ARTE VIZUALE

Carmen Neamțu
eseistă

Vin, vorbe, vise, vulnerabilitate. Despre fragilitatea relațiilor de cuplu, pe scena teatrului arădean
Când conversațiile transformă intimitatea în teren minat pentru emoții

Teatrul Clasic „Ioan Slavici” din Arad, spectacolul: Cină cu prieteni de Donald Margulies. Regia: Mădălin Hîncu; Scenografia: Irina Chirilă; traducerea Irina Velcescu; Sunet: George Dancu și Cosmin Lupan; Proiecție video: Dan Varga;  Lumini: Alexandru Dancu și Sergiu Poenar. Cu actorii: Alina Vasiljević, Angela Petrean Varjasi, Andrei Elek și Ștefan Statnic. Data premierei: 15 ianuarie 2026.

Puține texte contemporane vorbesc despre căsnicie cu atâta onestitate calmă și cruzime discretă precum Cină cu prieteni de Donald Margulies^[1]. Sub masca conversațiilor banale despre mâncare și vacanțe, piesa dezvăluie mecanismele fragile ale relațiilor de cuplu și modul în care un divorț poate destabiliza nu doar o familie, ci un întreg ecosistem de prietenii. Piesa pare cuminte la suprafață, dar forează adânc în intimitatea relațiilor de cuplu. Povestea a două perechi de prieteni și undele de șoc provocate de o despărțire devine, de fapt, o radiografie lucidă a fragilității căsniciei și a iluziei stabilității. Montarea de la teatrul arădean, în regia lui Mădălin Hîncu, mizează pe acest realism fără artificii. Spectacolul vorbește despre compromisuri zilnice, despre micile renunțări și despre momentul în care dragostea se transformă în obișnuință. Rămânem cu întrebarea esențială: cât din noi suntem dispuși să pierdem pentru a rămâne împreună?

Textul este construit cu scene care alternează între prezent și trecut, între momentul destrămării și cel al îndrăgostirii inițiale. Această structură permite spectatorului să recompună treptat traseul emoțional al personajelor și să înțeleagă nu doar ce s-a întâmplat în poveste, ci mai ales cum și de ce. Lipsa unei acțiuni dramatice explozive este compensată de actualitatea dialogurilor și de acumularea tensiunilor interioare, care se strecoară insidios în replici aparent banale. Gabe și Karen (cuplul stabil, funcțional, aparent imun la fisuri) și Tom și Beth (pe marginea destrămării) împart mese și pahare de vin, schimbă vorbe despre vacanțe și delicii mediteraneene, în timp ce viața își strecoară neinvitată imprevizibilul, zdruncinând ordinea aparentă și scoțând la iveală fragilitatea relațiilor. Fiecare personaj își apără propria imagine, propriul narativ despre sine. Iar când cuplul Tom–Beth se destramă, îndoiala se insinuează inevitabil și în existența celorlalți. Dacă li s-a întâmplat lor, ni se poate întâmpla și nouă? Textul lui Donald Margulies, lipsit de lirisme inutile, taie direct în carne vie și propune o felie recognoscibilă de viață cotidiană.

Spațiul intim al Sălii „Studio” se dovedește ideal pentru această montare. Regizorul Mădălin Hâncu propune un decor multifuncțional: cameră – dormitor – sufragerie – bar, un spațiu al confesiunii. Și al confruntării. Al tensiunii. Aici se succed certuri, tachinări, fiecare replică e un mic câmp de duel verbal. Spectatorul asistă la o continuă negociere între ceea ce trebuie făcut și ceea ce fiecare personaj își dorește cu adevărat. Spectacolul vorbește despre siguranța spulberată în cuplu, despre solidaritatea de gen în momentele de criză și despre întrebările fără răspuns: există o decizie corectă în cuplu? E mai dureros să fii singur sau împreună într-o singurătate comună?

Alternanța prezent – trecut este clarificată regizoral prin proiecții de text scurt, o soluție scenică funcțională, care facilitează urmărirea firului narativ. Actorii gestionează convingător această pendulare temporală, cu o dicție bună și o energie calibrată fiecărei etape. Andrei Elek, în rolul avocatului Tom, personaj ezitant, lipsit de apetit pentru confruntare, se distinge prin amplitudinea și siguranța vocii, care îi sporesc charisma scenică. Ștefan Statnic construiește un Gabe nuanțat, interiorizat, cu gestică bine dozată și un umor discret, dar este, pe alocuri, limitat de o proiecție vocală inegală. Dincolo de un text corect asumat, nici el, nici Alina Vasiljević nu reușesc să depășească constant pragul convenționalului, în pofida eforturilor vizibile. Ștefan Statnic, în rolul lui Gabe, familistul aparent împăcat cu sine, reușește să îmbine umorul cu momentele de introspecție, oferind o privire sinceră asupra prieteniei de lungă durată. Fragilitatea lui Gabe se conturează printr-un joc interiorizat, în care ezitările și teama de pierdere a bărbatului dau naștere unui personaj recognoscibil, credibil și profund uman.

