CRONICA LITERARĂ

Romulus Bucur
poet, eseist, traducător

„zdrențuită lume, prieteni!”

Rîndurile de mai jos sînt despre poezie, nu despre poezie. Există, într-o viziune clișeizată, două tipuri de poet: cel care, mergînd pe un drum, lasă urme și și le transformă (sau i le transformă alții) în monumente și cel care, de asemenea mergînd pe un drum, lasă urme și nu conștientizează acest lucru. Sau nu-i pasă de el.

Ducînd un pic mai departe ideea, cred că e vorba de binomul literatură / viață. Despre cum se separă cele două, rămînînd în prim-plan doar una dintre ele. Sau despre cum se reunesc, atunci cînd una o asimilează pe cealaltă.

Invoc doar două ipostaze: boema, care mi-e atît de străină încît nu pot (sau nu vreau) să vorbesc despre ea, și, pur și simplu, o ordine diferită a priorităților. Și tulburătoarea întrebare: ce anume îți trebuie, întotdeauna, pentru a scrie poezie?

Și aici intervine cartea de față*: ea are un statut deosebit, neexistînd decît ca proiect implicit, îndepărtat, conservat într-o agendă, de unde a fost recuperată de sora autorului, poeta Ioana Nicolaie, de asemenea, unica urmă rămasă de pe urma autorului, deși se știa că ținuse și un jurnal, că mai scrisese proză scurtă.

După cum spune cu sinceritate dezarmantă în Argument introducerea volumului,

„trăim cu toții într-un timp în care arta nu mai are atâta căutare, iar poezia cuiva dispărut cu atât mai puțin. E doar ea în cursă, n-o mai poate susține nimeni, trebuie să-și găsească singură cititorii”.

De la bun început, din primul poem, avem mărturia unei tehnici – enumerare de detalii ale percepției, amestec de realitate brută și realitate poetizată la minimum, titlul însuși putînd fi interpretat ca alibi al unei poetici: „Kilometraje defecte / creme de fum și benzină / s-au copt vulpile în vii / seara stânca sare din apă / frunza ca un bolovan o ia / către cer / în nord-vestul unei sticle goale / pălăvrăgesc doi mormoloci / se ascute un brici / cărămizile-s sculptate” (Material).

Mergînd nu mai departe decît pînă la următorul poem, remarcabilă e violența imagistică, interpretabilă la rîndul ei drept un reflex al înstrăinării de lume, un echivalent autohton și peste ani al lui JE EST UN AUTRE, reformulat în urma lecturii ori redescoperit pe cont propriu: „Parcă n-ai fi tu / îmbrăcat în floarea asta de câine / parcă ar fi gheața de pe ochii mortului / parcă ai fi o coajă uscată / nu cred în spatele tău curcubeu / nici un aripile tale de șobolan / nu arzi / nu mănânci / nu crăpi / și-atunci de ce să nu mor de beat / tolănit pe orice gard rupt / căruia îi place cum cânt?” (N-am cum).

Imaginarul vizual e apropiat de cel suprarealist, cu modele posibile Giorgio de Chirico sau René Magritte: „un câine împăiat între coloanele / unui templu elen / un baston împlântat în inima / unei statui / un câmp cenușiu cu flori bățoase / uscate / un tablou înfățișând un tablou / înfățișând un tablou / înfățișând un tablou / o sepie scriindu-ți cu cerneală memoriile / în loc să se apere de rechini” (Beta-Bețe), asociat însă unui alt tip de imaginar, expresionist de astă dată, într-un poem ce poate fi interpretat, cred, și ca auto-dedicație: „Copiii tavernelor verzi / cu ochii sticlind, vorbind încâlcit / s-au strâns în birtul crăpat / mâine se vor dărâma crâșmele și barurile / de mâine lumea va fi ferită de excese / de bucurii și de tristeți fără rost / de mâine nu vom mai cânta/ și nici nu vom dormi sub mese / de mâine lumea va fi făcută” (50).

Cele două tipuri de imaginar invocate mai sus, cel suprarealist și cel expresionist, împărtășesc o trăsătură comună – neîncrederea în artă, văzută ca o falsificare a existenței. De aici, să spunem, o afiliere la direcția vizionară a poeziei, cu componenta artistică redusă la rolul de auxiliar, de mijloc minim al transmiterii experienței.

Condiția asumată e aceea de trickster: „Bărbătește încurci lumea asta minunată / i te vâri printre picioare / lași coji de banană în calea pașilor / te zgâiești ironic și persuasiv / când se împiedică-n cutiile tale de conserve / băiete, tu ești o pușlama” (Bărbătește), ori cea de misfit / inadaptabil, uneori tratată cu un umor de desene animate: „Cineva vrea să-mi joace feste / mă supăr / mai ales când dau drumul la televizor / și pornește radioul / sau când beau din cană / și se umple sticla / sau când mă lovesc la picior și cucuiul crește în cap / mă supăr, deschid ușa, / mă descopăr dormind pe preșul de la intrare / mda… cineva începe / să mă recunoască” (Bate la ușă); „cine m-ar mai scoate / basma curată / după atâtea demarări / după atâta lipsă de iubire / după genunchi loviți / de colțuri și dulap / sau de alte mobiliere” (Dilemă).

