INVENTIUNI

Horia Al. Căbuți
prozator, traducător, eseist

*

Oare Simfonia Manfred mai există și după ce acordul final s-a stins printre muchiile riguros geometrice, ca de centru de cercetare spațială, de la Barbican Hall? Continuă dramaticele-i disperări polifonice să vibreze pe undeva prin nemărginirile neînchipuite? Dar meditațiile lui Hans Castorp, încotoșmănat în șezlongul terapeutic dintre piscurile Alpilor, se mai prelungesc ele în tremurări ale Spiritului și după ce ai întors ultima filă din Muntele vrăjit? Sau zâmbetul înțepător-pervers al Monei Lisa, imediat ce ora de închidere a sunat pe coridoarele Luvrului? Subzistă ele dincolo de aplecarea ta înspre destăinuirile lor tulburătoare mai mult decât se zbuciumă zânele și drăcușorii, viii și morții, groazele și ispitele din visele ce te potopesc, după ce ceasul de pe noptieră ți-a zbârnâit creierii?

Știu, ai să-mi vii cu poncife de genul: există partitura lui Manfred care săptămâna viitoare va fi cântată de altă filarmonică; ori că Muntele a intrat în patrimoniul mondial și în conștiința lumii și va rămâne mereu acolo. Dar întrebarea mea e mult mai insidioasă, chiar perversă, așa ca zâmbetul de care pomenisem adineauri: dacă aceste mega-lumi s-au scrijelit sau nu undeva în țesătura cosmosului, în funcția de undă a universului, cum se zice pe la voi, sau sunt doar sclipiciuri de-o clipă: la dispoziția unui impresar muzical, ori a chefului câte unui cititor de a răsfoi o carte; sau a orarului de funcționare al galeriei. Te întrebasem dacă aventura lui Castorp și celelalte există și în clipele/ orele/ anii când nimeni nu citește Muntele vrăjit. Sau nicăieri nu-i cuprinsă în program simfonia lui Ceaikovski. Sau când insensibilul-iresponsabil director bagă muzeul în renovare.

Aici însă pot să te cred, având în vedere formația ta – fantastic cât de iute te-ai redresat, năstrușnicule! – răspunsul ar fi oarecum și-și. Ele există neexistând, precum în cuantica ta, în formă difuză, ubicuă, înșelător-ondulatorie, dar nu se află în mod special niciunde și totodată pretutindeni. N-au o întruchipare distinctă, nici o înțepenire temporală, sunt precum virtualitățile admiratului tău din Stagira. Cu toatele pot fi/ și sunt aievea doar dacă e să fie actualizate de cineva în minunata noastră împărăție. Și numai atunci. Sau pot rămâne un abur de vis. Aidoma micro-particulelor tale care se pot corpusculariza dacă vreun laborant curios pune instrumentele pe eternul lor tremur, ori rămân o nebuloasă vibratorie, precum câmpiile preafericite ale Eliseelor, atunci când nu sunt băgate în seamă.

Dar ce-ți zic acuma îți va stârni, sper, pofta de subtilități d‑astea, chiar dacă nu sunt pe gândirea ta înșurubată în formule și teoreme: și simfoniile, și cărțile, și picturile, consubstanțial cu istoriile onirice pe care le producem fiecare printre sforăituri – ele există fără tăgadă și clădesc un univers aparte, diafan, multipolar. Unul fabulos, cu mult mai complet, cum zicea Gaston Bachelard (ai auzit sigur despre el, căci a scris și o dialectică a spiritului științific), mai robust decât lumea unde și tu, și eu, ținem umbră. În care tot ce se împiedică aci în pietroaiele legilor tale fizice, în opreliștile îndatoririlor de toate soiurile, ori în goana transpirată după un prânz consistent, totul acolo plutește inefabil prin eterul posibilităților imposibile. Totul acolo chiar se petrece, mai adevărat decât adevărul, mai limpede decât lumina tare a amiezii ce-ți intră pe fereastră. „Un univers în emanație, un suflu înmiresmat ce iese din lucruri prin mijlocirea unui visător” – descrie superb francezul.

