DIALOG

Teodor Baconschi

Cristian Pătrășconiu

„Nici vorbă, Dumnezeul Facebook-ului nu este mântuitor”

Cristian Pătrășconiu cu Teodor Baconschi

„Omul postmodern preferă virtualul pentru că realul este sursa angoaselor etern umane pe care speră să le abolească: nu ştiu să fi dispărut totuşi agonia terifiantă, frica de moarte, dar nici maladia, suferinţa sufletească a înstrăinării, apăsarea singurătăţii, eşecul profesional sau nedreptatea, primită ca o izbitură de măciucă în moalele capului. Oricâte miracole operează sau promite progresul ştiinţific, nu ne-am modificat soarta de muritori, marcată de confruntarea cu limitele noastre biologice, sociale, mentale, afective.” – scrie Teodor Baconschi în eseul său despre Facebook, publicat în premieră în 2012 și realuat, în seria de autor de la Spandugino, în volumul „Scrieri 3” (2022). De la tematica acestuia pleacă și conversația de față – o versiune editată pentru publicare a dialogului avut în cadrul podcastului „Reziliență prin cultură”.

Cristian Pătrășconiu: Ce e o „fabrică de narcisism”, domnule Baconschi, și de ce Facebook și rețelele sociale în general sunt așa: fabrici de narcisism?

Teodor Baconschi: Sigur că, în primă instanță, „fabrica de narcisism” e o metaforă. Nu există o unitate productivă unde se generează pe o bandă tehnologică narcisismul. Dar eu am spus așa pentru că mi-am dat seama că asta e una dintre trăsăturile acestui nou univers, în care marile companii digitale high-tech americane ne-au introdus acum mai puțin de două decenii. Este o schimbare față de care nu avem suficient recul. Și de asta cartea a apărut acum 12-14 ani când începusem și eu să învăț cum e cu rețetele sociale; mi-am constituit pe atunci o pagină de Facebook, cu mult scepticism conservator. Am zis: e o prostie, e pentru oameni mai tineri, e pentru comunicarea frivolă între grupuri de liceeni sau mai știu eu ce. După ce am intrat în sistem și am văzut cu ce viteză se dezvoltă ... a avut o dinamică exponențială!

Practic acuma cunoaștem și cum a început aventura asta lui Mark Zuckerberg. El și-a propus să facă un fel de gazetă de perete a Universității Harvard.

C.P.: Și a ieșit un pic mai mult.

T.B.: … a ieșit ceva mai mult. Dar și cei care îl cunosc pe Zuckerberg sau care au conlucrat cu el știu că a avut o determinare foarte puternică și n-a renunțat la obsesia de a dezvolta rețeaua. Adică, foarte devreme, atunci când a respins oferta de a fi cumpărat de Yahoo cu un miliard de dolari Facebook, deja a arătat că el crede că principala trăsătură a acestei companii e potențialul ei de expansiune cvasi-globală. Și astăzi, într-adevăr, avem, nu știu chiar care sunt cifrele la zi, dar miliarde de utilizatori ai Facebook. Bineînțeles că această nouă dimensiune a societăților noastre nu se reduce la Facebook. Există, cum știm, mai multe rețele de socializare, fiecare încercând să câștige un specific care să o facă atractivă pe piață. Și există și o geografie a utilizării. De pildă, toți ne-am dat seama în România că românii – din motive pe care le putem discuta – ...

C.P.: ... preferă Facebook.

T.B.: Au trecut mai puțin pe Twitter.

C.P.: Twitter domină America...

T.B.: Da, care domină Statele Unite, America de Nord și o parte din Europa Occidentală. Ai noștri sunt mai degrabă atașați de Facebook. Dar, în orice caz, eu am scris acest lung eseu ca să încerc să văd mai în adâncime ce se întâmplă cu acest instrument. Pentru că mi-am dat seama de puterea lui de a remodela niște practici și despre felul în care comunică oamenii. Evident, niciodată nu e bine să pui un verdict ca și cum ai fi o instanță supremă: Facebook e bun! sau Facebook e rău! Contează ca orice nouă tehnologie – cum o folosești. Contează și o anumită autodisciplină, dar aș putea spune că sistemul acesta de comunicare socială, instantanee și globală, e mai degrabă pozitiv, chiar dacă are foarte mulți critici. Să-l criticăm ca să evităm, știu eu, în primul rând, monopolul și, în al doilea rând, aceste fantasme orwelliene legate de potențialul lor de intruziune în sfera privată. O să discutăm de chestiile astea. Dar, în linii mari, cred că...

C.P.: ... e o deschidere, nu o închidere de minte?

