LECTURI PARALELE

Carmen Neamțu
eseistă

Viața bate ficțiunea. Sau cum  polițistul român nu seamănă cu James Bond[1]

Marian Tudor a fost șeful Serviciului de Reținere și Arestare Preventivă[2], în perioada 2010-2011. Ieșit din poliție în 2014, și angajat ulterior manager în controlul calității la o companie privată, fostul inspector principal se decide să publice o carte despre experiențele trăite din subteranul aresturilor Poliției Capitalei. Ceea ce propune ar putea fi un veritabil roman polițist, doar că povestea-mărturisire nu intră în categoria ficțiune. Deși s-ar putea constitui într-un scenariu de film de succes. Marian Tudor povestește amănunțit despre situațiile limită prin care a trecut, despre personajele publice controversate care au populat arestul[3], sesizând carențele din sistemul românesc, situații bizare la care a fost martor, rezolvări operative.

Cartea are valoare de mărturie a „clipei", așa cum un reportaj de presă ia temperatura/atmosfera spațiului descris. Își propune să te facă să vezi, să auzi și să simți ceea ce însuși polițistul Marian Tudor a trăit și simțit, „cu ochii și mintea lui". Ce citești nu e din arsenalul de imaginație al unui scriitor. Ci poveștile de viață ale unui polițist trăitor, ca și tine, în România acestor ani.

„Am înțeles că legislația este mult prea restrictivă, iar legiuitorul n-a prevăzut toate efectele posibile. Persoana arestată este obligată să asiste la desființarea lentă și sigură a vieții de familie, sociale și economice. Lipsa de comunicare cu exteriorul, interdicțiile multiple, integrarea în mediul obscur reprezentat de microsocietatea din spațiul carceral și interacțiunea cu polițiștii și organele judiciare îl desprind pe încarcerat de firescul vieții cotidiene și îl aruncă în necunoscut. Rădăcinile pe care le avea și care-i asigurau identitatea sunt smulse și lăsate să se usuce, toate din cauza lipsei de viziune a legiuitorului, care preferă să nu acționeze, să nu intervină pentru a normaliza relațiile umane" (p. 275).

Cartea are un subiect inedit, neobișnuit, necunoscut marelui public. Prin ochii autorului, cititorul are acces într-un spațiu nemaivăzut, arestul capitalei. Dincolo de spectacolul cătușelor, arătat la televizor, regăsim și spectacolul din interiorul structurilor polițienești. Cu personaje pestrițe, polițiști rutinați, cu tabieturi și răbufniri, infatuări, lipsă  de scrupule, lașitate și servilism pentru a îmbrățișa toanele șefilor, presiunea superiorilor și insistențele presei. Aflăm lucruri neștiute până acum, înțelegem jocurile de putere, rezolvările operative și circul alimentat de instituțiile statului, toate prin ochii unuia din interiorul sistemului. I-am putea reproșa autorului curajul tardiv, în a expune în scris, într-o carte, experiența trăită, după ce a părăsit poliția română pentru a lucra într-o companie din sectorul privat? Importantă rămâne confesiunea lui M.T., reflecția cititorului și atitudinea viitoare a decidenților asupra problemelor expuse.

Autorul surprinde cu umor și autoironie nu doar tipologiile colegilor săi de breaslă. Face și câteva portrete ale „mai marilor" care au trecut pragul arestului. Sunt scoase la iveală evenimente și trăiri ale celor închiși, tentative de evadare și suicid, efecte ale traficului de droguri, relațiile cu serviciile secrete etc.

„Omul este schimbător în situații-limită – și laș, și fricos, și curajos, și nebun, și tâmpit, și inteligent - , iar el alesese să-ți abandoneze prietenul și să-și găsească confortul minim de care se bucurau toți ceilalți arestați: liniștea, aerul puțin mai curat, posibilitatea de a mânca și a dormi"(p. 175).

„Cred că bucuria arestatelor de a mă vedea venea în primul rând din faptul că ușa era deschisă în timpul vizitei și permitea ventilarea încăperii. Nu se bucurau neapărat că mă văd, cât se entuziasmau de aerul fierbinte care circula mai rapid" (p. 301).

Autorul descrie  panica celor aduși în arest, care înțeleg acum că viața li se schimbă și depind de bunăvoința celor din camera de detenție și a polițiștilor. Deznădejde și neputință, ambele au un gust amar, iar Marian Tudor știe să le ambaleze sub forma unui text agreabil. Construită în jurul a nouă evenimente marcante pentru autor[4],  cartea ia pulsul atmosferei din arest, „aerul dulce și greoi de la interior, o combinație de transpirație, de miros de gunoi, de trupuri nespălate, de fum gros de țigară, de lenjerie murdară și de toalete înfundate" care îți paralizează mintea:

„Lipsa oxigenului e o certitudine în arest, iar efectele sunt bine cunoscute: gândirea e încețoșată, realitatea e percepută incorect, oboseala se instalează în mușchi și pune stăpânire pe corp și pe minte. Intrigile, glumele, violența, gravitatea momentelor din arest, toate își lăsau amprenta direct proporțional cu timpul petrecut acolo jos" (p. 84).

