DIALOG

Bogdan Tătaru-Cazaban: Ce este inteligența inimii

Dialog realizat de Cristian Pătrășconiu

Pentru cei vechi, inima cuprindea totul: emoțiile, desigur, dar și curajul, și, mai ales, gândirea și imaginația. A parcurge gama de sensuri ale cuvântului kardia sau phrèn la poeții și tragicii greci sau ale ebraicului lêb/lêbâb la profeți este un antidot pentru reflexele moderne de a separa rațiunea de sentimente și de a le vedea funcționând autonom și, de cele mai multe ori, conflictual. Sensul global al inimii în antropologia spirituală nu ține de carențe analitice sau terminologice, ci de convingerea că viața are, cu toate tensiunile ei, o unitate de profunzime, o formă de inteligibilitate și de transparență. Inima este, în acest sens, locul sau modul de a fi în care experiența devine cunoaștere, suferința și durerea hrănesc înțelepciunea, pasiunile și conflictele se pot preschimba în stăpânire de sine și pace” & „Elogiată, însă puțin practicată, virtutea este o temă prea solemnă pentru a intra în preocupările curente. Pentru unii ține de o etică maximalistă, ipostaziată eroic, implauzibilă în viața de zi cu zi. Pentru alții – un element de retorică motivațională în momente de cumpănă. Pentru cei care cred în realitatea ei, virtutea rămâne orizontul inspirator al unei condiții greu de atins. În păienjenișul relațiilor și în multipla stratificare interioară, pare să nu fie loc pentru construirea unei vieți virtuoase, singura care pentru antici dădea măsura umanului”.

Acestea sunt (numai) două dintre citatele –antologice și antologabile – ale unei minunate cărți de reflecție: Inteligența inimii. Schițe pentru un portret al virtuții de Bogdan Tătaru-Cazaban (ed. Spandugino, 2021). Cartea se află în centrul unui amplu dialog pe care îl reproducem. Nu în ultimul rând, ci poate chiar în primul rând, pentru că, așa cum spune autorul acestei cărți (între timp, devenit preot, așadar, Părintele Bogdan Tătaru – Cazaban) „Avem nevoie de virtuți pentru a ne modela umanitatea și, mai cu seamă, pentru a putea trăi împreună cu ceilalți. E ceea ce resimt mulți dintre noi nu numai când conflictele iau forme exacerbate, când pozițiile trec dincolo de limita vehemenței, când diferențele nu mai pot coexista, ci și atunci când, în viața de zi cu zi, dau prea des peste acreală, mitocănie, prost gust, țâfnă, impertinență. Nu trăim atunci o nostalgie irepresibilă după moderație, afabilitate, modestie, bună-cuviință, discreție?”

Cristian Pătrășconiu: Inteligența inimii, o apariție foarte specială la editura Spandugino, în colecția „Interior Intimo Meo”. Mai precis: Inteligența inimii. Schițe pentru un portret al virtuții. O carte foarte cochetă și foarte consistentă, aș spune, în ciuda dimensiunilor. E volumul care ancorează conversația noastră de astăzi. Vreau să vă întreb pentru început dacă ați avut dileme, fie ele și dileme vechi, alegând să survolați un asemenea orizont tematic?

Bogdan Tătaru-Cazaban: Da, vă mulțumesc foarte mult pentru generozitate. Sigur că am avut dileme pentru că prilejul scrierii lor a fost dat de o invitație generală, nu?, pe care am primit-o la „Dilema Veche” de a ilustra o rubrică faimoasă deja prin textele pe care Teodor Baconschi le publică acolo – de ani de zile. Și în cadrul acestei serii de texte, pe care le-am publicat din 2018, dacă nu mă înșel, iată că există o subserie, mi-am dat seama la un moment dat, care este dedicată virtuților. Și, sigur că există o geneză – ca a tuturor textelor personale – există o geneză personală: o motivație personală care conduce spre scrierea și – mai ales – publicarea acestui tip de texte: la invitația doamnei Lavinia Spandonide și având acest prilej foarte special pentru noi, ca familie, pentru mine și Miruna, întrucât soția mea, Miruna, este coordonatoarea acestei colecții de spiritualitate, m-am gândit că aș putea verifica dacă există o unitate cumva, o muzică, ceva care leagă aceste texte, dincolo de unitatea de fundal, care îmi era mie ușor de verificat pentru că e vorba de unitate interioară, nu?, a celui care scrie textele. Și, alegându-le, selectându-le, trebuie să vă spun că am făcut o selecție destul de austeră, nu am primit acest prilej ca pe o invitație de a publica jumătate dintre cele aproape 100 sau mai multe chiar de texte scrise până acum, ci, pur și simplu, m-am gândit că ar merita, cred, să pun în fața ochilor, în fața privirii eventualilor cititori, o succesiune de meditații despre virtuți. Dar mi-am dat seama că, de fapt, unitatea mai puternică a acestei serii este dată de o temă care nu a apărut ca atare decât într-un singur eseu și anume: de tema inimii. Din acest motiv, am ales ca titlu: Inteligența inimii, în principal, pentru că m-am gândit că ar fi mai degrabă util și mai fidel față de intenția cu care am scris aceste texte să orientez cititorul spre ceea ce, de fapt, am dorit, chiar dacă nu am reușit așa cum mi-am propus.

C.P.: E locul geometric ideal, de altfel, inima – și anume: această inimă inteligentă. Vorbeați mai înainte despre muzică: ei, bine, textele cântă, să spun așa, singure, cântă foarte frumos, și, împreună, ca o carte, ele cântă foarte frumos. Unul dintre gânditorii care știu că vă place foarte mult are o formulă faimoasă – are mai multe, dar și aceasta este foarte faimoasă cea pe care o să o enunț eu imediat : „Inima are rațiunile ei pe care rațiunea nu le înțelege...”.

