ZONA F & SF

Lucian-Vasile Szabo
istoric, eseist

Lucian Ionică, de la idee la literatură

Certitudinile tinereții

Lucian Ionică este unul dintre cele mai importante nume din ficțiunea speculativă românească, implicarea lui fiind semnificativă și de durată în subgenul science-fiction. S-a făcut remarcat din tinerețe, când elev fiind, a început să frecventeze cercurile de profil din Timișoara. Noul val în literatura română s-a manifestat după 1970, beneficiind și de unele deschideri ideologice din anii anteriori, operate de regimul comunist, a cărui putere și dominare în societatea românească nu mai erau acum puse la îndoială aproape de nimeni. Ficțiunea speculativă românească a avut susținători importanți în perioada postbelică, mai ales în cadrul (sub)genului science fiction, promovat la noi ca literatură științifico-fantastică. Două nume sunt de menționat în primul rând: entuziastul Adrian Rogoz și alunecosul Ion Hobana. Ei au reușit să creeze efectiv o mișcare SF, atrăgând în cercul ficțiunii speculative scriitori main stream, nu doar tineri, ci și din rândurile celor cu o mai îndelungată activitate literară, dar și specialiști din zona neartistică, câțiva convertiți în autori de science fiction cu reușite notabile. În anii ‛70 ai secolului trecut apărea și fenomenul cluburilor/ cenaclurilor iubitorilor acestui gen literar, mai ales în centrele universitare importante, dar nu numai, coeziunea mișcării devenind astfel una ridicată, așa cum puține s-au făcut remarcate în perioada dictaturii comuniste. Au fost încurajați să scrie sau să realizeze produse grafice mulți tineri, unii dintre ei elevi, dar mai ales studenți.

Lucian Ionică a fost atras de misterele și complexitatea imaginii, fie statică, ca fotografie, fie dinamică, iar aici un domeniu de interes a fost filmul, documentarul, mai ales. Toată experiența acumulată s-a transmis apoi în televiziune, atât ca realizator, cât și în posturi de editor, experiența în domeniu fiind valorificată ca dascăl de jurnalism la Universitatea de Vest din Timișoara. Importantă este și activitatea sa în cercetare și editare, fiind cunoscută implicarea deosebită avută în realizarea Enciclopediei Revoluției Române din 1989 la Timișoara.

Teorie și practică SF

Lucian Ionică s-a implicat cu multă energie în mișcarea SF timișoreană, devenind repede un reper prin textele în proză scrise, prin spiritul analitic atent și cumpătat, fără inflamări inutile. Natura sa deschisă și conciliantă i-a adus prietenii de durată, iar calitatea scrierilor l-a impus ca pe unul dintre cei mai buni autori de ficțiune speculativă din România. Prima schiță, Teledragoste, a publicat-o în 1969, când avea doar 17 ani, fiind promovat cu generozitate de editorul Adrian Rogoz în celebra Colecție Povestiri Științifico-fantastice. Ulterior, publică nu mult, dar constant, câteva texte pe an, într-o diversitate de publicații: Paradox, Helion, Vatra, Orizont, Almanahul Anticipația, Almanahul România literară, precum și în câteva antologii realizate înainte de 1989 sau după.

Debutul editorial s-a produs mult mai târziu, în 1983, cu volumul de schițe și povestiri Ziua confuză, apărut într-o altă colecție celebră, Fantastic club, de la editura Albatros. A fost o carte norocoasă, deoarece publicare unui (prim) volum în acea perioadă era extrem de dificilă. Una din piesele de rezistență o reprezintă povestirea La marginea orașului. Titlul pare cuminte, însă este înșelător, deoarece la marginea orașului chiar se întâmplă lucruri extraordinare. O navă extraterestră apare acolo din senin, dând de lucru autorităților, care încearcă să deslușească misterul și intențiile noilor veniți. Pentru a aduce nava extratereștrilor în locația pământeană, L. Ionică recurge la tehnica insolitării, specifică genului science fiction. Aceasta presupune că autorul este interesat în primul rând de reacția umană în fața acestei apariții atât de neobișnuite. Textul este despre o comunicare imposibilă, când reprezentații celor două civilizații ajung față în față, dar nu reușesc nicio clipă, nici după un an, să transmită informații sau idei.