Visătorul? Uite, ai și pomenit câțiva: Ceaikovski, Mann, da Vinci. Și câți și mai câți alții! Ei procedează taman pe dos decât prietenul nostru Aristotel. La ei nu nebuloasa Formă scoate lucrurile din nesfârșita lume a potențialităților, a ceea ce are prilejul de a căpăta chip și se poate preumbla pe planeta asta neliniștită. Iar dacă nu, se resemnează a rămâne veșnic acolo, în negurile neînfăptuirii, sirene și inorogi ai neșansei. Dimpotrivă, visătorul cu har ia lutul vâscos din gliile stropite cu lacrimi, extaze, disperări și sânge și-l frământă în alt fel de forme, sublime, în răbufniri ale plinătății, creode ale transmigrării materiei înspre spirit. Sculptându-i înfățișarea aceea transfigurată, cea la care nu poate spera nicio creatură de pe gliile pământului. Expediindu-l după aceea, cu grație, înapoi în galaxia potențialităților stagiritului. Acolo de unde au pornit toate cele ce au căpătat harul unei forme. De data asta recursiv, ascendent, incorporal-ondulatoriu, după baia tămăduitoare în mâzga energiilor brute ale elementelor din care a răsărit. Primind de la visător o nouă Formă, cea adevărată, ce-i desface aripile apte să-l poarte către eteruri. Desprinzându‑se de noroaie și fixându-se inexorabil în a ta funcție de undă a universului, în ciudata voastră imaterialitate a materiei. De unde nu mai poate fi clintit nici de stelele căzătoare, nici de apocalipse galactice. Poate, doar... de indiferență...

Așa că, atunci când somnul nu te copleșește, deschide și tu Muntele Vrăjit sau pune-ți măcar în căști Manfred. Dă-le prilejul să arunce și ele, prin fereastra inimii tale, prin visarea ta stârnită de sublima lor visare, o privire îndărăt, înspre universul zbuciumat din care au suit.

*

Știu că ori de câte ori am încercat să vorbesc cu tine despre viața veșnică mi-ai întors-o. Mă contrai cu romanciera aceea englezoaică, cam sentimentaloidă, Susan și mai nu știu cum: că oamenii visează la nemurire dar nu știu cum să-și gestioneze o dupămasă ploioasă de duminică. Recunosc că, deși intrai în împărăția mea, am auzit prima oară de la tine despre distinsa doamnă. Dar îndată introduceai și alt argument, de data asta din lumea ta: fii consolat că tot ceea ce te compune e nemuritor. Sau, ca și cum ar fi. Atomii din alcătuirea trupului au o durată de viață estimată la 10²⁷ de ani. Multișor, ținând cont că universul a apărut acum 14 miliarde, deci de ordinul a 10¹⁰! Chiar vrei și mai mult? Ce să faci cu atâta amar de vreme?

Bine-bine, destul o fi și atât. Dar cu atomii ăia ce treabă mai poți avea după ce îți dai sufletul?

Păi au fost și ai tăi. I-ai adunat cu împrumut de pe undeva, i-ai folosit bine mersi vreo câtăva vreme și vine rândul să-i dai mai departe. Precum cărțile de la bibliotecă. Unde ai fi vrut să-i păstrezi? În lada de zestre a bunicii? Și cu ce drept?

Cu dreptul de-a fi avut grijă de ei. De-a-i fi învățat să cugete. Să perceapă. Să priceapă. Să se aventureze în tainele lumii. Să amușine și să creeze frumosul. Cu acest drept!

Aiurea! N-ai niciun drept. Decât dreptul de a le fi recunoscător că s-au străduit să te plămădească și pe tine, așa cum ești, mogâldeața ce se crede buricul pământului și nu mai încape în pene de cât de creativă e ea. Că nu i-ai învățat tu nimic pe ei. Doar ei pe tine. Ei clădesc și lumea ale cărei taine te fălești tu că le cânți. Ei ți-au fabricat și ochii cu care le vezi opera, dar niciodată pe ei. Ei s-au țesut în încîlcitele încrengături cenușii ce emană magnificele tale gânduri. Gânduri care, hai să fim serioși! Ce-or fi ele? Sunt niște vibrații, e drept, foarte complex modulate, uneori de‑a dreptul indescifrabil. Dar ce vibrează? Nu tot niște atomi, sau măcar fragmențele de-ale lor, chiar dacă-s mai fistichii? Că nu există gol absolut, vorba lui Platon, nici măcar vidul interstelar nu-i ceva ce ține de nebunia Nimicului. Și în el apar perechi de particule care se ciocnesc, se spulberă, dispar, reapar, balamuc curat.

