LECTURI PARALELE

Ionel Costin
prozator

Panait Istrati, un obscur hoinar balcanic[1]

... așa îl definea criticul literar Mircea Iorgulescu pe Panait Istrati. Sau „acest Gorki balcanic” după spusa lui Romain Rolland. În anul 1923 prozatorul trăiește deja intens într-o lume a pasiunilor în care viața este o perpetuă aventură.

Născut la Brăila, în 10 august 1884, într-o Românie, țară a „contrastelor, un amestec de înapoiere cronică și progres real ”(p. 12), Istrati, era un copil bastard, un copil din flori, cu o copilărie nefericită, cu lipsuri și frustrări, sărăcie și neîmpliniri.

De timpuriu este băiat de prăvălie la Kir Leonida, „care mă stâlcea cu bătaia pentru cele mai neînsemnate greșeli ” (p. 18). Încearcă tot felul de meserii: plăcintar, ucenic la atelierul mecanic, la lăcătușerie, cazangerie, ucenic pescar, muncitor la fabrica de frânghii.

În anul 1904 ajunge în București unde pe Calea Griviței întâlnește o lume pestriță: „olteni, gură-cască, salahori fără lucru, țărani speriați, țigani hoinari, bărbați și femei, toți, cu piciorele goale și îmbrăcați în zdremțe” (p. 21).

 În capitală este angajat la firma lui Gheorghe Cristescu Plăpumaru (primul secretar al Partidului Comunist din România), agent de plasare a lucrătorilor cu ziua (spălătorese, bone, servitori, bucătari). Aici are loc primul contact cu mișcarea socialistă. „După o perioadă de entuziasm, când îl întâlnim implicat în conflictele de muncă, odată ce cunoaște mediul sindical este dezamăgit, dar îi vine greu să renunțe...” (p. 25). În București este arestat pentru prima oară la un miting în data de 24 februarie 1905.

 Prima aventură în afara României este în anul 1906 când pleacă spre Mediterana. „După vagabondaj, Mediterana este marea lui pasiune. O va colinda în lung și în lat, îi va cunoaște porturile, îi va asculta poveștile” (p. 31), scrie Stelian Tănase. Între anii 1906-1913, călătorește de șapte ori în Mediterana, clandestin, fără bilet, fără bani, fără pașaport. Trece prin Alexandria, Cairo, Atena, Pireu.

Ajunge în Occident în anul 1908, la Neapole. Aici, doarme pe străzi, suferă de foame, fumează chiștoace adunate de pe jos, rătăcește prin oraș.

Autorul nu ocolește problemele de sănătate care macină trupul lui Istrati încă din copilărie. Tuberculoza, boală nevindecabilă în acea perioadă, îl însoțește din anul 1911 (prima internare la Sanatoriul Filaret), până la moarte, în aprilie 1935.

Fire nestatornică, individualist, fără putință de a primi sfaturi, traversează peste cotituri și popasuri fără a privi în urmă, trece de la o etapă a vieții la alta. Se retrage deseori din disciplina de partid pentru a vagabonda.

Din când în când părăsește Capitala și se retrage în Brăila natală „unde se simte la adăpost„ (p. 59). Viața din port îi reamintește de anii copilăriei, de prieteni și amici. În 9 mai 1915, Panait Istrati se căsătorește, aici pe malul Dunării. „Mă însor legitim cu Janeta Maltus, evreică inteligentă și orator socialist la mitinguri” (p. 69). Peste un an se desparte de soție și pleacă în Elveția.

Partea a doua a volumului Viața lui Panait Istrati debutează cu plecarea în țara cantoanelor unde se descurcă greu din munci sezoniere, necalificate. Boala de plămâni, tuberculoza, recidivează. Cere ajutor la Legația Română din Berna: „rog să mă ajutați cu ce veți găsi de cuviință spre a nu pieri de foame” (p. 77).

După sfârșitul Primului Război Mondial, spiritul de aventură, temperamentul său de neînțeles pentru mulți, îl poartă la Paris unde se înscrie în Partidul Comunist Francez. La Nisa, Istrati încearcă să se sinucidă tăindu-și beregata cu un brici. Trimite o scrisoare scriitorului francez Romain Rolland, unul dintre marii literați ai Franței, laureat al Premiului Nobel. Între cei doi se leagă o amiciție.

