CRONICA LITERARĂ

Doina Adriana Nicolăiță
poetă, critic literar

„...lucru, altfel decât prin tăcere”[1]

Despre Marian Drăghici (n. 1953) se poate vorbi ca despre un poet nativ, cu poezia și ruga în sânge și cuvânt, mereu prins în jocul fonemelor ca-ntr-un vârtej seducător. Se dedă la o continuă petrecere dintr-o artă poetică în altă artă poetică, developând ipostaze nesfârșite ale poemelor. Trăiește poezia până la Marele Poem, Poemul Total, imaterial, greu de prins, întrezărit doar în flash-uri onirice. Asistăm la o expandare a viziunii artistice similară principiului horațian al șlefuirii neîncetate a operei scrise. Fără a pretinde a fi „Poeta laureatus”, își asumă propria condiție „Absolut fără milă/ să iau lucrul de la-nceput/ să rescriu/ Totul în mintea mea, la scară a transparenței, filă cu filă. (...) Pentru a înființa un nou poem a nu știu câta oară/ ferm, ca lumea aceasta obiectuală oricât de grea/ să nu dispară dintr-o bâlbă finală...” (poezia risc existențial. Absolut fără milă, p. 10).

Retras ca un ascet în „chilioara suspendată” cu mult soare[2] (cuvânt cu sensuri diferite prezent din abundență în poemele sale: „soare prenatal”, „soare mistic interior”, „soare din alt aluat”, „soarele ultim, staționar”), poetul interoghează divinitatea despre actul scris: „Doamne, nu știu – va fi plăcut feței Tale ce scriu?”, preocupat, în același timp, de destinul  înainte mergătorului său în poezie: „T. Arghezi, pe unde e –, este viu/ sau ca o biciuire de cranii într-un soare?” (Doamne, îți dăruiesc, p. 16).

Marian Drăghici este adeptul continuității scrisului într-o succesiune nesfârșită viață-moarte, după cum se sugerează chiar în titlul cărții, bătrânul ego în dimineața de după moarte: 63 ipostaze ale poemului, (Editura Limes, 2026). Se arată vigilent și răbduriu în tot ce scrie, vizionar și neobosit în căutări, atent la „a vedea limpede ce ai de scris, de făcut/ după moartea instant, în viu/ e absolut de neconceput/ pentru fondul/ non-metafizic comun – e hazliu.” (e scris în anale sau așezăminte, p. 17).

Volumul cuprinde poeme inedite, precum și reluări din antologia Lumină, încet, ediția a doua (2023), subliniind aceeași râvnă a lucrului care nu se sfârșește niciodată. Pentru cel ce scrie, creația, opera în sine, este o permanentă facere, prefacere, refacere, desfacere, o lucrătură (făcută cu mâna), laboriozitate la scară macro și micro. Este un efort migălos până la desăvârșire. În acest sens stăruie ipostaza poematică a Facerii ...și s-au pornit (p. 18)./ „să lucreze (...) /imposibil de stăvilit. Totul este lucru continuu/ reînceput, concrescut, și se reia foaie de ceapă/ peste foaie de ceapă/ (...) se lucrează și-n somn/ acolo unde nu există oboseală și somn/ fiindcă nu există un ce finit./ Se lucrează cu mâinile amândouă/ acolo unde nu există mâini, nici căpățâni, nici picioare./(...) Se lucrează încă la roua începuturilor/ (...) Atât de stihial reverberează puterea acestei creații, prin natura/ forțelor ei (...) paradoxuri într-o dinamică zgâlțâită/ dar fără clătinare”. Iar poeții sunt parte în geneza lucrurilor: „Cărămidarii au mult de lucru, cei ce fac cărămizi din orice,/ numai imateriale să fie, /denumite generic, cu infatuare de scaieți pe pereți, Poezie./ La asta se lucrează fără epuizare după un chip și-o asemănare/ fără fruntarii, din ce în ce...din ce în ce...”

Repetarea verbului se lucrează devine refrenul  persistent al poemului. Se lucrează neîncetat, asiduu, complementar divinitate-poet. „Din refuz în refuz, se lucrează mai ales în absență,/ când lucrul în sine n-are habar și doarme-dus”. Se insistă, astfel, asupra unei activități conștiente, asumate, valorice în care stăruie creatorul.

Conviețuirea deasupra poeziei și dedesubtul ei (p. 24) este trecută prin filtrul eului liric care surprinde scene dramatice ale discrepanței viețuirii la oraș „calci în goluri mai mari ca supraviețuire fără urmași” și traiul la țară, unde, la Osica/ pe malul heleșteului vedeai cum răsare suind ferice/ nici cât un sclipăt de cuțit apoi roșu din ce în ce mai mare/ soarele...”. Între sus și jos, poetul observă dureros desprinderea omului de natură, scindarea sa, pierderea sensului, alienarea. De asemenea, este de remarcat folosirea adresării directe, convorbirea poet-cititor, legătură mereu întreținută: „– Cititorule, bucuria mea!, oricine vei fi,/ toate acestea scrise/rescrise.../ nu vor să reprezinte nimic altceva/ decât salvarea picăturii dintr-o ploaie, să rămână a ta.”