Autorul a continuat să publice în reviste o bună perioadă după 1989, ca mai apoi textele lui în proză să devină sporadice. Următoarea carte de proză a venit târziu, abia în 2022. Se intitulează Dincolo de albastrul cerului și a apărut la energica editură timișoreană Brumar. Cuprinde 14 texte scrise parcursul a patru decenii, unele chiar în ultimii ani de comunism. Acest aspect este important, deoarece arată o evoluție, poate oferi o viziune completă asupra scrisului lui L. Ionică, o înțelegere mai bună a stilului său de a face literatură, dar poate oferi și informații interesante despre cum se făcea literatură SF înainte și după căderea regimului dictatorial din România.

Volumul Dincolo de albastrul cerului este unul extrem de divers, nu doar pentru că el conține scrieri din perioade diferite, ci prin temele abordate sau prin maniera de realizare artistică, indicând un stil îngrijit, mereu șlefuit de-a lungul anilor. Piesa care dă titlul induce o tristețe acumulată treptat până la finalul exploziv. Este povestea unei neadaptări. Personajele nu poartă nume, ci indicative, fiind chemate să își joace rolul într-un experiment controversat. Tx₂ are revelația limitei, căci titlul, aparent banal, al povestirii este echivoc: dincolo de albastrul cerului se poate trece, însă nu se poate supraviețui. Este un deznodământ care nu poate fi acceptat oficial, deoarece ar dăuna ideii de cucerire a spațiul cosmic, unul dintre visurile fierbinți ale omenirii. Ficțiunea speculativă este la ea acasă, insistând nu pe descoperiri științifice sau pe aventura cosmică de tip space opera, ci pe complexitatea trăirilor ale unor pământeni puși în situații extraordinare.

Originalitatea prozei lui Lucian Ionică de aici se naște: din diversitatea răspunsurilor date de personajele sale ajunse să se confrunte cu probleme nemaiîntâlnite până atunci. Este o modalitate surprinzătoare de a cartografia noi teritorii cosmice, dar și de a forța limite psihice. Nu este nevoie ca aventura să se întâmple în galaxii îndepărtate, prozatorul arătându-se foarte pământean în textele sale. Dovada o regăsim într-o altă scriere reprezentativă, intitulată Printre alte dimineți. O situație tensionată se naște prin apariția din senin a unui personaj în casa unui cuplu cât se poate de obișnuit. Insolitarea reprezintă un procedeu curent în science fiction. Viața în universul comun, bine știut, este dată peste cap de apariția unui element extraordinar. În acest context nu ajunge să înțelegi, ci trebuie să găsești soluții de comunicare. Ceea ce adesea este imposibil.

O altă piesă de rezistență a volumului este Haustori, publicată anterior într-o antologie editată în ultimii ani de comunism crâncen în România. Este un bioscience fiction, adică povestea unui om obișnuit, de 40 de ani, pe care teama de ratare îl face să ia o decizie surprinzătoare, cea de a participa la un experiment medical. Corpul îi devine un lan de verdeață, iar recolta are proprietăți vindecătoare. Finalul răstoarnă însă această emoție a reușitei medicale, fiind o pledoarie pentru regăsirea sensului vieții în lucruri comune, făcute cu bucurie, alături de familie, cum ar fi o zi de camping, unde pregătirea unui foc de tabără poate aduce liniște sufletească.

