CARTEA STRĂINĂ

Radu Ciobanu
prozator, eseist

Culisele Ocupației

Am gândit că se cuvine să scriu cuvântul Ocupație cu majusculă, din respect pentru cei patru ani în care Parisul s‑a aflat sub cizma Wehrmachtului: 14 iunie 1940 – 25 august 1944. Răstimp relativ scurt, resimțit însă de francezi cât veacul și a cărui undă de un suprem dramatism a fost percepută empatic de întreaga lume civilizată. Recent, Philippe Collin, „jurnalist, producător de nonficțiune istorică”, a publicat un roman în care resuscită atmosfera acelor ani, percepută dintr-un unic punct de observație, aflat în inima Parisului: Barmanul de la Ritz e primul său roman[1] și a devenit instantaneu bestseller. Nu sunt un entuziast al genului, dar de data aceasta am căutat anume cartea din motive pe care le voi desluși mai jos. Trebuie spus însă de la început că există romane care clarifică evenimente istorice, în profunzimea și cu nuanțele lor, mai adânc decât îi este îngăduit istoricului să o facă în tratatele academice de specialitate. Acesta e unul dintre ele.

Atât comandamentul armatei de ocupație, formată din ofițeri de carieră, educați în spiritul eticii militare, cât și așa-zisul „eșantion de protecție”, Waffen SS, formație paramilitară nazistă, entități aflate în relație de animozitate greu disimulată, se instalaseră la Hotelul Ritz. Iar Hotelul Ritz era la acea dată – cum și azi este – brandul elitar al Parisului ospitalier, astfel încât grija supremă a văduvei proprietarului, Marie-Louise Ritz, împreună cu directorul, directorul adjunct și barmanul a devenit în condițiile invaziei cazone strădania de a păstra intact și cu orice preț, prestigiul celebrei instituții hoteliere. Dar sintagma „cu orice preț” trebuie înțeleasă și în sens de „scopul scuză mijloacele”. Crema Wehrmachtului nu trebuia să resimtă ostilitatea ci, dimpotrivă, se impunea să fie sedusă prin ipocrită eleganță și amabilitate, încât să devină o prezență familiară, capabilă să aprecieze atmosfera și serviciile care i se ofereau cu un etern surâs. Punctul critic, care nu putea fi evitat nici la venire, nici la plecare, locul unde se intersectau toate cunoștințele, interesele, secretele, complicitățile, rămânea barul:

„În timp ce Parisul se scufundă în frig și foame, barul funcționează cu motoarele turate la maximum. Ritzul e plin aproape în fiecare seară. La căldurică se râde, se ciocnesc pahare și se execută piruete.”

Omul cheie, în această complicitate, căruia îi revenea misiunea cea mai importantă, este barmanul Frank Meier. Personaj real, erou la Verdun în Marele Război, cu un stagiu postbelic în SUA, unde deprinde profesiunea de barman, Frank devine un virtuoz al cocktailului, calitate care, când ajunge barman la Ritz, îi aduce celebritatea și prietenia celebrităților care îl frecventează, augmentând astfel însuși prestigiul hotelului. Contribuie la această performanță, desigur, și civilitatea sa, modul cordial de a-și trata vizitatorii, până la a le prepara cocktailuri personalizate prin care și-i atașează definitiv. Dar Frank are și două secrete care nu puteau fi decât teribile în anii ebuliției naziste: în legătură cu o rețea invizibilă, procură pașapoarte false și Ausweis-uri de trecere prin zone interzise, cum și certificate de identitate falsă, salvatoare pentru evrei. Și încă, al doilea secret: Frank este el însuși evreu fără ca nimeni s-o știe și de aici provine tensiunea întregii sale existențe: devoțiunea pentru barul său, profesionismul, perfecționismul, civilitatea sa stau pe fundalul unei eterne frici de a nu fi descoperit. De aici și principala sursă de suspans a epicului, ca și problema etică pe care Philippe Collin o pune direct cititorului: ce-ați fi făcut în locul lui? Până acum Frank n-a precupețit nici un sacrificiu, niciun efort pentru a oferi la Ritz atmosfera exclusivistă apreciată de clientela prestigioasă. Dar acum, odată cu venirea „nemțălăilor” ce va face? Nimic decât ce a făcut și până acum, iar episodul așteptării și primirii ocupantului e reprezentativ pentru ținuta pe care însuși și-a decis-o imuabilă chiar dacă, de data asta, à contrecoeur:

„[...] liniștea barului este spartă de voci și de râsete zgomotoase./ «Ei sunt...»/ A sosit momentul. Frank își aranjează gulerul [...] E de datoria lui să-i întâmpine. Râsetele se apropie pe culoar. Hohotele din cazărmi. Pentru o clipă, se întoarce la Verdun. Își îndreaptă umerii, dar simte sudoarea scurgându-i-se pe spate. Sub vestă, cămașa e leoarcă. E înghețat până în măduva oaselor./ Prima linie a dușmanului se apropie./ – Bună seara, domnilor. Bine ați venit la barul hotelului Ritz.”