B.T.-C.: Blaise Pascal.

C.P.: Blaise Pascal, da. E o formulă iconică, e, să zicem, o cheie de lectură, o ușă de intrare în cartea dumneavoastră, o asemenea perspectivă? E un argument ce spune Pascal pentru Inteligența inimii?

B.T.-C.: Da, sigur că da. Am ezitat să aleg acest citat din Pascal ca poartă de intrare în reflecția pe care am ilustrat-o în aceste texte. Am ales alte texte – trei – care sunt tot atâția pași, cred eu, complementari într-un fel, dar mă bucur foarte mult că l-ați invocat, pentru că Pascal este nu doar unul dintre autorii care m-au format, pe care îi citesc și recitesc; este un autor care se află pe fondul acestei meditații despre virtuți, și mai ales despre inimă. Dar eu am pornit, atunci când am ales inima ca un centru al eseurilor pe care le aveți reunite în această cărțulie, de la textele biblice în primul rând; pentru că de acolo (desigur, nu doar de acolo se poate porni!), de acolo cred că putem porni pentru a înțelege că inima este loc de întâlnire pe care și-L asumă și Dumnezeu, nu doar omul. Adică nu este doar metafora pentru omul lăuntric, inima, și nu este o metaforă!, în ceea privește antropologia spirituală; dar inima este și locul pe care și-l asumă Dumnezeu – și îmi place să evoc un text din profetul Osea care este absolut extraordinar, cutremurător: și acolo e Dumnezeu care vorbește, și Dumnezeu spune că... în inima Lui a simțit această durere, această frământare, a simțit mila față de poporul care era infidel; și pentru că are această milă pe care a resimțit-o în inima Lui... îl iartă pe poporul care este infidel și îi mai dăruiește o șansă. Ei, bine, inima asta pe care și-o revendică Dumnezeu este, cum vă spuneam, și pentru noi, și cu atât mai mult pentru noi, foarte importantă pentru că există ceea ce mie îmi place mult să evoc și anume: o întreagă fiziologie subtilă spirituală a inimii.

C.P.: E locul prin excelență al întâlnirii, al relației: inima, nu?

B.T.-C.: Da, da. Inima este întâi de toate potrivit limbajului biblic, inima este gândire. Din acest motiv, inteligența inimii am putea spune că este aproape un pleonasm dacă noi am fi fideli limbajului biblic. Există fragmente, de pildă din Iov, în care inima pur și simplu are acest sens: Oamenii cu inimă sunt oamenii care au gândire, care pot și ei gândi. Nu e totuna cu a spune: „a gândi cu inima”, ci pur și simplu inima avea acest sens.

C.P.: Nu e vorba de inteligență emoțională, ceea ce teoretizează teoreticieni, psihologii astăzi. E ceva mult mai adânc. E un instrument cognitiv – am zice.

B.T.-C.: Exact, este organul de cunoaștere sau facultatea de cunoaștere principală, dar este, desigur, și sediul emoțiilor. Pe de altă parte, inima nu are doar un sens pozitiv; inima are o ambivalență, pentru că în ea se află, tot potrivit textelor biblice, și sediul gândurilor rele, lucrurilor care sunt reprobabile și de care trebuie să ne curățăm. Din acest motiv, avem nevoie de o inimă curată, de o inimă care... 

C.P.: Care e inteligentă, de fapt!

B.T.-C.: Care e inteligentă... Apoi, inima, așa cum știm dintr‑un foarte faimos fragment profetic, inima poate să se împietrească, să devină de piatră, să devină impenetrabilă, insensibilă, iar Dumnezeu trebuie să intervină pentru a o reface, pentru ca inima să redevină o inimă de carne.

C.P.: Și omul să nu fie „un om fără inimă”, cum se spune, deși la modul fizic are inimă...

B.T.-C.: Să reprimească această receptivitate, această facultate a noastră extraordinară care este receptivitatea și atenția. În fond, Inteligența inimii despre aceste două lucruri vorbește: despre capacitatea naturală a noastră de a fi receptivi și despre faptul că această capacitate trebuie să fie cultivată pentru a ajunge la nivelul virtuții. Pentru că virtutea este o disponibilitate naturală, dar în calitatea ei de virtute, nu?, este obținută doar în urma unui parcurs.

C.P.: O iei prin luptă, o luptă aproape de fiecare zi.

B.T.-C.: O iei prin pregătire, prin efort, într-adevăr, și, în înțelesul creștin, în viața creștină, o dobândești în urma intervenției lui Dumnezeu, Care este Cel care oferă Puntea, Puntea pe care noi pășim ca să facem trecerea de la înzestrarea noastră naturală la întărirea acestei înzestrări naturale și la, nu la a ajunge la performanță – pentru că e una dintre ideile poate pe care le vom aborda, nu e vorba de performanță – ci la ajunge la o relație autentică, vie cu Cel care îți dă sensul vieții.

C.P.: Firescul, nu? Un fel de firesc, un fel de normalitate deplină...

B.T.-C.: Da. Unii au o mai ușoară abordare a firescului o intrare în firesc mai simplă, mai la îndemână. Alții trebuie să se străduiască mult. Firescul nu e întotdeauna la îndemână și poate că e și cel mai greu lucru. Spun artiștii mari, spun că dobândirea firescului este poate ceva ce se obține la capătul unui parcurs.

C.P.: Mark Twain are o idee – e o idee vecină cu ceea ce ați spun mai înainte: „Mi-am pregătit acest discurs spontan vreo trei săptămâni”. E, domnule Bogdan Tătaru-Cazaban, e riscant să navighezi teme, să survolezi teme precum aceasta?

