LECTURI PARALELE

Horia Al. Căbuți
prozator, traducător, eseist

Viața printre neoplasme[1]

Nu foarte multe, dar nici puține sunt cazurile, și acum, și în trecutul mai mult sau mai puțin apropiat, în care medici de diverse specialități își dedică timpul liber literaturii. Prozatoarea, dramaturga și poeta orădeană Simona Mihuțiu poate fi încadrată fără ezitări în acest tandem vocațional. Cu o specificație în plus: este medic oncolog, probabil cea mai ingrată specializare. Întrucât, asemeni sanitarilor din spatele luptătorilor din tranșee, ei se mișcă în permanență în vecinătatea morții („Toți colegii noștri din alte specialități sunt cunoscuți, sunt salutați când merg pe stradă... Noi, în schimb, suntem VIP-uri la cimitir” – citim, tragi-comic, într-un roman ce va fi analizat mai jos). Cancerul este cea mai necruțătoare patologie și, deși în ultimii ani s-au făcut progrese remarcabile, rata mortalității nu a scăzut în asemenea măsură încât să poată fi declarată o boală învinsă. Astfel încât medicul oncolog, în fiecare dimineață când pășește înspre saloanele secției, tărâmuri unde Speranța nu urcă niciodată cu liftul (după titlul dramei autoarei care se joacă cu mult succes pe scena Teatrului Regina Maria din Oradea) dă piept cu teribilul spectru al Retezătoarei de vieți care bântuie printre paturi. Străduindu-se să o îndepărteze, să o exileze, dacă se poate definitiv, afară din univers. Dar ea se redresează cu o subtilă perversitate și atacă din nou necruțător, poate imediat, poate după ani, chiar decenii.

Nu e deloc surprinzător că universul povestirilor și romanelor Simonei Mihuțiu se structurează după astfel de repere. Acțiunile se desfășoară în principal în orașe de provincie mai mari sau mai mici (Brașov, Cluj, Lugoj) ori într-un cătun uitat de lume din Bucovina, acolo unde autoarea și-a început cariera medicală; în vremile comunismului ori în perioada postrevoluționară. Epoci în care societatea, și într-un caz, și în celălalt, era (și este în continuare) măcinată de tare socio-politico-economice greu de surmontat, implicit la nivelul psihologiei colective. Asemeni neoplasmelor ce înăbușă buna funcționare a organelor năruindu-le, încet și perfid, vitalitatea. Într-un astfel de cadru, eroii Simonei Mihuțiu care se încăpățânează să creadă în valori, care își poartă existențele sub auspiciile cinstei și loialității, adesea cad răpuși de grozăviile unei lumi profund viciate. Este cadrul în care regăsim, în volumele autoarei, ample descrieri ale atmosferei sociale românești în momentele importante ale istoriei recente: perioada comunistă târzie, cu lipsurile la toate capitolele și atmosfera depresivă a populației sub represiune, cea imediat postcomunistă în care proliferau evaziunile colosale acoperite, ba chiar încurajate de instituțiile corupte, cu privatizările aberante urmate de dezmembrarea și vânzarea la fier vechi a tot ce fusese construit în deceniile anterioare: mai bun sau mai puțin bun, dar în niciun caz de distrus! Cu cumetriile între politicieni mafiotizați și mafioți politizați, cu fluxuri de bani furați ce luau cele mai odioase trasee. Ori a suspectei pandemii despre care Simona Mihuțiu nu se sfiește să aștearnă descrieri amănunțite ale grozăviilor și abuzurilor instituționale desfășurate în respectiva perioadă. În care cei dragi erau smulși cu forța din casele lor, supuși unor „tratamente” prestabilite și neindividualizate și, în cele din urmă, sfârșeau în saci negri de plastic.