Bun, dar atunci de ce s-au chinuit atât de migălos, schizofrenic de-a dreptul, să mă împletească pe mine, cu harababura asta aiuritoare de nervi, mațe, oase, zemuri și de toate cele? Sau pe tine, sau pomul ce-ți umbrește fereastra? Ca până la urmă să-și ia tălpășița fiecare pe calea lui?

Mai știi, poate ca să se joace. Să se amuze. Că nimănui nu-i place să stea prea mult într-un loc. Dar chestia cu fiecare pe calea lui e ceva mai complicată. Căci ei n-au o cale. Adică nu una. Au o mulțime de căi pe care le parcurg deodată, pretutindeni. Sau măcar își trimit mesagerii ăia și mai mititei decât ei, din pântecul lor, ăla „indivizibil”, să pipăie un pic universul. Faptul că rabdă să te gratuleze și pe tine niște zeci de ani, asta-i de-a dreptul întâmplare norocoasă. Cinci protoni zănateci din călcâiul tău pot fi în clipa asta și pe vârful unui palmier din Australia. Ori măcar câțiva electroni zburătăciți din fosforul ce plutește prin saliva ta bălăcesc și pe Kepler-10c.

Aaa, planeta aia care seamănă cu pământul? Am auzit vag de ea. Ceva sistem în jurul unei stele duble... Dar o știu și pe asta ce-mi spui, cu ubicuitatea corpusculilor. Am citit prin ceva reviste că așa gândesc cuanticiștii tăi. Că bezmeticii drăcușori ce compun lumea hălăduiesc, clipă de clipă, peste tot. Să ți-o spun acum pe aia dreaptă: nu cred o iotă. Un flecușteț d-ăla de nu-l vezi nici la cele mai tari microscoape, dacă se împrăștie în mai multe părți, ia locul altor miciurele care n-au un’ să se mai pună. Se strică lumea cu totului.

Nu se strică, ba mai tare se ridică, vorba cântecului. Miciurelele tale trimit la plimbare alte flecuștețe, care, precum cucul în cuibul străin, mai înghiontesc la mișcare niște chițibușuri ce dormeau prea liniștite. Care apoi și ele bagă spaima în puzderie de miciurele și flecuștețe. Și totul se zvâcnește într-un neostoit tremur, într-o harababură ce n-ai cum s-o vezi și care dă rotocoale cerului, stelelor, chiar și aerului ce-l respiri. Și se îndură și de tine să te suporte în univers. O vreme...

Știam că ajungi aici, la funcția de undă sau cum îi spuneți voi. Eu zic însă că se îndură cu folos. Dacă e pe amuzate, au distracție pe cinste. Față de cei condamnați să zacă într-o piatră, ori chiar în vreun polip de pe fundul mării. Și încă cu condamnare lungă, de eoni, ori măcar de milenii! În cazul meu e mai scurt și mai antrenant. Dar asta nu rezolvă problemele. N-am cum să fiu doar ambuscada atomilor tăi năstrușnici. Ceva ingredient mai trebuie băgat în plăcintă, ceva ce rămâne intact și după ce ei s-au împrăștiat ca mulțimea după meci, așa cum mă bați tu la cap.

Asta mi-ai mai tot spus-o. D-aia o ții morțiș cu lumea ta de după, cu câmpuri de flori și izvoare cristaline... Dar alea din ce focarea lor or fi făcute?

Niciodată nu ți-am turnat astfel de baliverne. Ți-am sugerat în schimb niște tărâmuri diafane, imponderabile, clădite din lumină.

Și lumina lor ce-o fi, scriitor strălucit? Nu fotoni? Nu ondulație?