B.T.-C.: Da. Da. Riscul pe care sper că l-am evitat este de acela de a vorbi într-un limbaj previzibil patinat. De fapt, prima mea intenție – modestă – când am scris aceste texte, fără să mă fi gândit, și vă spun asta cu totală sinceritate, fără să mă fi gândit că ar putea la un moment dat să fie strâns într-o carte, a fost aceea de a prezenta virtuțile într-o formă mai puțin previzibilă, poate mai plauzibilă, și acesta a fost gândul meu. Mai degrabă într-un limbaj care să renunțe la...ticurile didactice, edificatoare.

C.P.: Nu faceți morală, cum se spune, în cartea asta.

B.T.-C.: Sper că nu. Este lucrul pe care l-am evitat cel mai mult. Nu pentru că nu ar trebui sau pentru că e ceva care trebuie neapărat să fie evitat. Dar, în momentul de față, referindu-mă la extraordinara carte, pe care am avut-o în permanență pe fundal, a lui Andrei Pleșu, Minima Moralia, eu nu-mi revendic o competență morală pentru a vorbi despre virtuți, ci mă aflu pe calea aceasta – vă descriu acum postura din care am scris aceste texte –, mă aflu pe această cale cu sentimentul că am intuit câte ceva, și de pe cale, de fapt, mă adresez, în primul rând, mie și celor care au făcut poate experiența mea sau experiențele la care  mă refer, sau celor care sunt mai degrabă în marginea acestor experiențe, dar care, sper eu, le pot recepta. În fond, miza faptului de a vorbi despre virtuți într-o formă, să spunem, mai plauzibilă pentru omul modern, pentru omul grăbit, pentru omul care privește cu detașare acest orizont al virtuților ca pe ceva inaccesibil, este aceea de a crea un spațiu de întâlnire posibilă – indiferent de opțiunile noastre existențiale. Eu sper că, deși această carte este scrisă din interiorul experienței credinței – așa cum am mărturisit de la bun început și nu ascund acest lucru – sper că spațiul pe care ea îl deschide... prin temele ei, nu atât prin extraordinara extensie, ci prin temele ei, este un spațiu posibil, accesibil pentru mulți.

C.P.: O deschidere a gustului cumva, nu?

B.T.-C.: Da, o deschidere a gustului și o pledoarie, am spus-o de mai multe ori, o pledoarie pentru posibilitatea virtuților aici și acum. Sigur că am inclus în această serie de virtuți pe care le-am abordat, pe care le-am încercat să le portretizez – uneori oblic, indirect... Și lucrurile patinate, previzibile, ... am inclus virtuți care sunt mai puțin abordate în calitatea lor de virtuți:

C.P.: ... fidelitatea, bunăoară. Este aproape o dorsală, aș spune, a cărții.

B.T.-C.: Da, da, da. Și vă mulțumesc foarte mult că ați accentuat lucrul acesta.

C.P.: E un eseu foarte important în arhitectura cărții.

B.T.-C.: Da. Nu pentru că e vorba despre carte, ci atât... pentru că este vorba despre reflecția care e aproape, cred, perceptibilă în toate aceste eseuri. Fidelitatea este pentru mine o temă mare, o temă a vieții și o temă care cred că e dincolo de, să spunem, portretul pe care l-am făcut și pe care am încercat să-l schițez cu ajutorul unui mare autor, din păcate mai puțin citit astăzi, mai puțin frecventat, el a fost, în vremea lui, un autor în vogă: el se numește Gabriel Marcel, un filozof francez considerat existențialist, dar e o etichetă prea...

C.P.: E o etichetă prea mică... aș spune.

B.T.-C.: ... prea mică.

C.P.: Mă bucur că am picat fix pe această idee. Da, avem cărți multe în românește ale lui...

B.T.-C.: Da, asta mă bucură mult și sper să pot traduce la un moment dat cartea care lipsește din bibliografiile românești, și care e o carte fundamentală pentru el, mai ales marele lui Eseu despre speranță, despre metafizica speranței.

C.P.: O altă temă mare în cartea dumneavoastră: speranța, nu?

B.T.-C.: Speranța...

C.P.: Și ca virtute.

B.T.-C.: Da, da, da.

C.P.: Ca virtute teologală, nu?

B.T.-C.: Da, speranţa a fost o preocupare, fac o mărturisire acum, a fost o preocupare de adolescenţă şi de prima tinereţe. Aş spune că primul textişor pe care l-am scris ca student la filozofie a fost despre speranţă.

C.P.: Deci aţi deschis cutia textelor dumneavoastră cu speranţa, nu ...?

B.T.-C.: Da, nu cu textul despre bunătate, singurul, de altfel, din acea epocă. Pe care l-am ales după multe ezitări, că dileme au existat, după cum vă spun. Nu, primul textișor a fost despre speranță, a fost un text de seminar, pe care, din păcate, nu-l mai am. Mi-ar fi plăcut să-l revăd într-un fel, m-ar interesa cumva arheologic, așa. Dar am reluat tema, e un fir care m-a călăuzit/ m-a însoțit de-a lungul anilor, de-a lungul diferitelor etape și aș vrea să evoc aici un autor pe care n-am putut în carte să-l tratez așa cum se cuvine, am menționat doar... – pentru că, într‑un fel, fac și invitația cititorilor de a-i citi, de a se orienta spre autorii care sunt autorii mei. Autorul despre care vorbeam este Charles Péguy. Charles Péguy a scris un poem extraordinar în 1910, cred, publicat, dacă nu mă înșel, în 1911, un poem care l-a impresionat enorm inclusiv pe Gide, care i-a scris imediat și i-a spus că e ca și cum ar fi ascultat o Fugă de Bach, un poem despre speranță, un poem care rezistă traducerii – am încercat de mai multe ori să-l traduc și cred că nu sunt la acest nivel.