T.B.: E o deschidere. Bun, acum, pe cât îl duce pe fiecare mintea și cât e de disciplinat, cum spuneam, în etica asta a comunicării; asta este ceea ce face diferența. Pentru că, vedeți și acuzația curentă: domne’, pierzi foarte multă vreme! E adevărat. Zuckerberg spune, într-un interviu: mi-am dorit ca oamenii să își omoare timpul cât mai mult acolo. E adevărat și altceva, că dacă privești algoritmul companiei Facebook și marea revoluție din dezvoltarea lui, care a fost acest News Feed, îți dai seama că, într-un fel, utilizatorii lucrează pentru succesul comercial al Facebook. Adică...

C.P.: Suntem angajați part-time ai Facebook.

T.B.: Ni se face profilul, după ce material livrăm acolo gratuit, nu?

C.P.: Amprenta digitală.

T.B.: Nu facem decât să întreținem sau să creștem marja de profit a acestei companii.

C.P.: Vreau să vă întreb: dacă Facebook și rețelele sociale sunt fabrici de narcisism în sine sau ele devin așa pentru că sunt utilizate ca atare. Unde-i buba? În sine sau la cel care ține în mână stiloul acesta care, mutatis mutandis, este Facebook-ul?

T.B.: Rețeaua s-a dezvoltat în limitele permise de tehnologia pe care se sprijină. Nu cred că a existat un program sau un raționament, inclusiv comercial, care să sune așa: întrucât fiecare are un cont pe care spune tot ce dorește despre viața lui, asta îi va stimula narcisismul și îl va face dependent de această oglindă a Facebook. Cred că este un efect, deci, inerent, nu unul programat. Bineînțeles că asta deja a schimbat ceva în fabrica socială, ca să zic așa, tradițională. De ce? Pentru că, până la social media, chiar dacă existau mijloace de comunicare în masă, încât de la popularizarea radio-ului, să zicem, în anii de după 1900, masa era formată dintr-o aglomerație de figuri anonime și cei care vorbeau, sau apăreau la televiziune, erau într-un fel sau altul exponenții puterii: puterii politice, intelectuale, academice, experți.

C.P.: Era o verticală, de fapt, nu?

T.B.: Da. Da.

C.P.: Aici, de când apar rețelele sociale, intervine o orizontală...

T.B.: Aici, într-adevăr, după felul în care este organizat chiar internetul, care este o rețea globală policentrică, are centrul pretutindeni, nu are o capitală internetul, la fel și rețelele de socializare bazate pe internet plus revoluția conexă a telefonului inteligent cu ecran tactil și conectat la internet – toate astea au dus la situația în care, într-adevăr, toată lumea să aibă un chip, o voce, o tribună, mai nou, de când a apărut și posibilitatea de a face o transmisiune video pe propria pagină, fiecare are și o mică televiziune. Vă spun sincer, mă așteptam ca toate aceste vrăjitorești înlesniri să creeze un haos social de negestionat.

C.P.: Și totuși, nu.

T.B.: Mă gândeam cum o să arate, cât de calmă va părea o casă de nebuni clasică în raport cu vacarmul zilnic sau nocturn de pe un Facebook unde toți utilizatorii au ceva de spus, se filmează și se încalecă reciproc. Ei bine nu, totuși. Adică asta arată că vechile obiceiuri nu dispar peste noapte.

C.P.: E o mână invizibilă a rețelelor sociale.

T.B.: Și un bun simț, poate o anumită timiditate. Adică, vedeți, narcisismul acesta, pe care îl stimulează fără îndoială rețelele sociale, nu a scos din priză bunul simț cu totul. Există oameni care își dau seama că au, de exemplu, luciditatea de a înțelege, de a accepta că n-au de spus ceva special sau că n-au de ce să iasă des pe Facebook sau care deja simt nevoia de a-și proteja intimitatea. Și mașinăria e foarte perversă pentru că, deși creează acest exibiționism generalizat cu corelatul lui, voyeurismul generalizat, are o claviatură de modalități, de moderare. Adică, de exemplu, îți dă posibilitatea să selectezi audiența. De pildă, să nu ți se vadă postările, conținutul pe care îl produci, decât într-un cerc foarte restrâns de prieteni.

Cu alte cuvinte, nimic nu e obligatoriu, dar plaja de posibilități e atât de mare încât bătrânele vicii, începând cu acela al lui Narcis, oglindirea asta de sine, permanentă, se manifestă din plin.

C.P.: Este ceva bun, profund bun, cu adevărat, într-o fabrică de narcisism? Punctual: în această fabrică de narcisism?