Noii clienți îl apreciază. Își dau seama că se află într-un loc special și se adaptează. O parte din vechea clientelă revine, cu riscul de a apărea colabo, cum o parte se și pretează a fi. Romanul lui Philippe Collin este o capodoperă a ambiguităților controlate. În acest context Frank Meier se menține în prim-plan, sincer respectat și frecventat din ambele părți, grație amabilității și calității unei largi game de cocktailuri ale căror secrete numai el le deține. Generalul Carl-Heinrich von Stülpnagel, comandantul trupelor de ocupație, îi vorbește ca unui prieten:

„ – Știai că nu există ofițer al Wehrmachtului, oriunde s-a afla în Europa, care să se viseze client în barul tău? O oază de pace când, afară, atentatele devin tot mai dese.”

Oaza de pace vegheată de Frank Meier este însă pentru el însuși o perpetuă sursă de neliniști, pe măsură ce se surprinde implicat într-o tot mai vastă rețea de relații complicitare, animate de buna intenție de a ajuta sau de a atenua șocul Ocupației. Până acolo încât, la un moment dat, se surprinde devenit un fel de releu, o „cutie poștală”, după ce între el și o clientă misterioasă, Inga Haag, întotdeauna în brațe cu un „superb motan chartreuse”, seducătoare, dar agentă în Abwehr[2], de care se îndrăgostește, firește, fără a i se mărturisi altfel decât printr-o boabă de zmeură, – se stabilește un ritual:

„Imediat ce ea intră în bar, el îi toarnă un pahar de șampanie Roederer, în care îi pune o boabă de zmeură. Apoi iese din spatele tejghelei și se apropie de ea ca s-o ajute să se suie pe taburetul înalt.”

Asigurată de devoțiunea lui, Inga îl roagă să-i transmită din când în când generalului von Stülpnagel câte un bilețel. Mesajul nu e secret, conține de fiecare dată alte câteva versuri din Goethe. Frank e intrigat, dar presupune că versurile sunt un cod în relația amoroasă dintre ea și general. Erau într-adevăr un cod, dar nu amoros, ci în complicitatea atentatului împotriva lui Hitler, care se profila printre ofițerii de la Ritz. Am insistat puțin asupra acestui episod deoarece demonstrează că în tot ce se petrece la Ritz după ocupație există o față la vedere, care e doar aparența, în spatele căreia se dezvăluie culisele de o gravitate ce poate deveni letală. Dar

„Hotelul Ritz este o școală a bunelor maniere [iar] Discreția este cea mai importantă tradiție a hotelului Ritz.”

Numeroasele personaje ale acestei cărți nu pot fi comentate într-o cronică literară, trebuie relevat însă că ele reprezintă două lumi diferite, chiar ostile, venite în contact intempestiv și parvenind în cele din urmă la un fel de fuziune de tip osmotic, o întrepătrundere mutuală în care fiecare caută să-și protejeze existența și să-și păstreze identitatea, respectând aparențele. O situație în care toți știu, dar nimeni nu vorbește despre ce se petrece:

„De o parte și de alta a tejghelei, oamenii s-au obișnuit unii cu alții...”

Iar cel mai firesc și elegant personaj, care, grație bunei creșteri, lasă impresia că se simte la îndemână de ambele părți, în realitate aflându-se ferm doar de o parte, este căpitanul Ernst Jünger. E un personaj enigmatic, în fața căruia

„Frank Meier se simte ciudat de intimidat, căci Jünger este una dintre rarele persoane pe care instinctul lui de barman n-a reușit să le citească.”

Având în roman un rol esențial pentru înțelegerea stării de spirit a ofițerilor superiori din cartierul general pe care și-l stabiliseră la Ritz, Jünger a rămas unul dintre cei mai importanți scriitori din secolul trecut și continuă să intereseze nu doar prin valoarea sa literară, ci și prin caracterul contrariant al existenței sale de 102 ani. Citisem de îndată ce au fost traduse și la noi captivantele sale Jurnale pariziene[3] și când am aflat că Philippe Collin a scris un roman despre Ocupație, cu personaje reale, am fost sigur că printre acestea îl voi afla și pe Ernst Jünger. Nu m-am înșelat, e chiar un personaj-liant printre personajele familiare care frecventează barul lui Frank Meier, iar meritul lui Collin este că, Jünger cel din Jurnale pariziene nu se află doar în deplină concordanță cu cel resuscitat în romanul său, ci, mai mult, în temeiul vastei documentări, apare degrevat de cea mai mare parte a criticilor care i s-au adus din rea-credință sau din necunoașterea în profunzime a operei sale. Îmi dau seama că e o afirmație riscantă care cere unele precizări.

