CRONICA LITERARĂ

Florin Ardelean
eseist, prozator

Dilema și ieșirea din Acvariu^[1]

Avertismentul a venit în urmă cu doi ani, când a debutat cu Aici locuiește frica, Dan-Liviu Boeriu clasându-se, fără a mai fi obligat să stea la coadă pentru validare, printre cei mai buni prozatori români. Nota confesivă reprezenta fundamentul cărții. Delicatețea și sinceritatea constituiau caracteristicile unui scriitor ce nu ezita să-și dezvăluie vulnerabilitățile, ba chiar să le transforme în atuuri. Era o bravadă în absența vreunei încrâncenări, mărturisind un mod de-a fi stingher, fragil, implauzibil în lumea cavalcadelor virile, dar autentic prin stil și cerebralitate. A doua carte nu face decât să confirme un profil deja conturat și să propună elemente în plus unui registru narativ ce dezvăluie abisuri sufletești, cartografiază angoase indelebile și luminează ungherele unui om asediat de neliniști. Povestirile propuse acum sunt glose la o marginalitate a existenței, la neputința de-a te prenumăra printre creaturile ce-și suportă cu ofuscare suferințele. Dimpotrivă, acestea sunt tocmai accentele ce-ți transformă soarta în destin. Ele nu merită denunțate drept damnațiuni, cât indexate în registrul stărilor preaomenești. Căci Acvariul... nu este o ieremiadă, ci prilejul onest de-a te înfățișa celorlalți în aproape toate fațetele unei captivități din care, repetă obsesiv autorul, „Nu vei scăpa niciodată”. Această fatalitate constituie rama în care se așază personajele și întâmplările, ca într‑un tablou de J. M. W. Turner, în care misterul se condensează într-o ceață protectivă, iar maladivul estompează dramatic instinctul vital.

Cele patru povestiri au o notă comună: inadecvarea dramatică a omului la realitatea omologată de regimul vieții obișnuite. Dar sunt multe alte aspecte care le particularizează. Prima dintre ele, cea mai extinsă, Acvariul, pune în text fragmente din viața unui bărbat de nici 45 de ani, aflat deci la maturitatea deplină, căsătorit, tatăl a două fete minunate (Ana și Zoe). Află de la doctorița psihiatră că suferă de tulburare depresiv-anxioasă. Diagnosticul dă sens suferinței sale, crizelor de plâns, obsesiei de-a se claustra, refuzând aproape orice contact uman, retrăgându-se fals confortabil într-un sine ce reacționează împotriva răului printr-o strategie livrescă – lecturi în cascadă, muzică, ficțiunea și imaginarul, himerele și visele fiind trimise să se lupte cu o realitate compulsivă, otrăvită, crudă. Celebrul silogism prin care un filosof raționalist deducea faptul de-a fi pornind de la îndoială este „răstălmăcit”, potrivit  unor împrejurări ce țin de poverile greu de îndurat ale clipei, ale suferinței ce parazitează imperial ceea ce numim Acum: „Viața e acum. Boala e acum. Viața e boala” (62). Stările prin care trece acutizează senzația de sufocare, de eșec și de incapacitate de a asuma un sens. Secvența care deslușește cel mai bine drama celui depresiv, care altădată își râdea de cei aflați în derive de acest fel, este cea a căutării locului de izbăvire (pe deplin conștient că aceasta este o himeră) într‑o pădure aflată pe itinerariul parcurs cu mașina între comuna în care își avea biroul notarial și Oradea, orașul de reședință. Pășind prin pădurea cu aspect de „cimitir vegetal”, „anemică”, încremenită în frigul iernii, se declanșează criza, singurătatea fiind cea care pune la cale o scenă aproape patetică: „Îmi așez palmele pe genunchi și încep să plâng. La început doar încet, trăgându-mi nasul și ștergându-mi lacrimile cu dosul palmei. Apoi, după ce mă adaptez la felul acesta de a da frâu liber emoției, plâng tot mai tare, în hohote. Sughiț, mă înec, tușesc, o iau de la capăt. /.../ Pentru câteva minute, stau de vorbă cu propria mea suferință” (63). Este una dintre descărcările nevrotice frecvente. Tratamentul medical și somniferele nu izbutesc să reechilibreze un om profund reflexiv, ticsit cu cărți citite, capabil să gândească într-un registru al excelenței intelectuale. O menghină îi strânge creierul, slăbiciunile trupului firav își extind, orgolioase, dominația, iar viața de familie începe să dea rateuri ce induc stări de rușinare. Izolarea e singurul medicament ce pare a da roade. Doar că este o capcană întinsă de boală, astfel încât să-și poată face de cap în toată voia. După prima carte (Aici locuiește frica), cea de-a doua s-ar fi putut numi Aici locuiește boala sau Aici locuiește suferința. Asemenea unui ecou lugubru, venit dinspre aceleași cețuri ale lui Turner, aude reverberând în mintea sa, de‑acum resemnată, decorul fiind confesionalul silvestru ce-l atrage hipnotic – Nu vei scăpa niciodată!

