CRONICA LITERARĂ
Vasile Dan
poet, eseist, redactor-şef al revistei Arca
O voce lirică inepuizabilă[1]
Dinu Flămând este unul dintre cei trei corifei lirici, ca să spunem așa, aflați la început literar sub protecția și stimulul intelectual al tînărului universitar Ion Pop. El însuși, Ion Pop, era o voce lirică de neocolit a mișcării literare clujene cunoscută sub numele „Echinox” din acei ani, 1969-1972, mereu invocați deja de istoricii literari din Clujul universitar. Unul dintre cei trei era Dinu Flămând, alături de Ion Mircea și Adrian Popescu. Ceea ce e uimitor la toți cei invocați aici e că niciunul nu și-a schimbat, în esență, în peste patru decenii, sunetul poeziei de la debut. La Ion Mircea era unul criptic și acut în subtilități semantice și de viziune; la Adrian Popescu, unul cu fior mistic, fraged, curat în expresie, de o limpezime ce te izbește. Sunetul liric al lui Dinu Flămând, în schimb, e unul oral, retoric, torențial, impetuos, energic, virtuoz. O cascadă ce crește în flux, și nu slăbește niciodată în construcția lirică amplă, polimorfă.
Istoria personală a lui Dinu Flămând, spre deosebire de a celorlalți doi congeneri, Ion Mircea și Adrian Popescu, e însă diferită și cumva mai complicată, dacă nu mai dramatică. El lipsește aproape un deceniu nu doar din poezia română, ci și ca prezență fizică odată cu autoexilarea lui în Franța, în acei ani optzeci ai secolului trecut. Așa că revenirea lui în literatura limbii materne, și în țara nativă, după revoluție, cu tot ce însemna asta (recuperarea imaginii și a operei lirice primare, reacomodarea și reconsonare apoi cu sunetul și direcția literaturii române din ultimii ani ai secolului XX), nu a fost deloc ușoară. Dinu Flămând revine în contextul literar de acasă nu cu mîinile goale, ci cu o experiență literară sporită, am putea spune excepțională, cea din traduceri și adaptări la mari personalități lirice „de afară”. Și nu doar la cele franceze. Avem deja un poet complex, cumva altul decît cel „fugit în lumea liberă” cu aproape un deceniu în urmă, acum contaminat benefic de spiritul și literatura de ultima oră franceză, dar și spaniolă, portugheză, italiană. Chiar și de cea sud-americană. Dinu Flămând se contaminează, chiar cu patos. Mai exact spus, devine unul dintre cei mai prodigioși, fertili și originali traducători din marilor nume lirice ale lumii neolatine de astăzi. Pe mulți autori nu doar îi traduce, ci și-i apropriază cumva, prin prietenii și afinități elective, intelectuale. Așadar, Dinu Flămând traduce neostenit din toate aceste limbi. Iată cîteva nume uriașe pe care el le vrăjește în limba română: Fernando Pessoa (Cartea neliniștii, Humanitas, 2010), Samuel Beckett (Poezii urmate de mîzgălituri, ed. Paralela 45, 2006), António Lobo Antunes (Inima inimii, ed. Humanitas, 2014), Luis García Montero (Sonată tristă pentru luna din Granada, ed. Timpul, Iași, 2016), Philippe Sollers (Războiul gustului, ed. Polirom, 2002) – ca să cităm doar selectiv.
Dinu Flămând publică în avalanșă și poezie proprie (să nu uităm: debutul său fulminant este cu Apeiron, ed. Cartea Românească, 1971). Dar ce este mai important nu e atît mulțimea titlurilor, ci faptul că aproape toate cărțile lui de poezie se bucură de o bună receptare critică, că obțin premii literare prestigioase în țară și peste hotare.
Există în miezul poeziei lui, unul întotdeauna fierbinte, un impuls erotic transferat în expresii energice, provocator insinuante. Asta și fiindcă poetul este un autor generos lexical. Aș zice că poezia lui se distinge mai ales în acest sens, al unei explozii, al unei retorici virtuoaze a limbii române: „Cu prelungitele brațe ale cuvintelor mele-ți/ cuprind genunchii/ iar numai așa palmele mele goale/ te vor putea atinge fără să te atingă/ ascunzând goliciunea mea//din toată impuritatea ei/ sfiala mea imploră/ și adoră” (Viteza trecutului, p. 5, carte pe care o comentăm și din care cităm în continuare).
Dinu Flămând scrie în Viteza trecutului - trecut care de fapt e o stare vie a prezentului – mereu la înălțimea, aparent greu respirabilă, a celei mai noi și șocante informații nonlirice, adică pur științifice, ce pătrunde îndrăzneț spre cititorul exigent, cu reflex și gust plastic-literar clasic: „Chimia neagră la originea moleculelor/ PREBIOTICE ce însămânțează/ exoplanetele cu apă și amoniac și metan/ plus sulfura de carbonil – cum ai zice lâna/ cosmică a misterului – bașca ceva urme/ de molecule organice în absența absolută/ a luminii și a căldurii undeva pe la 631/ de ani-lumină măsurați/ de pe Terra” (p. 13).
Poezia lui Dinu Flămând nu-și refuză nici apetitul epic, de fapt insinuant epic, cum nu se ferește nici de o subtilă pedanterie și epatare: „Numai un amestec de ierburi magice/ și cu vrăji de ayhuasca se vor fi lăsat/ docile la Machu Picchu/ culcate sub umărul alteia/ stâncilor Anzilor;//iar zidurile ciclopice din vechiul Qusqo/ consolidate au fost de incași cu mâinile/ lor ca ale tale și ale mele/ aproape goale – metereze/ tăiate direct din fibra cordilierei/ pentru cetatea imperială de unde/ nici cutremurele nu le-au clintit” (Capcană pentru vânturi, p. 16). Referințele lui Dinu Flămând – din științe exacte, unele de ultimă oară, din istorie, din anatomie, din religii, din antropologie, din geografie exotică, sînt sufocante pentru cititorul „leneș”, apatic, prizonier al unei lumi trecute, nu prezente, și mai ales viitoare. Toate sînt salvate însă de pedanterie intelectuală, prin abilitatea rară a poetului de a le introduce în limbajul familiar, în sentimente, afecțiuni, în stări de contemplație și vis. Alteori, referința livrescă se metamorfozează într-o împrospătare binevenită a prezentului ca în acest poem: „Iar dacă nu, mori disperat și împotrivindu‑te/ precum mumia egipteană cea urlătoare care/ de 3500 de ani își țipă durerea și revolta/ în stereo sau ca răcnetul humanoidei figuri/ a lui Edvard Munch/ de pe pod...// iar dacă nu... nu... (p. 25).
Viteza timpului. Elegii didactice conține 60 de poeme, cele mai multe opulente, dînd peste margini în expresie și limbaj, și atmosferă, poeme ce copleșesc la lectură. Sînt viziuni lirice de supraplin, deopotrivă de talent, dar și de sarcini culturale uluitoare, nu o dată din domenii incredibile, cele mai multe, ori avînd o relație dacă nu de incompatibilitate, atunci măcar rece cu poezia în condiția ei clasică, veche. Dinu Flămând și‑a propus, și nu o dată a reușit, în chip detunător, să spargă incompatibilitățile.
Avem în el, desigur, un poet cu o dexteritate a discursului copleșitoare, rară. Unic, aș zice, în peisajul liric românesc de astăzi.
[1] Dinu Flămând, Viteza trecutului, Elegii didactice, Ilustrații, Mircia Dumitrescu, ed. Tracus Arte, 2026