CRONICA LITERARĂ

Romulus Bucur
poet, eseist, traducător

o reordonare a lumii (și a limitelor ei)

Poemul care dă titlul volumului[1] e și cel care îl deschide; din partea unui autor conștient de sine și de poetica sa, cel mai probabil avem de-a face cu un gest strategic, cu prima mutare într-un joc, să zicem, de șah.

Ar putea urma o glosă. Sau o parafrază. Prefer un citat: „Este imobil, stabil, concret. Nu mă pot mișca dincolo/ de el. Îmi blochează accesul. Panoul din fața minții este/ o limită a spațiului pe care o pot explora. Foarte aproape,/ dar nu încă intim. Știu, ca prin întuneric, că se află acolo./ Orice încercare de a-l evita eșuează. Pe orice scurtătură/ sau ocolire îmi apare înainte. Dacă vorbesc mult sau/ puțin, nu dispare. Face parte din structura realității./ În același fel în care melcii poartă cochilii și/ animalele umane, pereți.// Uneori panoul se luminează. Se aprinde/ cu imagini vii și sunete plăcute. Devine ecran./ Minții îi place să se absoarbă în ecran./ Dar aici, fără adâncime, suntem doar noi. Panoul/ se reînsuflețește alb și stins.// Trebuie să rămân cu panoul.// Știu că blochează. Nu știu însă ce.// Poate fi dinspre mine spre exterior sau dinspre/ exterior spre mine.// Amândouă în același timp. Sau blocajul însuși. […] Treceam prin livezi ca un scâncet.// Inspiram clipa cu tot cu dimineață.// Panoul ardea în capul meu și fructele lui zemoase/ îmi astâmpărau setea.// De când au devenit cuvintele mele pentru pământ/ atât de grele?// De când sunt noțiuni ca mămăruță sau păianjen/ atât de dificile? […] Veneam din creștetul nopții ca o molie.// Panoul ardea în mine de viu. Făcându-se cenușă,/ unde voi merge? Sunt doar cristale stinse.// Se află în mine de atât de mult timp. Aștepta să văd./ Și nici măcar asta nu este adevărat”.

Avem: un obiect concret, abstractizat progresiv, explorat și reinterpretat în diferite ipostaze conceptuale/ senzoriale. Nu aș vorbi neapărat aici de influențe, cît de similarități – un poem exemplar în această direcție mi se pare Studiu asupra obiectului, al lui Zbigniew Herbert.

Generalizînd, anticipînd un pic asupra concluziei, e vorba de o poezie care încearcă să explice și să reordoneze lumea și limbajul, inclusiv prin reordonarea de sine. În cele ce urmează, voi încerca, la rîndul meu, să o explic și să o reordonez.

O primă observație: majoritatea titlurilor sînt substantive. Nume. O realitate a obiectelor, fizice, dublate cumva de imaginea lor conceptuală, ori de conceptualizarea senzorialului.

Apoi, analogii între nivelurile realității echivalate nu cu naivitate (știu, aici e vorba de o evaluare subiectivă), ci cu atitudinea senină a cuiva care descoperă ceva firesc, ceva de la sine înțeles: „Tăcerea seamănă cu nisipul.// Îți scapă printre degete.// Vântul îi modifică forma. Lumina albă filtrată de nori/ îi modifică strălucirea.// Există și o carcasă/ din același material,// Un lucru alb care se scufundă. […] Felul în care fracțiile se amplifică.// Un ordin de mărime oglindind// Alt ordin de mărime.// Acest narcisism îmi face sete”.

Poetica lui Andrei Doboș e o explorare, migrație, sinteză/ osmoză de/ printre poetici, cu atenția focalizată asupra relației/ relațiilor dintre întreg și parte, limbaj și realitate (cuvinte și lucruri), concret și abstract; o particularitate importantă e că el nu le vede într-o relație opozitivă, ci într-una complementară, de fuzionare, de osmoză, după un model, să-i spunem, biologic (țesut), ori care devine un experiment în explorarea simultană a corpului și a limbajului care desemnează aceste părți explorate (cap și piele); ceea ce urmează este generalizarea/ transferul unor procese naturale înspre zone care nu le sînt, în principiu, proprii (osmoză).