C.P.: ... îi dați târcoale în continuare.

B.T.-C.: Dar îi dau târcoale în continuare. Acolo, Dumnezeu spune, în acest poem lui Péguy, Péguy îi atribuie lui Dumnezeu această uimire în fața speranței ca fiind miracolul suprem. Spune Dumnezeul lui Péguy: față de credință are toată înțelegerea, i se pare plauzibilă; față de iubire, iarăși, nu se poate ca oamenii să fie atât de câinoși în fața suferinței, de pildă, nu se poate, ține de ceea este sădit în creație – ca oamenii să nu fie insensibili până la capăt. Dar speranța e un miracol și pentru Dumnezeu. Aici este o intuiție extraordinară. Speranța este virtutea teologală, cred, și credea Péguy în orice caz, și eu la fel, îl urmez, e virtutea cel mai puțin înțeleasă dintre toate celelalte. Credința, sigur, pune problemele ei pe care le știm. Cititorii vor putea descoperi felul în care am încercat să vorbesc despre credință, pentru că mi s-a părut implauzibil ca la vârsta pe care o am să vorbesc frontal despre ce înseamnă credinţa şi am preferat să relatez o experienţă. Ei bine, iubirea sigur că e un teritoriu pe care fiecare avem propriile intrări; speranţa este de multe ori confundată cu optimismul şi cu auto-iluzionarea. Eu spun că nu e așa. Ceea am crezut, de la bun început, intuiția mea de la bun început a fost că speranța este cu totul altceva, fundamentalmente altceva. Și că este un mare eșec, un rateu foarte mare, o ratare foarte mare să o reducem la o perspectivă încrezătoare asupra viitorului: „va fi totul bine ...”

C.P.: O perspectivă motivațională ...

B.T.-C.: Exact, motivațională... Speranța e un mare pariu, iar ca virtute este și mai interesantă pentru că ea, de fapt, este încrederea pe care o avem în posibilitatea bună a timpului, nu?, și bazată pe o făgăduință care e deja împlinită. Și făgăduința asta este făgăduința lui Dumnezeu, singurul care este fidel complet față de promisiunile pe care le face.

C.P.: Pe tot intervalul – cum se spune, da.

B.T.-C.: Da. Și este împlinită odată pentru totdeauna în Hristos. Și atunci, pentru creștini, speranța este capacitatea de rezistență, de răbdare, și de încredere totală, pentru că se bazează, este înrădăcinată în Hristos – având experiența relației cu El. Este o virtute ca toate virtuțile – relațională. Nu este o virtute care se trăiește ...

C.P.: ... în sine, pentru sine ...

B.T.-C.: Da, da: nu e în sine, pentru sine. Și în micul nostru, să spunem, apartament interior. Da, speranța nu este ceva complicat, dar aș spune că m-am străduit să conduc cititorul spre această intuiție. Și mi-a plăcut că am regăsit în eseul despre speranță al lui Petru Creția; el este pentru mine al doilea mare autor român care m-a însoțit în acest parcurs mereu – m-am privit în oglinda eseurilor lui, am găsit în eseul lui despre speranță o reflecție care era foarte compatibilă cu ceea ce eu am încercat să prezint pornind de la o altă experiență și având pe fundal, să spunem, un autor pe care el nu-l citează și anume: Gabriel Marcel. Ei bine, speranța aceasta nu poate fi înțeleasă fără fidelitate. Așa cum credința nu poate fi înțeleasă în afara fidelității, iubirea nu poate fi înțeleasă în afara fidelității. De asta, așa cum ați spus, mă bucur mult că ați accentuat fidelitatea; fidelitatea este, de fapt, o șarpantă a acestei serii.

C.P.: Da. Speranță... și observ că evitați să folosiți un sinonim care e destul de împământenit la noi: „speranță” preferați și nu neapărat „nădejde”.

B.T.-C.: ...Da. Și pentru că „nădejde” este termenul, clar, folosit în limbajul teologic – și are, încă o dată, valoarea lui, are ponderea lui, aura lui.

Numai că m-am simțit mai degrabă inconfortat de toată greutatea cu care el vine; și atunci am preferat ca această poartă spre speranță, care este cumva construită și ca o reflecție filozofico-teologică despre speranță, să folosească cel de-al doilea cuvânt pe care îl avem la îndemână și anume: „speranța” ca fiind mai, cumva mai fraged, mai maleabil, mai la îndemână, pentru a conduce spre ceea, sigur, „nădejdea” acoperă în limbajul tradițional.

C.P.: De ce ar fi – asta e întrebare cu două rămurele –, de ce ar fi, pe de-o parte, actual, poate chiar urgent să vorbim despre virtuți și de ce pare că este demodat, că nu se mai cade să mai vorbim despre virtuți?

B.T.-C.: ...Întâi de toate e marginal, poate, pentru că e însoțit de o așteptare eroizantă, să spunem. E așa dacă ne referim la virtuți ca la niște blocuri mari de sens, ca la niște forme de umanitate care ne sunt inaccesibile. Care, da, pot fi admirate. Încă pot fi admirate!, cel puțin așa sper! Dar care nu se referă la viața noastră. De asemenea, pentru că în fața virtuților are de foarte multe ori câștig de cauză un fel de realism care îmbracă forma lui cinică: suntem atât de conștienți de căderile noastre, pe care nu le mai numim căderi, ci „scăderi”, suntem atât de obișnuiți cu ele, cu propria – aș spune – mediocritate morală și spirituală, în fond, încât înotăm așa, în această magmă, să spunem, cu care suntem obișnuiți și, desigur, refuzăm un discurs care ne pune o ștachetă mult prea înaltă. Mai este și refuzul de a vorbi despre virtuți care vine dintr-o recunoaștere mult prea accentuată, mult prea dramatică a propriei incompetențe: nu putem vorbi despre virtuți pentru că nu suntem la nivelul lor. Și atunci le lăsăm pentru o altă dată.