Văd că n-o scot nicicum la capăt cu tine, inginer plicticos. Una peste alta, teoria ta nu mă satisface. Ce mă poate pe mine încălzi că vreo trei mii de atomi de carbon care au adăstat acum o eternitate în omoplatul lui Parmenide au ajuns întâmplător și în gamba mea? Sau că ionii de sodiu din hormonii ticălosului de Savonarola dau târcoale și prin perinervii mei când mă lovesc la genunchi? Aaa, înțeleg. Tu speri să dau și eu odată ortu’ popii, iar gâlmele alea de azot care-mi zbârnâie prin ribozomi, și pe care le-am instruit atât de bine în arta evadării realului în ficțiune, vor lua o cale întortocheată prin intermediul viermișorilor și apterigotelor țărânei, al firelor de iarbă și al intestinului oii, al urdei de pe taraba piețarului, al mucoasei esofagiene a gurmandului și până la stația de epurare a orașului...

Încetează!

...al peștișorilor râului și al valurilor mării ce izbesc stâncile mirosind a alge și scoici îndărătul cărora doi tineri goi fac dragoste înflăcărată din care va rezulta un bebe ce va ajunge cercetător la vreun institut de prestigiu de prin Amerusia și va proiecta cu succes utilajul de teleportare pe care îl visezi tu de‑atâta vreme. Înarmat până-n dinții celulelor lui cu bunăciunea atomilor mei de azot. Nu, amice! Asta nu mă consolează câtuși de puțin.

Și consolarea ori neconsolarea ta, prieten drag, tot ei ți-o vibrează prin axoni...

*

Ne-am mai contrat noi de câteva ori pe ingrata problematică a relației minte-corp. Fizicalistul din tine face mereu reducțiile care poartă înspre concluzia că acel ceva care poate fi numit conștiență este integral o emanație a organului creier. Doar că, pe lângă obiectivitatea acestui tip de concluzii, printre sintagme se strecoară inevitabil și filoane de subiectivism, precum neghina printre firișoarele de grâu, și care scapă în totalitate analizelor de gen. Rămâne întotdeauna un rest, fie el cât de mic, neîncorporabil în algoritmi. „Cum e să fiu persoana care sunt?” – e poate cea mai simplă, dar și cea mai încuietoare dintre întrebările ce se izbesc de misterul (deocamdată) absolut al subiectivității. Care ar fi paleta de reprezentări pe care mi-o pot întocmi (evident, profund lacunar) despre complexitatea experiențelor pe care le traversez? Am eu la dispoziție chiar și vocabularul necesar? Iar dacă – ipotetic – izbutesc, are forța de a se putea obiectiva și pentru judecățile despre alte persoane? Ori ale persoanelor respective despre ele însele? Dar despre alte specii?

Thomas Nagel, percutant gânditor contemporan de peste ocean, are un incitant eseu intitulat Cum e oare să fii liliac? A luat exemplul acestui mamifer întrucât, cum știi prea bine, posedă un sistem perceptiv mult deosebit de ceilalți reprezentanți ai ordinului. În primul rând nu se orientează după vedere, ci după sunetele de frecvență înaltă. Dar asta nu-i micșorează bogăția detaliilor experiențelor în raport nu numai cu mamiferele, dar și cu șopârlele, cu graurii ori cărăbușii. Au și ei, cu toții, consideră filosoful american, dureri, teamă, foame, pofte diverse, satisfacții și amărăciuni. Asta înseamnă că „există un mod de a fi liliac”. Ceea ce duce îndată la dolenața sa epistemologică: „Eu vreau să știu ce înseamnă pentru un liliac să fie liliac”. Numai că de la dorință la „putirință” e în general cale lungă. Nagel constată că, chiar în situația în care s-ar transforma treptat într-un liliac, constituția sa mentală actuală nu-i permite să avanseze o schemă a experiențelor din faza ulterioară metamorfozei. Căci, precum și în cazul oamenilor, acele experiențe au un arsenal de subiectivism specific ce depășește capacitatea noastră de înțelegere. Ea poate, eventual parțial, să o facă prin imaginație, însă rezultatele n-ar fi decât tot parțiale.