Romanul cel mai complex al autoarei orădence este Destinul, o jucărie stricată*. În fapt, el este continuarea primului ei roman (Fereastră spre mâine) cu acțiunea desfășurată în dispensarul din cătunul bucovinean pomenit mai sus, acolo unde chiuveta era mai mult lipsită de apă, dar avea utilizări multiple, de la igienizarea mâinilor personalului, la spălarea instrumentelor și a veselei (căci „instituția” era și domiciliul medicului) și la autopsia bebelușilor decedați (!); cu o sobă care mai mult fumega decât încălzea și „toaleta” situată în fundul ogrăzii. Cu peisaje minunate, idilice, dar cu oameni destul de închiși, marcați de izolarea fizică și socială. Acolo însă se aprinde scânteia iubirii între Elvira și viitorul sculptor de renume internațional Radu ce avea să difuzeze ca o undă magnetică în întreg Destinul... Scurtă, căci Radu o va înșela cu cocota satului, regretând ulterior amarnic. În Destinul..., lucrurile se desfășoară pe trei planuri principale: (1) Elvira este de-acum medic rezident în oncologie la o clinică clujeană unde profesionalismul este incontestabil, dar viața din culisele actului medical ia aspecte adeseori stupefiante. Sforile trase întru accederea la funcții sunt deja la vedere, „plicul” e pe cale de a deveni suveran, invidia, loviturile sub centură și șantajul – ca la ele acasă, hărțuirea sexuală exultă și sfârșește adesea în acte nereproductibile verbal, prin semiobscuritatea vestiarelor. Uneori producând chiar victime. Totul pe fondul carențelor datorate unui stabiliment cu totul impropriu menirii medicale („mai degrabă o clădire destinată să devină închisoare, nu spital”!), a instrumentarului învechit și a golurilor în aprovizionarea medicamentoasă, elemente ce creează adesea scene extrem de tensionate între personal și aparținătorii bolnavilor. (2) Relația caldă care se înfiripă încet între eroină și îndrumătorul ei de rezidențiat, medicul și profesorul Mihnea Dumitrescu, cel ce îi va și deveni soț, are toate premisele de a se constitui într-o compensare tihnită a peisajului general. Doar că niciodată lucrurile nu au un parcurs lin. „Câmpul magnetic” de care pomenisem, cel al primei mari iubiri, învăluie invizibil dar pregnant psihologia Elvirei. Care, în pofida raționalității ei incontestabile, nu se poate rupe complet de trecut. Și nu rezistă (3) legăturilor ce se reînfiripă cu Radu pe căi indirecte: prin comunicarea permanentă cu sora lui, Lia, ori prin diferite evenimente artistice avându-l protagonist pe sculptor și înspre care Elvira se simte împinsă ca de o forță ascunsă. Planurile se împletesc într-o polifonie ingenioasă, bine dozată, pregătind un final surprinzător, cu rezonanțe simbolice.

Precum în tragediile antichității, cuplul Mihnea-Elvira cade răpus sub sabia destinului: el, de patologia căreia și-a dedicat întreaga carieră, ea, într-un stupid accident de mașină; Miruna, fetița lor aflată în etapa ieșirii din adolescență, rămâne temporar în grija Liei. Și aici avem închiderea uimitoare a cercului; închidere care poate deveni o altă deschidere: între ea și fiul lui Radu se înfiripă o înduioșătoare relație de dragoste. Ceea ce părinții au ratat devine o promisiune pentru urmași. Ce n-a izbutit să se actualizeze în realul predecesorilor capătă o șansă surprinzătoare  în ursita copiilor. Un ciclu închis de-abia peste o generație? Sau, poate, generarea unei noi bucle a dramelor iubirii și morții? Categoric, doar Simona Mihuțiu ne va putea elucida printr-o eventuală continuare romanescă viitoare a poveștii.

Evident, cărțile prozatoarei orădence nu vizează sferele marelui roman metafizic, ori etic, psihologic sau social. Însă câte puțin din fiecare ingredient se constituie în edificii solide, echilibrate, în care forța narativă a condeiului este adesea dezlănțuită. În care secvențele autobiografice și ficțiunea își găsesc modalitatea prietenoasă de a se împleti pe cărarea verosimilității. Iar pasajele descriptive, expresivitatea portretelor personajelor ori analitica psihologică, să nu uităm și de umorul fin care contrabalansează benefic tensiunile uneori apoteotice, toate acestea adaugă doar atât cât e necesar pentru ca structura poveștilor să fie plauzibilă – element obligatoriu în orice proză – și captivantă. Să nu se rătăcească prin hățișul truismelor, dar nici în cel al exacerbărilor ori artificialității.

Simona Mihuțiu: un scriitor de citit.

[1] Simona Mihuțiu, Destinul, o jucărie stricată, Total Publishing, 2020