Rolland îl îndeamnă să scrie, ba chiar peste un timp îl ajută să publice. Întâlnirile, discuțiile, zilele petrecute împreună cu marele scriitor francez, îi dă încredere lui Panait Istrati în posibilitățile sale literare. „În jurul lor s-a învârtit cariera lui de scriitor. Fără ele, pesemne, nimic din ce știm azi despre Panait Istrati nu s-ar fi întâmplat ”(p. 105, Stelian Tănase în capitolul Villeneuve).

Dorința de a scrie, de a publica, devine unicul balsam al unei vieți petrecute în sărăcie și nevoi, în scandaluri și deziluzii. Volumul Chira Chiralina, publicat la Editura Rieder din Franța, este bine primit de cititori, un adevărat succes. Romain Rolland mărturisește despre scriitorul român că este un povestitor înnăscut din Orient.

A doua căsătorie a lui Panait Istrati cu Anna Munsch se celebrează la Paris în anul 1924. După cum era de așteptat în același capitol citim despre divorț, după patru ani și jumătate de mariaj cu năbădăi.

Reapare (pentru a câta oară?) în prim-planul scandalurilor politice la Paris într-un miting de solidaritate cu Pavel Tcacenco, un comunist care făcea parte dintr-un grup de teroriști periculoși. „Sunt comunist, bolșevic, anarhist, sunt tot ce vreți. Iată mâinile mele. Încătușați-mă!” (p. 143).

În partea a treia a volumului, Stelian Tănase descrie pregătirile pentru călătoria lui Panait Istrati în capitala URSS-ului, vizita propriu-zisă, întâlnirile, discuțiile. După cutumele serviciilor sovietice, călătoria scriitorului român este atent supravegheată de GPU (poliția politică până în anul 1934), lucru care este observat de Istrati.

„Călătoria de-a lungul și de-a latul Rusiei a fost pentru Panait Istrati experiența esențială a vieții lui” (p. 199). Se înțelege marea dezamăgire suferită de cel care vedea politica comuniștilor ruși, un model, din nefericire, de urmat, un far călăuzitor pentru unele state europene.

Se decide să scrie despre experiența tristă trăită în călătoria din Rusia comunistă, fapt care-l face pe prietenul său Romain Rolland să-l consilieze pentru a renunța la asemenea plan nebunesc (p. 199). Începe să lucreze la Spovedania unui învins, dă interviuri, face declarații presei, scrie articole. Moscova este de părere că Panait Istrati face parte dintr-un complot împotriva Kremlinului.

În cea de-a patra parte a cărții, Stelian Tănase se întreabă: „când s-a produs trezirea lui Istrati din somnul dogmatic?” Răspunsul îl dă chiar cel care a scris Spovedania unui învins. Avem un răspuns: „în timpul ultimelor trei luni ale călătoriei. Farmecul a dispărut, vălul a căzut brusc și situația reală mi s-a impus în toată cruzimea ei ”(„Cathiers Panait Istrati”, vol. 2, p. 149).

Panait Istrati se întoarce acasă, unde boala recidiviază și se deteriorează vizibil. Petrece mult timp la Mănăstirea Neamț și Sanatoriul Filaret. „Caută aer curat, liniște, trai ieftin. Sănătatea se declină inevitabil”(p. 249).

Firea nestatornică îl poartă spre iubiri trecătoare (Marie-Louise Baud Bovy ori Henriette Yvonne Stahl) sau a treia căsătorie, cu Margareta Izescu la Brăila.

Prietenii politici din țară ori jurnaliști neimplicați politic resping comportamentul scriitorului și îl tratează ca pe un ins neserios. Mihail Sebastian publică în săptămânalul Rampa un articol în acest sens unde îl descrie: „Nebulos anarhist, puțin revoluționar, puțin vindicativ, simpatic la început prin inconsistență, dar abject la urmă prin preciziune practică” (p. 254).

 În carte apar opt pagini de fotografii care surprind pe Panait Istrati în diferite ipostaze, rude sau prieteni ai scriitorului .

Prin volumul Viața lui Panait Istrati, Stelian Tănase, printr-un efort de apreciat, aduce cititorilor date și întâmplări inedite despre cel care a scris Chira Chiralina, Moș Anghel, Codin, Ciulinii Bărăganului.

„Istrati a fost un om scindat. Omul tuturor contradicțiilor imaginabile. S-a dezis frecvent și și-a surprins contemporanii prin declarații, adeziuni și gesturi de sens contrar”, scrie Stelian Tănase pe coperta a patra a cărții.

Bolnav și falit, Panait Istrati trece la cele veșnice în 16 aprilie 1935, la 51 de ani.

[1] Stelian Tănase, Viața lui Panait Istrati, București, Editura Corint, 2024, 300 p.