Ca prozator, Lucian Ionică a rămas mereu fidel (sub)genului science fiction, intersectările cu celelalte specii ale ficțiunii speculative fiind firave. Tema SF este evidentă în fiecare proză a lui, însă oricât de strălucită ar fi ideea (care nu întotdeauna poate fi suficient de originală), este nevoie de o scriitură de calitate. Astfel intrăm în cel de-al doilea domeniu de activitate al scriitorului timișorean get-beget, cel de teoretician și sociolog al literaturii science fiction din România, cu conexiuni în literatura universală. Raportul dintre temă și scriitură este important pentru analist atunci când studiază ficțiunea speculativă, subgenul SF în special, atât în datele ei sincronice, cât și în perspectivă evolutivă. Aici este detectată o discrepanță majoră. Pe de o parte, există un registru bogat al ideilor SF, cu multiple și ingenioase dezvoltări ale unor teme marcante (cum ar fi călătoria în timp, inteligența artificială, roboții, voiajul cosmic, apariția și interacțiunea cu extratereștrii, transformarea corpului uman), plus întreaga complexitate emoțională generate de acestea. Toată această ofertă de subiecte (idei de scris) poate fi exploatată deficitar, consideră L. Ionică, deoarece nivelul scriiturii rămâne scăzut.

E nevoie de o scriitură bună

Încă din deceniul 1980-1990, atunci când tânărul teoretician își dezvolta aceste considerații, el identifica această problemă, punând presiune pe autorii români în studiul „Explicații necesare”. Introducerea este cât se poate de abruptă: „Cititorul familiarizat cu proza secolului al douăzecilea ar putea, pe bună dreptate, să fie mirat de diferenţa care există uneori între subiectele şi stilul lucrărilor aparţinând literaturii ştiinţifico-fantastice. Subiectele se desfăşoară în viitoruri îndepărtate sau numai indefinite, pe când „scriitura” nu se poate lăuda a fi la un nivel anticipativ similar, dimpotrivă”. Însă nivelul realizării estetice este cumva coborât nu neapărat de lipsa abilităților literare, ci de un element care ține chiar de structura literaturii SF. Adesea, aceasta are nevoie de o explicație (științifică), pentru a înțelege anumite fenomene cu care cititorul (mediu) nu este familiarizat. Iar exemplul dat este dintr-un text al celebrului Arthur C. Clarke, unde se dau explicații despre catastrofele cosmice din supernove. Este o situație echivocă, unde literatura SF se pierde în cea de popularizare științifică, ceea ce poate duce la pierderea dimensiunii estetice necesară în artă.

Nu este suficient însă nici reversul, adică o scriitură de calitate. Ideile au un rol determinat (și ele!), complicând registrul creării unei opere de ficțiune speculativă. Din acest motiv, într-un alt studiu, L. Ionică propunea o dezbatere legată de dinamica structurală a binomului „Idee SF”– „Idee literară SF”. Elementul de bază îl constituie aici construirea unui mecanism care funcționează după legi neobișnuite, dar logice, verosimile. Se creează astfel un efect de real, forțându-se astfel, în mod comprehensiv, limitele realității comune. Astfel, genul SF se deosebește de fantastic, unde lectorul știe clar că vorbim de elemente nereale, de ficțiune pură, neverosimilă, dar acceptată ca o convenție a genului. Dar verosimilității îi dedică autorul un studiu separat, unde fiecare situație este analizată atent, concluzia,  formulată în concordanță cu alte cercetări în domeniu, este că importantă este coerența ansamblului literar, și nu precizia datelor științifice. În 2017, L. Ionică propunea un proiect ambițios: Enciclopedia ideilor SF, dar care nu a fost realizat, în ciuda eforturilor depuse de inițiator.

Foarte importante în perioada de dinainte de 1989 au fost cercetările sociologice făcute în ceea ce privește sociologia literaturii SF. Sunt investigații ample, făcute profesionist, cu mijloace manuale, greu de închipuit în prezent, însă cu rezultate deosebite. Studiile au fost realizate în cei mai grei ani de comunism, iar răspunsurile au fost analizate cu grijă. Mai mult, cercetătorul nu a evidențiat doar elementele statistice, ci a atașat liste de răspunsuri, evidențiind și latura subiectivă privind percepția ficțiunii speculative în epocă. Unul dintre ele trebuie amintit: „Sunt de acord că povestirile avertisment au un rol important, dar nu credeţi că prea mult pesimism strică?” Pentru că așa erau autorii români în acea epocă tristă: pesimiști!