Astfel, viețuirea sa pariziană ca „ocupant” are și ea două aspecte: unul e de natură superior hedonistă, explicabilă prin originea sa nobiliară, educația și destinul său de scriitor și entomolog. Trăiește mari delectări în orele petrecute singur, contemplând lumea și insectele sau cu prieteni colocviali, în mici cafenele, în plimbări solitare prin parcuri, pe străzi discrete, dar cu istorie, ori prin cimitire, unde caută nume ilustre și își notează epitafuri insolite. Cel mai mult prețuiește anticarii și buchiniștii care îi devin prieteni. Trăiește discret un episod erotic cu Florence Gould, scriitoare americană care ține un salon literar netulburat de Ocupație. La barul lui Frank Meier se bucură de compania și chiar de prietenia unor personalități de seama sa, fie că sunt mari oameni de cultură autohtoni, fie ofițeri superiori din palierul aristocratic al Wehrmachtului, care, cunoscându-i caracterul, notorietatea și nivelul cultural-artistic, îl tratează ca pe un egal, deși era doar căpitan. Și era doar căpitan deoarece, după un ezitant moment filo-nazist de la începutul anilor ‘30, intrase în dizidență, mai ales cu romanul Falezele de marmură, care‑i blocaseră avansarea în grad, iar mai târziu chiar excluderea din armată, ca nedemn. Dar la Ritz, în anturajul de la barul lui Frank, se dezvăluie cea de a doua față a prezenței lui pariziene și anume implicarea în conjurația care s-a configurat acolo printre ofițerii superiori în frunte cu generalul von Stülpnagel împotriva Führerului. În jurnale vorbește explicit despre aceasta:

„Trebuie să se ştie, de asemenea, că mulţi francezi [...] sunt avizi să presteze servicii de călăi. Dar aici, în grupul nostru, domină forţe capabile să împiedice sau cel puţin să întârzie unirea partenerilor, ceea ce trebuie să se facă, fireşte, cu cărţile acoperite. Important este mai cu seamă să se evite orice aparenţă de umanitate.” [sbl. RC].

Sub „cărțile acoperite” e disimulată, de fapt, esența ținutei căpitanului Jünger:

„N-am dreptul să uit că sunt înconjurat de nefericire, de ființe care cunosc suferința până în adânc. Altminteri, ce fel de om, ce fel de ofițer aș fi? Uniforma te obligă să acorzi protecție acolo unde este cumva posibil.”

În roman, la barul lui Frank, Jünger e mai disimulat, convingerile îi rămân totuși evidente, conversațiile cu el sunt captivante și incitante, încât e perceput ca un „agitator literar” și animă conversațiile chiar și când nu e de față. Ca în discuția când generalul von Stülpnagel recunoaște în fața colonelului Speidel:

„Sigur că îmi place să locuiesc la Ritz, dar, ca să fiu sincer cu tine, Speidel, am sfârșit prin a vedea grupul nostru cu ochii lui Jünger: ca pe un roi de tăuni lacomi și aroganți.”

Barmanul de la Ritz e un strălucit docu-roman cu deschideri înspre domenii colaterale, cum ar fi cel înspre istoria literară. Nu doar prin prezența episodului Jünger, ci și a altor numeroși scriitori, mai ales francezi și americani, care sunt asimilați pe parcursul epic. Interesant este apoi și sub aspectul artei literare. Structurat în capitole scurte, conține foarte mult dialog, care nu e introdus doar pentru alertețea lecturii, ci și ca virtuozitate literară: concis, alert, spiritual, nuanțat, aluziv, el își păstrează pregnanța grație excelentei traduceri a doamnei Andreea Năstase. Autorul este apoi un admirabil portretist sau reanimator de atmosfere specifice. Iată-l, bunăoară, pe Göring, al doilea în nomenclatura partidului nazist, după Hitler, care, de altfel, vine la Ritz destul de rar și stă puțin, în primul rând pentru a coordona sistemul său de subtilizare în folos propriu a operelor de artă:

„Arată mai curând ca un filfizon bătrân, îmbrăcat cu un chimonou de mătase peste pantaloni albastru-lavandă și cu papuci din piele ornamentați cu pietre strălucitoare. Are fața căzută, umflată și păstoasă, acoperită cu un strat gros de fond de ten. Emană un miros puternic de parfum Guerlain, cu note exotice. «Sunt un om al Renașterii», a declarat arătând spre măsuța de toaletă din lemn lăcuit verde-închis, instalată la ordinul lui. Simbolul virilității naziste adoră să se machieze la oglinda cu două batante.”

Philippe Collin a adăugat romanului său și un epilog sui generis intitulat Anexă, care conține fotografiile principalelor personaje însoțite de un concis cv din care aflăm și sfârșitul tulburător al fiecăruia. Barmanul de la Ritz este un roman de o mare bogăție epică și, în aceeași măsură, un roman problematic, în care fiecare dialog, fiecare episod impune și o atitudine a cititorului, așa cum este el prevenit într-un scurt preambul. Un roman incitant se poate spune, care după lectură, după închiderea cărții, continuă să someze cititorul cu aceeași întrebare: ce-ați fi făcut în locul lui?

[1] Philippe Collin, Barmanul de la Ritz. Traducere din limba franceză și note, Andreea Năstase. Bucureești, Litera [Folio], 2025.

[2] Serviciul Informațiilor Militare, sub comanda amiralului Wilhelm Canaris, antinazist, lichidat de Gestapo.

[3] Ernst Jünger, Jurnale pariziene. Traducere din germană şi prefaţă de Viorica Nişcov. Bucureşti. Humanitas, 1997.