La nivelul relației dintre cuvinte și lucruri întîlnim redefiniri, de cele mai multe ori reciproce, ale cuvintelor și ale obiectelor, în același timp, fiind vorba de o de-restricționare, de o redefinire a noțiunii de limită (fundație), ori glose asupra cuvintelor; pendulare obiectiv-subiectiv, denotație-conotație; experiment în direcția lăsării limbajului pe pilot automat, fără a se ajunge totuși la dicteu (tot) automat, ca un soi de remediu sui generis „Când în economia ta internă sistemele funcționează/ subzistent,// Cum ai putea să ridici capul din acest solilocviu/ al indiferenței,// De ce ești atât de straniu și cum// te poți evita cu atâta precizie?” (improvizație stocastică).

Presupoziția probabilă a autorului este aceea a unui anumit izomorfism între realitate și limbaj (absorbitor, fragment și bucată). Nu cred, totuși, că e vorba, nici măcar ca vestigiu, de o gîndire magică, de încercarea de a modifica/ controla realitatea prin intermediul limbajului, ci de depășirea nivelului simplei analogii, în sensul acțiunii. Mai mult, a interacțiunii cu realitatea, după modelul interacțiunii manuale, meșteșugărești: remodelarea acesteia, ca și cum ar fi încă unul din materialele din care confecționăm ceva (la ce bun întunericul). Sau, în Aardehuis, de imagini/ amintiri ale unui loc văzut, tratate în același fel: e vorba de ceva mai mult decît de analogie, de explorarea acesteia, de încercarea de a o organiza, de a o raționaliza; același izomorfism poate fi dublat de cel dintre percepție și expresie (arhitecturi).

Formal, putem identifica posibile afinități cu poetica imagistă, ori ecoul ei, no ideas but in things a lui Williams (flori de cameră), noțiunea de persona, cît se poate de străină, în interiorul căreia pătrunde și pe care o însuflețește (Miriam), ludicul, jocul cu jocul, ce tinde să depășească presupusa gratuitate a acestuia: „În lumină/ Radiația înnodată în retină// Văd cum, statică, o muscă/ Vâră trompa în zacuscă”, interogații aparent naive și unde prezența rimei ritmează, cumva paradoxal, textul (o stingere).

Rezultă metamorfoze continui, o fluiditate a percepției și a expresiei, imagini care par a fi rezultatul unei trăiri a non-dualității (nu-i spun pe nume): „Timpul lung se descarcă/ Într-un țipăt de țarcă”.

În sfîrșit, nu trebuie uitate formele fixe: solarpunk, sonet, chiar dacă în alt tipar metric decît cel canonic (i. e., endecasilab iambic), și aliniat zonei tematice și de imaginar ale volumului; tot așa, rondelul, unde formelor tradiționale li se testează capacitatea de a se mula pe conținuturi noi (rondelul zgomotului alb, rondelul ciupercilor culese).

Mai vorbim de o poetică a emergenței materiei din limbaj: „Când mă apropii de nimic/ Atunci devin extrem de puternic/ Când sunt pe cale de a fi format// Când aproape dispar/ Atunci devin extrem de frumos// Înainte de spargere/ Balonul de săpun// Când formele latente din nisip se cristalizează// Când cuvintele apar din lutul roșcat, marmorat”, ori: „Am văzut la o nuntă./ Am văzut acolo și acolo./ Cuvintele noi s-au retras în respirație./ Cuvintele vechi m-au învățat/ să rămân nemișcat”.

Și, în final, de una a distanței. „E ca și cum aș vedea dar între mine și obiectul vederii/ Se interpun mici interstiții de distanță/ Și mici fragmente de memorie/ Care compun un peisaj reținut […] Tot la trei gânduri/ Îmi găsesc mormântul// Și tot la trei vorbe/ Între mine și vorbire/ Se cască în hău// Nici măcar nu mă aflu cu adevărat aici/ Ci împrăștiat cu totul pretutindeni/ într-o ciudată distorsiune temporală oscilez// Nefiind în stare să ajung/ Deplin la mine/ Este ca și cum aș fi dar de fapt nu sunt/ Sunt plin de găuri, ezitări, reveniri și distanțe”.

Plus, ca încheiere, de un vers pur și simplu frumos: „Cuvântul înflorește în întuneric printr-o gestație/ obscură”.

[1] Andrei Doboș, Panou, București ART, 2025.