T.B.: Nu, pentru că narcisismul e, în primul rând, nu doar o îndrăgostire de sine, care te rupe de realitate și de semeni, care estompează simțul responsabilității. Deci, cu alte cuvinte, un drept de separat de orice responsabilitate, sau o plăcere care nu e plătită printr-o contrapondere ascetică, cum ar fi normal. Și atunci, sigur că oamenii sunt din ce în ce mai ispitiți de supraestimare, de pildă, nu? Dacă nu ai o cenzură imediată în apariția publică, pentru că tu apari la mica ta fereastră, când vrei, cu ce vrei, și așa mai departe. Riști să te pierzi în această oglindire de sine și să devii mai egoist, mai sensibil în sensul prost, irascibil sau suspicios față de orice. Cred că psihologii cognitivi au material pentru a vedea cum s-au alimentat prin rețele sociale...

C.P.: ... acceleratoarele de umori, să zic așa, nu?

T.B.: Da, inclusiv această cultură a indignării și a preofensării. Ideea asta că orice opinie diferită e, de fapt, un atac la persoană. Deci, nu avem încă recul destul. Se fac studii, dar am observat că eseistica, adică metadiscursul occidental-contemporan, editat despre social media, ca revoluție în comunicare și în arhitectura societății, are încă o notă politică. Adică sunt eseuri, multe sunt eseuri care nu fac antropologia aceste revoluții.

C.P.: Sunt declinări ale diverselor doctrine.

T.B.: Da, și, mai degrabă, da, încearcă să-ți arate cât e de malefic Zuckerberg, de exemplu, sau cum îl putem opri, sau care e relația dintre marile corporații multinaționale și state într-o competiție tot mai vizibilă.

C.P.: Dar, dacă raportarea e de acest tip, înseamnă că, așa cum spuneau cei vechi, Hic sunt Leones sau Dragones. E un experiment social fără precedent acesta, nu?

T.B.: Da, dar e cartografiat totuși, adică n-a rămas o terra incognita. Aș vrea să văd mai multă reflexie filosofică asupra acestei noi ere în care ne aflăm, care ne-a cuprins, în care până și disidenții sunt incluși în review. Adică cei care te anunță plin de mândrie, destul de narcisică, nu?, că ei n-au pagină de Facebook, de exemplu. Însă e și asta un mod de a sublinia servitutea generalizată. Adică te raportezi tot la Facebook, și când declari că tu poți trăi fără. Sau există falși eroi ai alegerii. Care spun: eu-s pe Twitter, adică: e altceva! Masele! Sau: a apărut eticheta generațională, nu? De pildă, Facebook e pentru ăia bătrâni. Insta. Instagram e pentru tineri.

C.P.: Și TikTok e ultimul răcnet....

T.B.: Da. Da. Bun, totuși, elita juvenilă disprețuiește TikTokul. E prea imbecil, totuși. Adică e un umor prea gros. Dar, cu alte cuvinte, ne amenajăm parcele în acest labirint în care suntem, obiectiv, captivi.

C.P.: Da. Sunt substitute bune de viață reală rețelele sociale?

T.B.: Știți că discutam informal, acum vreo două zile, despre universala prezență a drogurilor și a substanțelor halucinogene în culturile umane cunoscute.

C.P.: Droguri în sens foarte general.

T.B.: La fel e și aici. Există o evadare în imaginar care e tipic umană, noi având această conștiință, să zicem, difuză a păcatului originar, adică a faptului că nu suntem în regulă așa cum funcționăm. Nevoia asta de a tăia în zidurile din jur împrejur ferestre către alte lumi, alte geografii, către universuri alternative – asta a fost și una din funcțiile de bază ale mitografiei și literaturii și apoi chiar și a reflexiei filosofice care sondează necunoscutul. Deci e doar un alt suport tehnologic pentru o nevoie etern-umană care n-avea cum să dispară, dar care într-adevăr, prin social media, își găsește mai mult decât un eșapatoar. E vorba de o realitate virtuală care începe să destituie realitatea empirică.

C.P.: Să o surclaseze?