A doua povestire, Palmele, are accente expresioniste, cu inserții vagi de roman gotic. Un ins lombrozian, dintr-un sat aflat în proximitatea localității unde profesa ca notar, comite două crime, cu sadism, complet imun la macabrul violențelor instrumentate pentru a curma viețile a doi bărbați. Iată portretul antologic: „Mă tulbura figura lui impozantă. Părea greoi, ca un urs abia ieșit din bârlog. Buzele groase, printre care se auzea mereu un șuierat, degetele murdare, cu unghii negre, respirația uneori grăbită, ca după o alergătură, toate creau imaginea unui om primitiv, fără remușcări și fără sentimente” (90). Bețiv și mâ­nios pe tot ce e uman, Petru (71 de ani), un solitar posedat de resentimente și frustrări, devine un client al biroului notarial, naratorul primindu-i vizitele în afara programului, fiindu-i stârnite, mai de fiecare dată, trăiri tensionate, nu de spaimă, dar nici departe de ceea ce numim teamă. Bruta, nespălată, având chipul stampat de ură, cere de fiecare dată să i se promită că surorile sale nu vor atenta asupra casei părintești, singurul său adăpost. Punerea în ecuație a crimelor, descrierea personajului și micile referințe la realitățile rurale postdecembriste sunt doar pretexte pentru gânduri inconfortabile, și de această dată latura confesivă încercând să acrediteze o idee ce fixează nivelul abstract, superior, distilat din valurile narative. Dan-Liviu Boeriu nu ezită să descrie scene ce pot scandaliza, pe care puțini ar fi de acord să le facă publice (unele ținând de propriile lui gesturi violente din copilărie sau acelea în care fuseseră implicate fiicele – Ana și Zoe). Ținta este fixată cât se poate de sus, ținând de condiția umană, de faptul că suntem capabili de gesturi violente, concomitent cu plăcerea de a poza în ființe inocente, cucernice, cu frică de Dumnezeu, în drept de a ne bucura de prezumția de respectabilitate. Autorul este dornic de-a citi o istorie a cruzimii, câtă vreme ființa umană se aseamănă, în ceea ce privește sadismul criminal față de semenii noștri, cu șobolanii. Nu ezită să vizioneze pe YouTube documentare cu criminali notorii, încercând să intre în pielea acestora, să le devoaleze resorturile sau cauzele generative ale actelor bestiale. Nu o face dintr-o pornire inavuabilă, ci pentru că e afectat profund de spectrul matricial al violenței, de extensia și de iradierea nesăbuinței atroce mult mai mult decât am putea accepta: „Erau câțiva (e vorba de criminalii de top – n. n.) care mă fascinau, pentru că înțelegeam – într-un mod care mă rușina și mă speria în același timp – că sâmburele cruzimii și dorința de a face rău sunt comune tuturor” (92). Gândul mi-a zburat spre Hemingway (Pentru cine bat clopotele), mai precis spre motto-ul romanului. E adevărat că niciun om nu este o insulă, ci formăm un continent, un țesut continuu, așa încât fiecare crimă sugerează dangătul clopotului care sună pentru toți. Unii îl aud, alții au urechile înfundate, fără a fi însă exonerați de responsabilitate. Puțin din Petru (criminalul) e conservat în fiecare din nou, fără să știm când i se va ivi ocazia să se manifeste, așa încât Blaise Pascal a fost pe deplin îndreptățit să spună că omul nu este nici înger și nici bestie, dar că, în palimpsest, și îngerul și demonul ne coabitează, având drept de rezidență fără posibilitate de expulzare.

