LECTURI PARALELE

Maria Dobrescu

Albastrul ca formă de memorie[1]

Volumul Jurnalul albastrului de Voroneț este o expresie intensă a poeziei confesive, în care Nicole Sere creează un univers simbolic și afectiv coerent. Premiată în cadrul proiectului „Festivalul Internațional de Creație Literară Titel Constantinescu” (Râmnicu-Sărat, 2025), cartea reușește să combine experiența intimă cu reflecțiile asupra memoriei, iubirii, singurătății, construind o poezie densă, onirică și reflexivă.

Titlul volumului funcționează pe mai multe niveluri. „Jurnalul” sugerează un text fragmentar, introspectiv, în care vocea lirică ordonează experiențele personale în timp. „Albastrul de Voroneț” evocă atât transcendența spirituală, cât și permanența emoțiilor, rescrise aici ca experiență interioară personală. Culoarea devine un fel de arhitectură simbolică a memoriei, ordonând viața „pe trepte de albastru”: „îmi ordonez viața pe trepte de albastru:/ pe prima s-a născut un embrion turcoaz…” (Jurnalul albastrului de Voroneț). Albastrul nu este doar cromatic, ci devine mod de a gândi existenţa, de a ordona durerea, iubirea, pierderea sau revelaţia. Astfel, titlul sintetizează atât tema centrală, cât și strategia estetică: transformarea trăirilor intime în simbol universal.

Volumul se încadrează în curentul confesiv, cu accente neomoderniste. Caracteristicile sale sunt: vers liber, uneori fragmentar; alternanța între realism cotidian și fantastic, oniric sau suprarealist; intertextualitate culturală și literară; tensiunea între sacru, profan și clinic (obsesia psihicului și introspecția). Această combinație creează o poezie fluidă, capabilă să redea complexitatea memoriei și a experienței feminine.

Nicole Sere ar ținti o apropiere de Sylvia Plath, prin intensitatea introspecției și dramatismul psihologic, sau cu Angela Marinescu, prin corporalitate și explorarea directă a identității feminine, sau Ana Blandiana, pentru dimensiunea simbolic-mistică. Aceste conexiuni subliniază filiațiile culturale și estetice ale volumului, dar nu diminuează originalitatea vocii lirice.

Vocea poetică traversează experiențe variate: iubirea pierdută, maternitatea, singurătatea, raportul cu divinul și confruntarea cu propria fragilitate. Exemplele din poezii sunt grăitoare. În Femeia care iubește lupii, se confruntă singurătatea cu imposibilitatea iubirii: „străzile sunt tot mai înguste,/ anotimpurile tot mai mici,/ rochiile tot mai strâmte/ și începi să te întrebi:/ unde e anotimpul de iubit,/ unde e, unde e?!”, în O femeie în minus, alienarea cotidiană este redată cu ironie și tristețe: „of, Oscar, până la urmă/ trebuia să iubesc şi eu un bărbat, / înger, demon, prevestitor/ sau ce naiba eşti tu” ca şi în poezia Priveghere: „zilnic, pe strada mea trec mii de bărbați:/ unii hrănesc peştii cu amfetamină,/ alţii aşază fluturii pe ramuri… tu nu te regăsești printre ei,/ poate pentru că ochii tăi/ au culoarea sfârşitului”; în Limuzină cu design suprarealist, combinația de ironie și erudiție devine expresie a unei reflexivități: „of, uitarea este o boală incurabilă/ care a fost inventată/ de neamţul Alzheimer/ fiind întrupată în bufniţele ucise/ de rugina care pune punct dragostei/ ca unic sens al omenirii…” la fel ca în poezia O fabulă în albastru inedit: „scriu în mandarină o dizertație/ despre feminismul profetic/ şi nu găsesc răspunsul la întrebarea banală -/ a cui este această femeie?!”, în Saudade, nostalgia și dorul capătă dimensiuni mistice și halucinante: „dragule, tu ești oglinda mea de ficțiune -/ un lup alb, imponderabil,/ invocând fantoma lunii”, iar în Spovedanie în albastru, introspecția este completată de o arhitectură simbolică a timpului și a păcatului: „dimpreună cu toate defectele mele,/ cu riduri, cu pierderi, cu nebunia rozului/ și să iubesc până și necredința în tine/ titanul pierdut prin Siberii”.

Volumul este împărţit în trei secţiuni: prima, copilăria şi adolescenţa – treptele albastrului, marcate de experienţe fundamentale de iubire, maternitate, conştiinţă de sine; a doua, maturitatea şi iubirea pierdută – confruntarea cu sine şi cu ceilalţi; şi cea de a treia, reconcilierea şi reflecţia – spovedania şi iertarea. Ultima parte a volumului aprofundează conştientizarea de sine şi reconcilierea cu trecutul prin eliberarea treptată de povara iubirilor pierdute şi a suferinţelor şi prin acceptarea realităţii. Astfel, se închide cercul. Albastrul devine nu doar culoare a memoriei, ci şi simbol al acceptării, al compasiunii şi al reconcilierii cu sine.

Imaginarul poeziei este dens și repetitiv: animale (lupii, păsările sinucigașe); spații interioare și exterioare, uneori claustrofobe; corpul feminin ca teritoriu al memoriei și al suferinței; culori și lumini ca instrumente estetice și filosofice.

Structura poemelor combină versul liber cu intensitatea metaforei, creând o atmosferă onirică și halucinantă. Poezii precum Reverberații sau Amurg discontinuu evidențiază această strategie: „temporar, sunt directoarea/ unui azil de reverberații… of, am inima frântă și la vârsta mea/ lumea nu mai are nevoie de iubire” (Reverberații).

Jurnalul albastrului de Voroneț este un volum care transformă experiența intimă în discurs poetic. Nicole Sere reușește să creeze o poezie în care vulnerabilitatea devine forță expresivă. Cu micile inegalități stilistice, volumul este un reper al poeziei un albastru memorabil.

[1] Nicole Sere, Jurnalul albastrului de Voroneț, Editura Rafet, Râmnicu-Sărat, 2025