C.P.: Mai este, cred și o anumită barieră de ordin corect politic. A devenit aproape incorect politic într-un anumit sens să vorbești despre etică, despre idealuri...

B.T.-C.: Locul virtuților în discursul etic normativ este luat de valori.

C.P.: Exact.

B.T.-C.: ... Acum vorbim despre valori.

C.P.: E ceva neutru, neangajant, da...

B.T.-C.: Este neutralizat, sigur că da. Vorbim despre valori. Or, ceea ce cred eu că ne lipsește într-un fel, și îmi cer iertare că propun  asta: cred că ne lipsește această întâlnire într-un spațiu în care noi ne înțelegem umanitatea și ne-o exprimăm, având conștiința că nu putem atinge deplinătatea acestei umanități decât propunându-ne aceste ... ștachete, dacă vrem, aceste idealuri, acest orizont de idealitate, care este posibil, nu este ceva cu totul inaccesibil: și anume, cel ilustrat de virtuți. Adică cumva trebuie să speri, aceasta este intenția: de a coborî de pe piedestal virtuțile care sunt asociate întotdeauna cu marile modele eroice. Și de a înțelege că, fără ele, umanitatea noastră, fără să ne exersăm în zona virtuților, umanitatea noastră nu își poate atinge sensul. Noi nu putem aproape nici să relaționăm cum se cuvine între noi dacă renunțăm cu totul, de pildă, la o virtute considerată minoră, care e politețea. Or, eu cred că politețea este cu totul altceva decât un ritual social. Ea este și un ritual social, evident...

C.P.: Da, bineînțeles. Dar asta doar în primă instanță, la nivel elementar.

B.T.-C.: Politețea este, în sensul ei profund, capacitatea noastră de a fi atenți față de celălalt. Este o formă a inteligenței inimii.

C.P.: Din nou: relație; din nou: eu și tu. De fapt, în politețe, din nou, e ceva foarte adânc...

B.T.-C.: Da, da. Sigur că nu putem atunci când exprimăm această politețe față de toți, să spunem, nu putem avea același tip de intensitate, nu reușim să avem același tip de intensitate, același tip de prezență, aceeași atenție față de toată lumea și, din acest motiv, ne ajută formulele pe care le învățăm, tradiția politeții; dar, în sensul ei profund, în justificarea ei profundă, politețea este ceva adânc ancorat, care ține din punctul meu de vedere, și nu doar din punctul meu de vedere, de asta l-am luat în sprijinul meu pe Henri Bergson, care ține de inteligența inimii mai degrabă. Vedeți, există două paliere în această pledoarie micro-eseistică pe care am făcut-o pentru virtute, care e adresată, încă o dată, unui public larg, sper, chiar dacă această arhitectură face apel la tot felul de elemente filozofice, teologice, literare ș.a.m.d. Ei, bine, există, vă spuneam, două paliere sau doi versanți: pe de o parte, o portretizare sper eu accesibilă și realistă a virtuților și, pe de altă parte, o pledoarie pentru virtuțile mici, care nu sunt virtuți decât din perspectiva sau în lumina marilor virtuți. Care sunt virtuțile mici? De pildă: afabilitatea, de pildă, politețea, de pildă, curtoazia sau bunacuviință, care este, sigur, o altă expresie pentru politețe, generozitatea. Sunt virtuțile fără de care existența noastră împreună e aproape imposibilă, în orice caz, devine foarte aspră, greu / dificil respirabilă – și se vede lucrul acesta în zilele noastre: e experiența proximității pe care o facem și care nu este o proximitate cordială care te însoțește în permanență cu o vorbă, care te antrenează, te înalță, te susține, care nu e o proximitate de cele mai multe ori care este atentă la starea în care ești, ci este, din păcate, mai degrabă, o formă rapidă de a trece unul pe lângă altul, o asprime și o lipsă de cordialitate care te irită, o fragmentare foarte mare, un fel de a nu renunța la propria opinie ca și cum propria opinie este maximum la care poți ajunge, care nu poate fi depășit, ca să spunem așa. O formă de nombrilism. Nombrilism care este, nu doar că este eronat – pentru că, în fond, nu e vorba numai de eroarea pe care o facem, este vorba de greșeala pe care o putem recupera mai greu și anume cea pe care o facem celuilalt, celui de lângă noi, nu? Dacă ar fi vorba doar de teze pe care le emitem și pe care le putem corecta mai apoi, fără a avea niciun alt efect, ar fi o situație. Dar noi, de fapt, avem niște efecte mai grave, mai grele, pe care le putem tămădui foarte greu. Sunt efectele în sufletul celuilalt.

C.P.: Și atunci e mai bine să previi, totuși, decât să vindeci.

B.T.-C.: Și atunci e mai bine să previi. Sigur că îmi dau seama că nu se poate, nu este cu totul plauzibil o lume care e un balet fericit, cordial! Dar: nu ne face oare plăcere să avem alături de noi un om care ilustrează aceste virtuți?

C.P.: O mare plăcere, cu adevărat!

B.T.-C.: Nu ne este drag să avem alături un om care este modest, moderat, inteligent, dar care nu își impune părerile; atent, întotdeauna cu o vorbă bună? Este atât de plictisitor să avem o asemenea făptură sau un asemenea – să spunem – tip uman?