Cuvîntul-cheie, cel care i-ar putea rezuma atitudinea față de poezie ca instituție și, în același timp, atitudine existențială e ronin; un posibil frate de arme, T. S. Khasis.

Schematizînd tematica, avem ironia față de viața modernă (și mondenă), cu toate clișeele ei (Imperativ), apoi, aceeași ironie văzută ca expresie a inadecvării la lume, ca posibil exorcism: „Mână în mână / ne simțim celești precum / boii / rumegând la ieslea sfântă / cine e ca noi? // nu e prea devreme / nu e nici cenușiu / și nici înghețat nu e // să încercăm!” (Galbenă) sau gestul teribilist al unui rebel, al unui ins nedus la biserică ori care e orice altceva decît ușa numitei clădiri / instituții: „În biserică nu trebuie să fluieri / în biserică nici nu trebuie să gândești / nu poți bea / decât vinul acru / al împărtășaniei / nu poți fuma, nu poți vorbi, / nu poți cânta ce-ți place ție / numai ce place altuia și altora / ar fi o blasfemie față de cei de pe pereți / cu vopseaua scorojită pe ochi / în biserică n-ai dreptul să furi / poți doar să te închini / când nu ești acolo” (***). O ironie care nu iartă nimic, nici persona autorului, „vorbesc cam mult, bătrâne, / de când nu ne-am mai întâlnit / am căpătat o frică / de tăcere” (Bătrînu), nici lucruri cumva considerate sacre, cum ar fi prietenia: „după o vreme / când eram iarăși sărac / ca lanțul rupt al unei biciclete / în drum spre o ipotetică viață / m-am întâlnit cu prietenul / fără coadă acum / au scrâșnit niște frâne / ne-am îmbrățișat ca frații / mi-a împrumutat niște bani / și mi-a dat numărul de telefon / al unui bucătar din Koln // omul acesta mi-a luat nevasta” (De panteism).

Dezamăgirea existențială e oarecum compensată de menținerea unei legături cît de firave cu natura: „încă-i bine / suntem generația / care mai vede păstrăvii / sufocați / retrăgându-se spre izvoare” (193).

Apoi, tema, una din cele mai puternice ale poeziei în general, oricît ne-ar plăcea să o ignorăm, moartea: „tu ești cine ești / fiindcă într-o zi / te-ai hotărât să mori”, „Sunt obosit de moartea / ce-a-nceput să plece” (103), uneori sub formă de premoniție: „Curând cocostârcul / va ciuguli / curând voi muri / între penele lui / și nu-mi va părea rău” (Cer).

Ca poetică, de multe ori o poezie de notație, „Am văzut o târfă frumoasă / într-un bar de lângă / gara din Arad / era aproape dezbrăcată / avea părul negru / și era cu un el / și un el”. (107) care, în tranzitivitatea ei devine enigmatică: „Era unul zis Pleșca / de fapt îl chema Ion Lingurar, / și-a înjunghiat cumnatu // după aia a făcut temniță (Galerie zero); „Am un cactus frumos / ca un simbol falic / pe ăsta l-am crescut de mic/ – ca și pe alte lucruri din jurul meu – / sunt cel puțin două mii cinci sute de specii / nu le trebuie multă apă / nici căldură / da le trebuie dragoste” (100).

Mai departe, aceasta se transformă în mici tablouri morale: „Se va mânca și se va bea / vor fi mulți, din ce în ce mai mulți, / cei ce vor locui în ruină, / troleele și tramvaiele pe care, să fim serioși, / nu le-ai deosebit / se vor înghiți unele pe altele. (Profeție postumă) sau în imagini, din nou expresioniste, ale unor trăiri intense: „Când treci de munții / în câmpie / te apropii de cimitire / și zornăind din oase / începi să simți gustul libertății / și spaima” (Destinație). Ori un vizionarism asumat cu modestie, cu orgoliul lui Rimbaud sau, la noi, al lui Virgil Mazilescu: „Reînvăț să trăiesc / cu oase de fum / reînvăț vorbirea” (39).

În sfîrșit, o poezie a memoriei – nararea unui episod, finalizată cu o concluzie, logic-afectivă: „Eram copil și mă jucam / în podul morii / așteptând să se termine măcinatul / mă agățam de grinzi de brad / crăpate / în păr aveam păianjen, praf / și nu-nțelegeam chirilicele cioplite / pe bârna cea neagră / mai târziu am aflat / că moara fusese făcută / din lemnul ars al unei mănăstiri // din pietrele și zbaterile / ei am trăit o mulțime de frați”. (102).

Din păcate, nu știm ce fel de poezie ar mai fi scris Maxim Radu Niculai. Din fericire, cea din volumul de față îi asigură un loc în poezia română contemporană.

* Maxim Radu Niculai, Pictând apa, Pitești, Paralela 45, 2025.