Imaginație ai spus? Așa să fie: cineva și-a chiar imaginat la modul cel mai tulburător o astfel de transformare! Gregor Samsa (Kafka – Metamorfoza) se trezește într-o dimineață preschimbat într-o gânganie imensă. Nu ne interesează acum vectorul principal al nuvelei, cel etic; doar cel imaginativ. Să vedem măsura în care îl validează sau nu pe Nagel. Samsa nu s-a transformat fizic treptat în insectă, ci instantaneu. Doar în „mental” – în fapt aspectul nostru de interes – metamorfoza este progresivă. Astfel, primul simptom de schimbare este vocea care, chiar dacă i se pare că articulează fraze și idei, îi devine un șuierat indescifrabil („A fost un glas de animal”). Acuitatea auzului, în schimb, îi rămâne, ba poate se și accentuează. Apoi i se alterează gustul pentru mâncare: pâinea muiată în lapte proaspăt, odinioară preferata lui, devine respingătoare; în schimb îl atrage brânza mucegăită și legumele putrede pe care sora lui, în disperare, i le-a pus îndărătul ușii. Același proces degenerativ îl cunoaște și vederea, căci după câteva zile contururile clădirii cenușii vizibile prin fereastra încăperii încep să se estompeze. În paralel, volumul generos și înalt al camerei îi conferă nesiguranță, astfel că își petrece majoritatea timpului înghesuit în întunecimea strâmtorată de sub canapea. Asta până când va constata că nenumăratele piciorușe de sub carapace, veșnic neastâmpărate, au capacitatea de a-l susține pe pereți și pe tavan, poziții în care va experimenta vibrații și trăiri necunoscute anterior. Nici gunoiul, praful și mâzga de pe podea nu-l mai deranjează pe el, Gregor Samsa, cel altădată extrem de pedant și grijuliu.

Singurul lucru rămas nealterat e însă raționalitatea, cu substratul ei inseparabil, conștiența. Modificarea ei l-ar fi dus pe Kafka într-o zonă, pe care o precizează și Nagel, ce depășește capacitatea noastră de înțelegere. Astfel că Samsa cheratinosul trăiește mereu racordat la discuțiile omenești din camera alăturată în care se dezbate cu spaimă soarta familiei prin dispariția unicei surse de venituri, stârnindu-i speranța că traversează o perioadă nefastă dar trecătoare, că își va putea relua în curând lucrul și viața normală anterioară. În fapt, e o transgresiune, speculativă, evident, într-o sferă de semnificații complicată, greu și de denumit: undeva la limitele înjghebate ale metafizicii, ontologiei, psihologiei și biologiei. Conștiența (n-am folosit termenul de conștiință întrucât am evitat, cum ți-am mai spus, nivelul etic al textului), odată înfiripată în real, nu poate dispărea. Ea nu se disipează precum fumul unui foc, ci rămâne intactă indiferent de metamorfoza suportului. Insecta Samsa nu se poate debarasa de omul Samsa în ce privește perspectiva de raportare la sine și la lume. Nu se poate separa de responsabilitățile ce l‑au apăsat zi de zi în viața umană. Nu poate intra în starea larvară caracteristică regnurilor inferioare. Și care, probabil, ca (proprie) reprezentare, depășește capacitățile celei mai viguroase imaginații. E un teritoriu pe care nici Kafka nu s-a aventurat.

Thomas Nagel, punând laolaltă toate concluziile acestei bizare alegorii, consideră că abilitățile de reprezentare a propriilor experiențe ale omului sunt strict limitate, limite dincolo de care s-ar pătrunde pe tărâmuri interzise. Că sunt ignorant, în fapt, în privința persoanei care sunt. Că nu e cu nimic mai dificil de pătruns în ascunzișurile „conștienței” liliacului decât în cea proprie. Iar pe tine, fizicalistule, cel ce negi aceste tărâmuri, te introduce de-a dreptul în patologia disonanțelor cognitive! Chiar dacă zonele de dincolo de limitele respective sunt atât de abstruze încât, așa cum matematica ta sucombează în interiorul găurilor negre, și conceptele umane devin acolo inoperante: „există fapte care nu constau în adevărul propozițiilor exprimabile într-un limbaj uman”. Atunci, poate... de liliac? de goangă? Nimic nu e exclus în această incurabilă indescifrabilitate a lumii.

Drama umană fundamentală, cu corolarul ei sâcâitor – relația minte-corp, probabil se poate regăsi în această arie: omul nu-și poate reprezenta cele mai adânci repere ale existenței, însă își poate reprezenta faptul că-și poate reprezenta această lacună. De aici și până la disonanța cognitivă mai e o aruncătură de băț. Chiar și pentru nefizicaliști...