C.P.: Dumneavoastră vorbiți, de fapt, despre convivialitate spirituală, nu? Aceasta e sintagma, pentru ea fiind nevoie de: un eu, de un tu și de mai ce?

B.T.-C.: Este nevoie de conștiința că eu sunt, în mod fundamental, un răspuns. Dacă această conștiință există... Sigur că aceia care ne citesc acum și au citit filozofia la care mă refer, și care este pe fundal, vor recunoaște, dar nu vreau să evoc aceasta.

C.P.: Un francez, nu?

B.T.-C.: Ba chiar francezi mai mulți. Și nu numai. Dar nu vreau să-i evoc pe ei în mod special, ci vreau să transmit ceva ce cred că poate fi preluabil. Și anume: că dacă avem această conștiință că noi suntem –începând cu momentul în care avem inițiativa –, că suntem, de fapt, un răspuns la celălalt, ei bine, atunci dialogul acesta de pe poziția aparent asimetrice sau poate radical asimetrice (dacă ne referim la Alteritatea absolută), are șansa de a deveni cu adevărat un dialog virtuos, de a fi mai mult decât o conversație, o juxtapunere de opinii sau un schimb de opinii.

C.P.: Pentru că e în orizontul virtuții?

B.T.-C.: Da, eu îl primesc pe celălalt nu pentru că doresc să-l asimilez și să-l fac identic cu mine însumi, nu pentru că nu am altă plăcere decât de a fi, de a-l face pe celălalt să se identifice cu propriile mele gânduri, sentimente ș.a.m.d., ci pur și simplu pentru că îmi place de el și că îmi doresc să fiu împreună cu el. E în această dimensiune erotică, dacă vreți, a dialogului și dorința de a-l avea pe celălalt în mine, și este și respectul față de alteritatea lui și față de ireductibilitatea lui și e un fel de a fi pe cale, de a fi împreună pe cale, care respectă această ireductibilitate a celuilalt. Inclusiv a celui cu care ne-am petrecut ani și ani, decenii, în proximitatea cea mai mare, cea mai proprie, cea mai adâncă, mai profundă și care ne rămâne la capătul acestor decenii un mister.  E un mister insondabil al fiecăruia dintre noi; și, aș spune că atenția respectuoasă față de acest mister este și o formă de respect față de Cel care ne-a creat în felul acesta. Asta este poziția mea. Ceea ce sper este ca măcar primul nivel să poată fi înțeles.

C.P.: Nu vreau să vă întreb direct ce e inteligența inimii, vreau să vă întreb pe ocolite: ce nu este inteligența inimii? Ce nu e așa ceva? Și uneori aparent pretinde că este...

B.T.-C.: A, nu știu ce pretinde că este inteligența inimii, dar ceea ce nu este: aș putea spune că nu este: insensibilitatea, insensibilitatea prin care înțelegem o îngemănare a dimensiunii intelectuale și a dimensiunii afective. Nu e vorba numai de o dimensiune afectivă în sensibilitate, ci este vorba despre amândouă aceste dimensiuni! Nu este insensibilitate, nu este încrâncenare. Nu este opacitate. Nu este lipsa de respect, de exemplu. Inteligența inimii, în genere, elimină tot ceea ce face ca un om să fie neatent față de celălalt. Tot ce nu este atenție am putea să spunem că se află în această zonă.

C.P.: Tot ce este colț, ce nu e rotunjime?

B.T.-C.: Da, deși în inteligența inimii intră și discernământul în situațiile dramatice, în situațiile cele mai tensionate, pe care nu le putem elimina din viața noastră. Adică inteligența inimii nu este doar... politețe!

C.P.: Corect! Este, de fapt, un fel de instalație, nu este ceva compus dintr-un singur element.

B.T.-C.: O formă de expresie, da. Nu este doar politețe... pentru că politețea are limitele ei la un moment dat. Nu este doar moderație. E o virtute la care țin mult și pe care am elogiat-o aici pentru că o consideram nedreptățită; vorbesc despre moderație acum, o consider mai degrabă un stil al vieții de virtute decât un ideal de nedepășit. De ce? Pentru că avem situații în care este nevoie de o formă tare a virtuții, de o afirmare mai apăsată, de un discernământ care nu lasă prea mult loc nuanțelor, deși discernământul este, prin excelență, facultatea nuanțelor și inima se ocupă cu nuanțele. Inima e un peisaj într-atât de variat încât este imposibil ca să nu nască, de fapt, această cerință, această exigență de a lucra cu nuanțele.

C.P.: Nuanțe, discernământ, moderație.

B.T.-C.: Este esprit de finesse!

C.P.: Exact, exact. Îngăduiți-mi să citez numai un pasaj ca un fel de aperitiv și totodată ca o invitație la lectură, la lectura acestei cărți. Încă o dată: Inteligența inimii – schiță pentru un portret al virtuții, o cărticică într-un fel, o carte care adună texte micuțe, esențe tari în fiole mici – cum s-ar zice. Citez acum: „Curajul, ca să fie la înălțimea virtuții și nu doar îndrăzneală sau intemperanță, trebuie să se clădească pe stăpânirea de sine și pe discernământ. Dreptatea unui om moderat va fi mai solidă în plan uman decât a unui spirit revoltat și însetat să regleze dezordinea lumii fără să fi pus ordine mai întâi în sine. Asceza aspră și pentru mulți stranie a celor care caută pe Dumnezeu va fi supusă funcției regulatoare a discernământului. Îndemnul la măsură nu e neapărat în viața cotidiană sau în cea spirituală o precauție plată și mediocră, ci un recurs la înțelepciunea practică. Moderația ne apare astfel nu ca idealul spre care aspirăm, ci ca stilul unei vieți pe calea virtuții”.

B.T.-C.: Moderația ne lipsește, ne cam lipsește în viața noastră...