T.B.: Da. Asta cred că nu s-a mai pomenit. Pentru că, gândiți‑vă, și relația om-natură ... în orice conac, în veacul romantic, undeva în Europa apuseană, unde se întunecă devreme, citeau poate diverse domnișoare romanele de dragoste ... Sau, dimineața, domnii citeau ziarul ca rugăciune, nu-i așa? Toate chestiile astea nu îi scoteau pe oameni din realitatea empirică care li se părea și singura, reală. Adică dacă stăteai într-o berjelă și citeai un roman dickensian, bun, știai că te ocupi de o lume imaginară și că asta e un fel de plăcere de moment după care reveneai în realitate. Acuma suntem într-o perioadă istorică în care, într-adevăr, conectarea permanentă a creierului nostru în primul rând la aceste mijloce de comunicare digitală și solicitările permanente, pulsatile, ne determină chiar să nu mai putem trasa frontiera dintre realitatea empirică, fizică, percepută prin cele cinci simțuri, și printr-un sentiment, nu?, al propriei individualități care funcționează în lumea fizică, și tot ceea ce e virtual, care, pe de-o parte, e cu atât mai de succes cu cât imită mai bine realitatea, adică ne dă iluzia realității, și, pe de altă parte, cum spuneam, ne pune creierul la grea încercare pentru că nu mai facem spontan și plauzibil distincția asta între ce este închipuit, imaginat, și ce este efectiv, căzut sub simțuri, dat ca fapt masiv. Măcar dacă asta ne-ar fi ajutat să devenim mai spirituali...

C.P.: Chiar voiam să întreb, de fapt, dacă această nouă realitate socială pe care o propune și impune Facebook-ul nivelează sau ridică mai degrabă umanitatea?

T.B.: E o realitate de grad secund, plauzibilă, care este imediat perfectibilă, nu? Photoshop, toate aceste instrumente care ne permit să ajustăm orice defect și așa mai departe. Dar e și un drog pentru că, deși domeniul virtual s-a extins și ne ține, cum spuneam, deja prizonieri, el nu ne oferă nimic real în sens tare. Are un impact neuronal, deci nu mai e o chestiune de consum estetic sau de practică culturală sporadică. E un nou înveliș pentru creierul nostru. Dar, în același timp, limita acțiunii individuale rămâne delimitată, desenată de realitatea fizică. Și faptul că le confundăm ne creează iluzia că domeniul libertății noastre a crescut; de fapt, nu a crescut, pentru că, până la urmă, sigur, ce citim în permanență pe aceste rețele de socializare, ne influențează într-un fel și acțiunea în realitate. Sunt oameni care au pornit la o revoluție pe baza unor mobilizări pe Twitter.

C.P.: Dar și oameni care s-au oprit din a face revoluții pentru că e o mimare de participare civică adesea.

T.B.: Da. Dar, în același timp, e acest fibris, adică se comunică totuși prea mult și au observat asta psihologii: faptul că suntem supraexpuși la o cantitate prea mare de informații pe care creierul uman nu le poate procesa cu adevărat, a scăzut intervalul în care ne putem focaliza atenția, deci la care putem învăța ceva sau la care putem ajunge la judecată ...

C.P.: ... Neurospecialiștii care gândesc foarte critic despre rețelele sociale, bunăoară, Manfred Spitzer, vorbesc chiar de efecte chiar mai grave.

T.B.: Da, o demență digitală.

C.P.: O demență digitală. Fapt e că a exersa o gândire critică în raport cu rețelele sociale e o necesitate permanentă. V-aș întreba dacă e o luptă dreaptă sau e o luptă inegală în raport cu aceste dihănii extraordinare?

T.B.: Până la urmă, ... da, sigur că individul, cât ar fi de gânditor și de critic în raport cu ele, n-are ce să schimbe când e vorba de, da, state în state, rețelele care deja domină enorm. Dacă s-ar produce o pană globală de curent am constata că o mare parte din viața politică, nu doar socio-culturală și economică depinde de aceste rețele, de impactul lor comercial, de obișnuința și posibilitatea de a transmite instantaneu orice mesaj. Nu mai putem fără ele, asta e clar. Nu cred că se pune problema: da sau nu. Acuma, sigur că există – și vorbeam deja în eseul meu despre Facebook – aceste sinucideri digitale, când e overdose, sunt oameni care spun, își arată, își dezvăluie depresia momentană și spun: vreau să dispar, vreau să mă dezintoxic.

C.P.: E o sinucidere în efigie, să zicem.

T.B.: Da. O să-mi închid pagina câteva luni și așa mai departe. După care tot ei revin.

C.P.: Pentru că adicția e foarte puternică.

T.B.: Da. Revin și spun, ok, m-am dezintoxicat. Deci de asta spun că analogia cu drogurile, consumul de droguri este totuși corectă.

C.P.: Facebookul este și o formă a neputinței, o formă pentru neputință? Și întreb aceasta în ideea în care e, spuneați, un accelerator de pulsiuni joase, un accelerator de poziționări radicale. Deci e și despre neputință? În măsura în care radicalismul e o formă subtilă a neputinței?