Alina Vasiljević, în rolul lui Beth, casnică și mamă cu aspirații artistice, de pictoriță, repetă aceleași soluții actoricești întâlnite și în alte montări, fără variații semnificative. Vasiljević rămâne într-o zonă de expresie familiară, cu soluții previzibile, ceea ce uniformizează parcursul personajului și îi diminuează forța dramatică. Am mai urmărit-o pe Alina Vasiljević în alte montări și impresia persistă: stilul său actoricesc tinde să se repete, aceleași soluții expresive, aceleași nuanțe, ceea ce limitează surpriza dramatică. Totuși, în ciuda previzibilității, actrița reușește să ofere momente de sinceritate și fragilitate care fac personajul credibil.

Angela Petrean Varjasi construiește convingător personajul Karen, o editoare pragmatică. Karen jucată de Petrean este când femeia echilibrată emoțional, când jucăușă, când iritată, când aparent docilă, dar mereu credibilă. Petrean are nerv, ironie și o mobilitate emoțională care evită clișeul și face personajul credibil în toate ipostazele sale.

Spectacolul ridică, inevitabil, întrebări incomode, care nu caută răspunsuri liniștitoare. Putem traversa dificultățile din cuplu sau le abandonăm în favoarea unor promisiuni fragile, seducătoare prin noutatea lor? Alegem stabilitatea, cu prețul rutinei, sau schimbarea, cu riscul ruperii? Spre final, Gabe rostește un adevăr amar: în relațiile de durată, vitalitatea se pierde, iar nostalgia pentru începuturi devine singurul refugiu. Ne credem nemuritori și visăm imposibilul. Să retrăim tinerețea pierdută.

Muzica spectacolului reprezintă, din păcate, un punct slab al montării. Combinația dintre Albano, solo de pian și operă nu reușește să construiască un univers coerent și nu adaugă sens, funcționând mai degrabă ca un fundal arbitrar. Într-un spectacol, muzica ar trebui să fie mai mult decât o simplă tranziție sau umplutură sonoră. Ea are menirea să susțină/amplifice tensiunea și emoția, nu să rămână decorativă.

Traducerea textului, semnată de Irina Velcescu, ridică câteva probleme. Anumite opțiuni lexicale, mai ales prin repetiție, devin deranjante în montare. Cuvinte care în engleză au o sonoritate naturală, în limba română capătă o agresivitate inutilă. Astfel, shit a fost păstrat prin varianta căcat. Sinonimia există și ar putea fi exploatată de regizor, fără a altera sensul, evitând astfel asperitățile care zgârie urechea.

Spectacolul arădenilor propune două versiuni ale fiecăruia dintre noi. Omul pe care ni-l imaginăm că suntem și omul care se dezvăluie în relația cu celălalt. În pat stau ghemuite aceste două identități. Spectatorul este obligat să aleagă între ele. Așa cum observa scriitorul Frédéric Beigbeder în Egoistul romantic, căsătoria pare inventată pentru a distruge dragostea, în momentul în care celălalt încetează să mai fie inaccesibil, efemer și prețios. Sub politețea conversațiilor și sub eleganța meselor împărtășite, Donald Margulies vorbește despre eșec, frică și despre imposibilitatea de a rămâne aceiași în timp. Montarea de la teatrul arădean ne obligă să privim fără menajamente spre propriile noastre relații. Pentru că, la final, nu divorțul celorlalți ne sperie cel mai tare, ci posibilitatea ca povestea lor să fie, într-o zi, și a noastră.

^[1] Donald Margulies (născut la 2 septembrie 1954) este un scriitor american și profesor la Yale University. Este cunoscut mai ales pentru piesa Dinner with Friends (Cină cu prieteni), care i-a adus Premiul Pulitzer pentru Dramaturgie în anul 2000. Alte texte importante din creația sa sunt: Collected Stories, Time Stands Still și Brooklyn Boy, piese care abordează teme precum ambiția artistică, responsabilitatea morală, succesul și identitatea personală. În România, piesa Cină cu prieteni a mai fost montată, în 2012, de regizorul Claudiu Goga (la ArcuB) și în 2022 de Cristi Juncu (la Teatrul Bulandra).