C.P.: De ce?

B.T.-C.: Pentru că atunci când îți lipsește sensul sau atunci când ești în vidul lăuntric, de fapt, când ești golit în pofida agitației zilnice care ne înconjoară, înclinația este spre experiențe tari, spre a-ți dori experiențe tari. Credința mea este că experiențele tari, acelea foarte intense, au rolul lor dacă sunt rare. Pentru că altfel reprezintă un prilej de destructurare totală, de fapt, a fărâmei de ordine sau de năzuință spre ordine care există în noi. Și atunci, pentru că îți dorești experiențele tari, îți dorești opinii tari, îți dorești radicalizare, sunt toate elementele unei...

C.P.: E ca o spirală a accelerației.

B.T.-C.: E o spirală... respingi moderația ca fiind incoloră, ineficace. Mi-a plăcut să-l citesc pe un autor francez foarte faimos cu o carte care poartă în titlu tocmai referința la inteligența inimii: O inimă inteligentă, și care face un portret al acesteia...

C.P.: Alain Finkielkraut, nu?

B.T.-C.: Exact. Care face un portret al moderației din perspectiva celor care resping moderația – și care consideră că este, de fapt, „virtutea” între ghilimele „a celor care stau în fața șemineului în papuci și contemplă lumea din confortul burghez al propriei case”. Nu, moderația nu este asta și argumentul meu pentru cei care resping moderația – nu din rațiuni laice, ci din rațiuni religioase este (e doar unul dintre argumente, de altfel)  o interpretare foarte veche la un episod decisiv din viața profetului Ilie (care numai moderat nu era): în momentul în care a primit revelația lui Dumnezeu pe Muntele Horeb, el nu a primit-o așa cum se aștepta și cum era previzibil, având, sigur, pe fundal revelația pe care a primit-o Moise: tunete, fulgere, teritoriul pe care nu se putea călca...

C.P.: Nu a venit ca un breaking news, ca un tsunami de breaking news.

B.T.-C.: Nu a venit ca un tsunami, ci a venit ca o adiere de vânt lin. Ba, dincolo de ceea ce ne spune această formă de autorevelație, această epifanie divină, dincolo de ceea ce ea ne spune despre Dumnezeu și despre felul în care El se lasă cunoscut...

C.P.: Ca o mireasmă, nu? Cum spune Sfântul Augustin.

B.T.-C.: Da, da – mireasmă... Această epifanie este și o lecție pentru un profet incandescent.

Și Irineu al Lyon-ului, unul dintre marii autori creștini din primele secole, a spus că este o invitație la moderație. Era o lecție pe care profetul trebuia să o primească. Iată că avem un apel la moderație pe care Dumnezeu însuși îl face unui om care era de o fidelitate fără breșă, dar căruia îi lipsea această dimensiune. De asta spun că moderația nu ține doar de temperament.  Eu mă confrunt cu această obiecție care mi se face: „Este o chestiune temperamentală”.

Moderația se învață și, în orice caz, efectele lipsei de moderație se văd foarte acut în zilele noastre.

C.P.: Trebuie să ne recâștigăm, într-un fel, inima? Trebuie să o recucerim – privind prin lentila aceasta: inima ca loc geometric al... ?

B.T.-C.: Da, este o...

C.P.: Este un teren de joc al lui Dumnezeu, să zicem, nu?

B.T.-C.: Da, în măsura în care, de pildă, Confesiunile lui Augustin, care îmi sunt atât de dragi și care reprezintă pentru mine un reper fundamental, da, pentru formarea mea și pentru tot ceea ce încerc să înțeleg în această viață. În măsura în care Confesiunile lui Augustin sunt, mai degrabă, biografia lui Dumnezeu în viața lui Augustin, decât autobiografia lui Augustin. Inima este locul în care, potrivit lui Augustin și nu doar lui, dar el a avut acest geniu extraordinar de a formula experiența aceasta, inima este locul în care faci experiența relației cu Dumnezeu, conștientizând că prezența Lui este mai adâncă decât tot ce este mai adânc în noi. Din acest motiv, nu se poate reduce experiența prezenței lui Dumnezeu la propria interioritate. E o falsificare totală a lui Augustin, dacă este interpretată așa. Pentru că în același fragment, Augustin vorbește despre imanența și transcendența lui Dumnezeu.

C.P.: Da, e o conjuncție.

B.T.-C.: Exact, este o conjuncție. Conștiința prezenței este evident o experiență lăuntrică. Experiența prezenței lui Dumnezeu este o experiență lăuntrică, ceea ce nu reduce această prezență la dimensiunea imanentă. E forma paradoxală a lui Dumnezeu de a fi într-un loc ne-loc. Inima nu este într-un loc anume situat.  Este peste tot la fel. E forma Lui de a Se manifesta și de a Se comunica. Dar inima, de asta este și un topos atopos: este un loc care nu poate să fie identificat cu un anumit organ al nostru.

C.P.: Iisus însuși – Dumnezeu, care se face Om, nu?

B.T.-C.: Sigur că da.

C.P.: Se face om – și anume, pentru noi, pentru salvarea noastră...

B.T.-C.: Și din acest motiv cred că, spiritual vorbind, rămâne apelul, chemarea aceasta, vocația noastră ca inimile noastre să redevină inimi de carne. Sigur, lucrul acesta nu se poate fără intervenția lui Dumnezeu. Dar există ceva în noi care ține de autonomia noastră absolută pe care Dumnezeu nu o încalcă. Și care, această autonomie anume, face posibilă intervenția Lui și transformarea insensibilității noastre, care se cristalizează și ne înrăiește și ne conduce spre destructurări, în receptivitatea spre care noi suntem chemați din totdeauna.

