată într-un zbor ciclic al propriei deveniri. În poeme întâlnim accente autobiografice coagulate în năzuințe, amintiri dulci-acrișoare, umbra unor tristeți din ce-ar fi putut fi și n-a fost, proiecții în vis și reverie precum fata-mireasă „care face piruete în oglindă”. Sesizăm că, chiar dacă a trecut prin aproape toate pasajele și trăirile feminității, poeta păstrează nealterate copilăria și adolescența: [Mina a găsit un ou], [Mina aleargă după fluturi], [într-o rochie roșie] etc.
Această carte ne poartă într-o incursiune epică, o retrăire a trecutului din perspectiva memoriei universale/ subiective, precum și într-o călătorie afectiv-lirică din sfera unor experiențe concrete, culese dintr-o copilărie neștearsă, permanentă ca o grădină edenică:
„cunoștea doar paradisul verde/ fără garduri de sârmă ghimpată/ fără ocolișuri/ cunoștea doar serile cu lumină/ filtrată de crepuscul și lampă/ fără curent electric.” [în sat a fost hrănită], (p. 12).
Poveștile altora se adaugă experiențelor proprii:
„Mina ne spune aceeași poveste/ scrisă de alții/ copiată de ea/ aceeași durere/ între alte coperte”(p. 52).
Valabil și invers, povestea mea le cuprinde pe toate cele dinaintea mea. O înapoi și înainte vedere:
„privind înapoi,/ viața ei părea prinsă/ în pânza păianjenului/ [...]/ viața în plasă” (p. 85).
Cartea oferă posibilitate de a fi citită și de la stânga la dreapta (început-sfârșit) și de la dreapta la stânga (sfârșit-început), filă cu filă, din unghiuri de vedere receptate diferit. Propune și o viziune asupra lucrurilor, preceptelor, concepțiilor. Pe mine m-a inspirat poemul [Testament], pe care l-am citit de jos în sus.
„Și Mina și toate erau bune
iscăli tăcerea așa trecu ziua dintâi
femeilor de mii de ani se făcu lumină
abia atuncea se rosti și
se rosti și abia atuncea
se făcu lumină femeilor de mii de ani
așa trecu ziua dintâi iscăli tăcerea
și toate erau bune” (p. 90) și Mina.
[Mina aleargă] „în goana femeilor/ de mii de ani/ de trudă” duce poveri, sarcinile altora pe spatele ei, nu mai vrea să se întoarcă. Își caută locul,
„spațiul acela/ în care iubirea/ nu te prinde în laț/ nu te bagă în colivie/ ca pe un bun personal/ ci îți lasă aripile să crească în voie/ fără teama c-o să-ți iei zborul”. „Ea caută spațiul în care/ timpul poate fi întors invers/ acolo unde jos este egal cu sus”, spațiul „care te ridică-n tării”(p. 66).
Mina, alias Hanna, caută propria împărăție visată a aspirațiilor celeste, transformatoare. Propriul eden.
Perspectiva poetică este una contemplativ-confesivă, adunând fațetele femininului ca într-un joc de lego. Una pentru cealaltă, una prin cealaltă. O dezvăluire a lumii prin ochii poetei, în care miticul și magicul, reveria, fantasticul, simbolul, cântecul-descântec, ludicul, livrescul construiesc un univers fictiv.
Cartea ascunde o chemare spre un țel mai înalt, o trăire în frumusețe, armonie deplină, bucuria creației, libertatea spiritului. Generozitatea autoarei se resimte de la coperta frumos ilustrată într-un dans al ființelor serafice și până la invocarea numelor feminine din finalul cărții, ca un imn al creației.
[1] Hanna Bota, Mina – noi, toate, Editura Junimea, 2025