Toate povestirile lui Dan-Liviu Boeriu au o undă de stranietate. Unele mai accentuat, altele mai soft. Mărul se înscrie în prima categorie. Din nou confesivul ocupă scena, câtă vreme este știut deja că autorul este propriul lui personaj, iar pasta diegetică e compusă, în toate ingredientele sale, din biata lui biografie (când scriu „biata” nu adopt un adjectiv la întâmplare, ci pe deplin motivat). Nimic nu-l acreditează ca erou. Micile întâmplări confirmă o viață anostă, la limita banalității, astfel încât e aproape suprarealist modul în care reușește să își „salte” existența la un nivel de semnificație uluitor, cititorul fiind fascinat de ceea ce scrie prozatorul fără ca nimic să merite calificativul de eveniment. Realitatea este pusă în cumplită defensivă de către spirit, de expresivitatea deconcertantă a trăirilor unui om educat, erudit, a cărei modestie este declamată aproape cu emfază. Mărul confirmă această forță de transfigurare a insignifiantului în eveniment. De data aceasta, tema de subtext este aceea a iubirii. Dar și aici mecanismul ce declanșează trăirile, precum și modul de operare al tânărului aflat în siajul ispitelor sunt particulare, îngropate în același aluat al omului suferind (subnutrit cronic dintr-o pricină stranie – frica de-a nu vomita), angoasat până și de faptul de a-și face cumpărăturile în cantități atât de mici încât stârnește iritarea vânzătoarelor, dar și pe deplin convins că nu poate capta atenția nici unei tinere, studentă precum el, atâta vreme cât silueta lui gracilă, modul defensiv de-a reacționa, mereu îndemnat să se replieze într-un ascunziș, îi vor obtura în prealabil orice deschidere spre aventuri sentimentale. Numai că se întâmplă... să i se întâmple! Nu ceva obișnuit, din șirul nesfârșitelor/ picantelor amoruri studențești, ci tocmai ceva pe măsura obscurității sale, a stranietății care, poate fără să vrea, sau poate că uneori în mod premeditat, devine un factor ce-l face vizibil și atractiv (vai, ce oroare, cât zbucium!). Două domnișoare (Erica și I. C.) trec peste linia roșie. Cum anume o fac, dacă e loc de vreo scenă voluptoasă sau nu, de ce caută ele să stârnească interesul erotic al unui singuratic prin vocație sau, adesea, motivat terapeutic, nu-mi permit să dezvălui aici, lăsându-i deschis cititorului tot orizontul de așteptare...

Cea de-a patra „piesă”, Sfârșitul, chiar asta sugerează – finalul lui Dan-Liviu Boeriu. E vorba despre cel biologic, pur și simplu. Pe ultimele pagini din carte face un admirabil și, poate, puțin în răspăr, efort de imaginație – se vede bătrân, diminuat fizic, aproape decrepit, cu fetele deja plecate în lumea largă (spre Vest, firește, Londra, respectiv Berlin), iar soția, Ioana, prizonieră și ea în propria cameră de la etaj, râvnind uneori, ca un răsfăț crepuscular, să i se facă masaj la picioare. Un bărbat și o femeie ce-și așteaptă trecerea dincolo, cuminți, resemnați, ba chiar atât de docili încât stau acasă pentru a nu-i crea necazuri morții, în cazul în care ar veni și nu i-ar găsi la domiciliul din cartea de identitate. Se cuvine, nu-i așa?, să fii civilizat până la capăt! El se confruntă cu o boală de inimă, așa încât își monitorizează stările, încercând să ghicească iminența unui infarct: „Gheara, din nou aceeași gheară care îmi cuprinde toracele și mă strânge tot mai furios, durerea urcă în gât, îmi încleștează maxilarul. Lângă mine e telefonul, le-am sunat aseară din nou pe Ana și pe Zoe, ca să cântăm împreună. Încerc să ajung la el cu degetele, dar fac o mișcare bruscă și cade pe podea” (180). Aflat în proximitatea „marelui somn” mărturisitorul nu își poate încheia exercițiul de imaginație mai bine decât propunându-ne un vis, fixând simbolic o conexiune între copilărie și înălțarea la cer. În spuza lui, mai apucă să înnoade un gând – „Vin de niciunde și mă îndrept spre nicăieri”. Totul este scris fără urmă de spaimă. Asta pentru că îți dă mâna să imaginezi propriul tău sfârșit când nu ai încă patruzeci și cinci de ani. Nu te afli pe patul de moarte, precum eroul lui Tolstoi. Aproape cu tandrețe, poate cu un surâs în colțul buzelor, pari gata pentru momentul acela retrospectiv și solemn, știind atât de bine că mai ai răstimp generos pentru a cocheta cu ceva inacceptabil. Pentru că numai un ipocrit va pretinde, în floarea vârstei, că moartea este un răsfăț (parcă Mircea Cărtărescu îi reproșa lui Dumnezeu că ne-a făcut posibili, drept creaturi, doar pentru a ne livra pe toți cei buni sau ticăloși unui aceluiași abator).

Citind Post-scriptumul, mi-am dat seama că tocmai am eșuat într-o dilemă: nici nu știu ce s-ar cuveni mai întâi – să admir măiestria de prozator rasat a autorului sau să deplâng suferințele cumplite ale eroului, ale celui aproape „mutat” în pagină de carte, „imaterial, și totuși viu”. Așa că am preferat, pentru a scăpa de o capcană logică mortală (dilema) să ascult piesa lui Bob Dylan, Make you feel my love, atât de dragă lui Dan-Liviu Boeriu, cea cântată la telefon, în tandemuri, cu fiicele sale, ca un fel de izbăvire și de comuniune înfiorată. Până la urmă, cred că tocmai asta este și singura speranță a ieșirii din Acvariu.

^[1] Dan-Liviu Boeriu, Acvariul și alte câteva dovezi suplimentare, Humanitas, București, 2026 (181 pag.)