C.P.: Schimbarea minții, de fapt, este o schimbare de inimă, nu? O răsucire a inimii.

B.T.-C.: Da, s-ar fi putut scrie, desigur, nu o carte, ci mai multe cărți despre ce înseamnă inima în toate tradițiile. Nu doar în cea creștină pe care o evoluăm. Nu doar în isihasm, unde avem coborârea minții în inimă. Pentru atingerea unității, de fapt. Pentru că, să spunem așa, ceea ce încercam, propunând, încă o dată: cu aceste puteri foarte modeste și, desigur, adresându-mă omului modern, propunând titlul Inteligența inimii și propunând această temă, încercam, de fapt, o pledoarie pentru unitatea umanului.

C.P.: Apropo de recâștigarea inimii, nu?, și de, într-un fel, de lupta pe care trebuie să o duci, așa încât să te reîntorci la inima ta: există, ... sau la adâncul inimii tale, există școli ale virtuții, universități? Unde învățăm virtuțile, de fapt? Unde învățăm? Cum învățăm virtuțile?

B.T.-C.: Ei, era marea întrebare antică: dacă virtutea poate fi învățată. Dacă? Pentru că era, cu adevărat, o mare tensiune atunci. Unii credeau că virtutea, această capacitate de a fi performant, de a atinge excelența, este ceva născut.

C.P.: Presetat – cum ar veni...

B.T.-C.: Da. Iar alții considerau că această disponibilitate pe care o avem despre virtute trebuie să fie cultivată, învățată. Trebuie să ai un maestru. Trebuie să ai modele.  Din acest motiv, nu trebuie să respingem complet orizontul exemplarității. Adică nu trebuie să respingem modelele. Fără a le idolatriza. Pentru că toate modelele, de fapt, sunt, dacă sunt reale, dacă sunt eficace, ele sunt modele încarnate, nu dezincarnate, destrupate. Adică sunt oameni care au avut propriile lor lupte, propriile lor căderi, au avut scăderile pe care, poate, că nu le-au putut recupera vizibil. Aceste modele au oferit o deschidere spre exemplaritate. Ei, și acel tip de deschidere se poate adresa unora sau altora dintre noi. E un fel de a fi pe cale împreună cu modelele noastre – fără a le idolatriza. Una dintre marile lecții ale inteligenței inimii este reticența față de idolatrie. A nu-ți idolatriza opiniile, ideile, teoriile, nici măcar modelele. Dar a vedea ceea ce este cu adevărat util, folositor. Citind, ascultând și mai ales văzând ceea ce se află în proximitatea noastră. În fapt, noi nu suntem chemați să fim virtuoși față de ceea ce se află departe. Nu. Ci față de ceea ce este foarte aproape de noi și care ne solicită. Ne solicită în mod foarte urgent. Virtutea așa se exprimă.

C.P.: Dar nu-i simplu. Nu e foarte confortabil uneori. Îți trebuie mult efort, nu?

B.T.-C.: Da, dar nu este nici complet antipatic. Dimpotrivă, de aceea și evocam acel tip uman virtuos pe care, cred, ne-ar plăcea să-l avem în jurul nostru.

C.P.: Absolut. Și atunci, întrebarea, o întrebare care se impune – din spatele acestor considerații este aceasta: sunt semne de slăbiciune pentru oameni virtuțile sau sunt, dimpotrivă, rezervoare de forță?

B.T.-C.: Virtutea este, prin definiție, o expresie a puterii. Virtutea este o putere. Din acest motiv, oamenii care au virtuți..., de regulă, oamenii care ilustrează virtuți sunt pe această cale, în acest mod de viață virtuos. Sunt oameni care au o putere! Pentru că au înfrânt, au biruit tentații și scăderi.

C.P.: Pierdem ceva încercând să fim virtuoși, fiind pe cale – se pierde ceva?

B.T.-C.: E un pariu. E un pariu. Se pierde poate un anumit confort facil, dar se câștigă enorm prin stăpânirea pe care o ai asupra propriei vieți.

C.P.: Totuși, spuneți, „avem nevoie de virtuți pentru a ne modela umanitatea și, mai cu seamă, pentru a putea trăi împreună cu ceilalți. E ceea ce resimt mulți dintre noi, nu numai când conflictele iau forme exacerbate, când pozițiile trec dincolo de limita vehemenței, când diferențele nu mai pot coexista, ci și atunci când, în viața de zi cu zi, dau prea des peste acreală, mitocănie, prost-gust, țâfnă, impertinență. Sau când forma maximă de civilitate e redusă la repetarea stridentă a unor formule de politețe din care n-au mai rămas decât sunetele” – am citat din ultimul eseu al unei cărți minunate, ultimul eseu care se cheamă: „Pledoarie pentru micile virtuți”, al unei cărți minunate – Inteligența inimii, dintr-un autor extraordinar, Bogdan-Tătaru Cazaban. O ultimă întrebare, Bogdan Tătaru-Cazaban: în centrul inimii, și mai ales în centrul inimii inteligente, e rugăciunea inimii?

B.T.-C.: E întrebarea la care pot răspunde cel mai ușor și cel mai greu.

C.P.: De aceea am și preferat-o pentru final.

B.T.-C.: Eu am încercat să spun în eseul despre inimă ceva despre cerul inimii. Eu cred că cerul inimii nu este altul decât Dumnezeu. Cerul ființei noastre este inima, cerul inimii este Dumnezeu. Aceasta este experiența din care am scris aceste lucruri. Și în acest sens e invitația la înțelegere pe care o fac...

Notă: Această conversație este versiunea – editată și ordonată pentru publicare în presa scrisă – a dialogului de la podcastul SPANDUGINO, „Reziliență prin cultură”.