Conversația, inducerea stilului confesiv, epistolar, cu Dumnezeu (Doamne, ajută-mă să fiu poet!, p. 26), cu cititorii, cu confrații de breaslă solidifică tot traiectul acestei cărți, între metafizic și lumesc. Astfel, Marian Drăghici se mărturisește Poetului Liviu Ioan Stoiciu (p. 34): „Bucură-te cu bucurie mare! (...) Scriu cum îmi vine, ce-mi vine, într-o libertate/ interioară de tip precum am spus/ nu postmodern, ci neoantic”. Așadar, se autodefinește neoantic, continuator al orfismului și al marilor poeți greci și latini.

În scrierea sa totul capătă sens ritualic, inițiatic: „A citi este rugă/ A citi fără să înțelegi din prima este rugă/ A persevera să citești până înțelegerea se îndură/ clătinându-se la picioarele tale ca o cățelușă-mamă/ doldora de laptele puilor ei/ este rugă...”(p. 36). Totuși, metafizicul se adaptează în pământescul cotidian, în legea dualității și a suferinței: „am purtat suferința ca o cămașă abstractă/ (...) până au sleit o fântână neasemuit de frumoasă/ din suferință adânc în sufletul meu.” sau în „ februarie, șaptezeci de ani și încă unu/ împliniți pe timp de pace cu pregătiri de război, / în toată lumea prezentul stă ca pe ace” (p. 46).

Efectul rugăciunii continue are și el un timp al lui finit și neiertător: „Mă rog tot timpul dar nu mă rog destul,/ că timpul meu s-a rărit... (p. 81).

Poate cel mai intens dintre ipostazele poemelor din această carte, bătrânul ego în dimineața de după moarte, este poemul Iar pace sub măslini nu există (p. 83), poem din ciclul consfătuirilor cu Cis, Alexandru Cistelecan, cu propriul critic, un fel de tandem poetic. Intuim ca sursă modelul horațian (Ars poetica, Epistula ad Pisones) al conversațiilor prietenești cu frații Pisoni despre rostul poeziei și rolul poetului. Pare a fi un dialog cu un interlocutor avizat, care recunoaște „vocația iluminării” poetului. În dezbatere se află considerația că: „poezia este și un fel/ al ieșirii din cea mai nesăbuită încâlceală”. Cu puternic efect stilistic auditiv, ne întâmpină cuvântul strictamente (adv., înv., cu sensul de exclusiv) care desparte apele „despre cum spiritul ajuns în faza/ descâlcelilor de tot soiul, într-o zi a ales între poezie/ și rugă”. Se constată că „în afară de faptul oarecum subînțeles că la capătul ei/ poezia în nume propriu se pune pe rugă,/ cum la sfârșit ruga cea mai aprinsă trece fâl-fâl/ drept (în) poezie./ una în interiorul celeilalte, concomitent,/ nu se pot suferi nici în ruptul capului decât o fărâmă de timp;// n-ai zice, dar caută cu îndârjire să se suprime reciproc,/ fie delirica este di grande și dizolvă ruga, o lumește,/ fie orația, ca să ne exprimăm elegant, ia dintr-odată foc/ și face  scrum totul”.

Supus introspecției și elevării spiritului, poetul vizionar înțelege că poezia se singularizează, înainte de stadiul embrionar, de geamăna ei – ruga: „Descâlceală aici înăuntru, și mai adânc ar fi din câte pricep/ să lupți contra îngânării lor,/ să le desparți cumva chiar înainte de stadiul embrionar –/ lucru, altfel decât prin tăcere[3],/ vădit peste puterile omului...”.

Discursul argumentativ este întreținut de interogații-laitmotiv: „Așa, și după?/ Și după ce?”. Chiar și „după stingerea ultimei raze a ăstui soare/ mângâiat pe creștet de un soare mai mare,/ singurul ce nu apune ci doar răsare,/ scriem în continuare/ scriem pe orbecăite, scriem cu maximă/ concentrare/ de dragul amintirii ei –”.

Iată, am putea zice, un fel de scriere-manual liric cu caracter aplicativ pentru scrierea/ rescrierea poeziei, recomandabil celor ce vor să se inițieze în arta cuvântului, dacă tot e la modă „scrierea creativă”. Poezia lui Marian Drăghici poate fi un model de aplicat, de citire – decodificare – scriere, de asumare a ceea ce scrii, cum scrii, pentru cine scrii. Chiar poetul avertizează asupra întrebuințării cuvântului „până la judecata din urmă a cuvintelor/ poeților/ care sigur va fi/ la tine în cartier/ pe pajiștea de lângă cer/ un declic auster/ o plesnitură de bici din rădăcinile/ unei mări secătuite/ dar sigur va fi/ ca să mă pot ruga eu mortul pentru tine/ dacă tu ești viu pe undeva...”.

Marian Drăghici, poetul interogațiilor, se așază la loc de cinste între poeții cu o ofertă generoasă pentru cititori și critici deopotrivă.

[1] Marian Drăghici, bătrânul ego în dimineața de după moarte: 63 ipostaze ale poemului, Editura Limes, 2026.

[2] Cuvintele boldate marchează scoaterea lor în evidență, în interpretarea pe text a autoarei.

[3]Vers minunat pe care îl folosim ca titlu al acestei cronici.