Cartea poate fi citită și ca un exercițiu de admirație pentru polițiștii[5] care au rezistat în această „cazemată șubredă". Au gustat din „aromele arestului" și, în ciuda condițiilor dificile de muncă, nu și-au pierdut umanitatea, simțul orientării corecte, onoarea și respectul pentru profesie. Au încercat să „modifice în bine lucruri care fuseseră tabu, de neatins" (p.108).

„Susțin și acum că dincolo de uniformă și de rigiditatea serviciului trebuie să existe un discernământ sănătos, o putere de decizie care să-i permită polițistului să fie om, să răspundă ca un om și să se poarte ca un om. [...] Decența obligă la decență, în orice împrejurare" (p. 269).

„Noi, dacă le dăm șansa să fie tratați ca oameni, putem să aprindem în ei dramul de demnitate pe care îl mai au"(p.153).

Volumul poate fi, deopotrivă, și un semnal de alarmă tras de un cunoscător asupra lacunelor sistemului - probleme, derapaje, lipsa legislației în domeniu, a procedurilor clare, condițiile din detenție, atitudinea șefilor[6]. Cert e că „James Bond nu s-ar fi inspirat de la ai noștri, dacă ar fi fost cu ei, filmul ar fi rulat cu sălile goale [...] Polițiștii români nu seamănă cu actorii din filmele americane. James Bond nu există"(p. 249).

Marian Tudor își propune un soi de justiție socială, impregnată de adrenalina poveștilor din realitate. Palpitante, cu subiecte demne de un film tare, care te țintuiesc în scaun. Aflăm cum autorul a tăiat cu toporul un cablu uriaș prin care se înregistra neautorizat în arest. Asistăm siderați la diverse întâlniri cu personaje care mai de care mai surprinzătoare: cel mai violent/periculos om din arest (George Murgoci), traficantul internațional de arme, Itzac Zeev, deținutul-evadat, care fuge să își vadă nevasta, în așteptarea copilului care i se năștea atunci, bătrâna care și-a omorât soțul pentru a-l salva de suferință, pulsiunile sexuale ale unei arestate, hermafroditul Mirela, destinul nemaipomenit al lui Sorin Țerbea, oameni periculoși, drogați aflați în starea de sevraj etc. Pe lângă aceștia, și câteva vedete din presa noastră, Sorin Ovidiu Vîntu sau Dan Diaconescu, surprinse de autor în realitatea subterană din arest. 

Arestul Poliției Capitalei se deschide acum, întâia oară, pentru publicul românesc, cu toate problemele sale: șobolani prezenți peste tot, igiena deficitară, lipsa telefoanelor[7] pentru deținuți, aspirina pe post de medicament pentru drogații în sevraj, grijile, frica, nesiguranța, nesomnul.

Stilul volumului este unul alert, sprințar, cartea fiind foarte ușor de parcurs în ciuda numărului mare de pagini (447). Sunt file ce se citesc cu plăcere și curiozitate, rememorările autorului oferind felii subiective dintr-o istorie pe care majoritatea cititorilor o cunosc din relatările presei. Așa cum presa ia temperatura societății și vorbește despre noi, aici și acum, volumul lui Marian Tudor are o funcție similară. E precum un reportaj amplu, bine scris, într-o mare de știri woow-senzaționale, vorbind despre pasivitățile societății românești, despre complicitatea fără scrupule, apatia, neimplicarea sau indignările noastre, rămase de cele mai multe ori la nivel de exercițiu stilistic.

[1] Marian Tudor, Dincolo de porțile rușinii, Ed. Curtea Veche, București, 2024, 447 de pagini.

[2] Porțile rușinii sunt porțile de acces ale sediului Serviciului de Reținere și Arestare Preventivă unde arestații pățeau rușinea de a fi filmați, în direct, de televiziuni.

[3] Unii dintre ei și-au dat acceptul să apară în carte (Dan Diaconescu, Dinel Staicu, Nicolae Popa și Sorin Ovidiu Vîntu, cei mai cunoscuți), alții, colegi din poliție, au numele schimbate.

[4] Începuturi în profesie, Un senator, Traficantul de arme, Cel mai violent om din arestul capitalei, Sorin Țerbea, Evadarea, Dan Diaconescu, Sorin Ovidiu Vîntu, Tunelul.

[5] Dar și pentru cei eliberați din arest, care "au reușit să se integreze în societate"(p. 84). "Arestul presupune o artă a compromisului, pe toate palierele"(p. 82).

[6] Unii dintre ei sunt numiți "mici nimici"(p. 113), "pupăcioși"(p.185): "Șeful era un dumnezeu care aștepta adulațiile și uneori ofrandele dreptcredincioșilor săi. Se înconjurase de câțiva pupăcioși și avea grijă, la rândul său, de bunăstarea lor. Prin grațiile cu care era înzestrat, le oferea funcții bune, timp liber".

[7] Aflăm cum "Telefonul este una dintre cele mai mari bucurii pe care le poate avea o persoană aflată în detenție" (p.)