T.B.: Nu, dar mă gândesc că păcătuiește prin această idealizare a realității noastre ca persoane și a realității celorlalți ca semeni ai noștri într-o societate. Și am ironizat cu compasiune și acest efect al dezvrăjirii când, de pildă, constați că întotdeauna persoana pe care întâi ai cunoscut-o și frecventat-o pe Facebook, să zicem, e mai jalnică în realitate decât să prezintă ea acolo, bineînțeles făcând selecția narcisică, adică punând pozele în care profilul arată cel mai bine, mascând orice defect fizic, eventual profitând de o lumină de studio sau de diversele funcții, filtre și așa mai departe. Bref, când ...

C.P.: ... coborâm din Facebook în realitate...

T.B.: Exact. Eu, ca scriitor, tot văd asta, și îmi dau seama că: în primul rând, eu sunt în situația asta. Livrăm o imagine mult mai bună despre noi. Apoi, constați că nu-i vorba doar de cochetăria feminină. E un impuls mult mai adânc. Narcisismul e și ambidextru, și ambigen. Și îți dai seama de mica înșelăciune ... când te duci la o lansare sau nu știu, „știți, ne știm de pe Facebook?!”, și începi să măsori distanța dintre imaginea aia constant îmbunătățită și biata realitate. Or asta, până la urmă, cui o reproșezi? Că și tu faci chestia asta. Adică, nemaiexistând o zonă de virtute, se rescrie teoria virtuții odată cu rețelele sociale, nu…

C.P.: Așadar, am zice – pe urmele lui Kundera, că „viața este în alte parte” decât în rețelele sociale?

T.B.: Nu, e o parte a vieții noastre. E o parte a vieții noastre și, încă o dată, trebuie să vedem și cât timp liber a dislocat, cât e răgaz de creație, nu doar de bârfă și de rostogolire a unor prejudecăți. Însă, la fel de bine, trebuie să rescriem filozofia educației în societățile noastre, să vedem cum se va face corect o alfabetizare digitală care să îi permită tânărului de mâine să profite de social media fără să devină victima rețelelor. Asta e o pedagogie insolită, prost cristalizată, a existat un ascendio; abia acuma trebuie să ne gândim, și, după cum am constatat cu toții, și Comisia Europeană și alte instituții politice ...

C.P.: Încearcă să construiască filtre...

T.B.: Da, încearcă să construiască politici publice legate de profilaxie, de igienă. La fel, corporațiile însele, cu rezultate larg contestate de utilizatori, au introdus standarde ale comunităților virtuale, adică spun: ok,... și, chiar dacă algoritmii care lucrează după recunoașterea unor cuvinte cheie o dau în bară, pentru că lumea umană e mult mai diversă și mai nuanțată și fiecare împrejurare este singulară în fond, ei bine, pot crea suspendări de cont nedrepte și contestate, dar, în același timp, au reușit de bine de rău să țină departe pornografia, violența extremă, tot ce ține de partea profund întunecată.

C.P.: Ce îi spun rețelele sociale lui Teodor Baconschi, cel pasionat și cel preocupat de teologie, de religie? E de căutat o, să zic așa, ramă de interpretare în această direcție: religie, teologie, vis-a-vis de noua lume, minunata nouă lume, apropo, e o minunată nouă lume aici?

T.B.: Da, e o parte de distopie realizată, dar, cum spuneam, trebuie să insistăm pe demnitatea acestui discernământ. Noi alegem cum îl folosim, când alegem felul în care ne folosim de orice nouă tehnologie, ca produs al creativității umane, de inteligențe umane; și aici, și biserica, bisericile, religia, teologia, insitutuții ale vieții spirituale joacă din plin. Ele sunt active în acest raport; au fost destul de prompte în a simți că a venit un jucător nou, important.

S-au adaptat și bisericile de toate confesiunile, toate religiile; deci folosesc misionar-pastoral sau pentru închegarea unor comunități virtuale, care sunt uneori paralele, alteori separate de cele reale, să zicem, comunitățile ecleziale, concrete, dar vedem și destul de multă religie, vedem și fețele religiei, adică e un material amplu de studiu: tocmai prin această democratizare policentrică, Facebook oferă și antropologilor, și istoricilor ideilor, mult material didactic viu. De pildă, vorbim de felul în care faptul religios intră pe rețelele de socializare. Asta îți oferă o hartă a religiozității contemporane.

C.P.: Am putea spune, sau ar fi un exces de interpretare dacă am spune așa, că lumile acestea, lumile rețelelor sociale sunt și eclezia, forme de eclezia? Sau e prea mult spus?

T.B.: Eclezia? Da, bun, într-un sens profan sau strict etimologic, sigur că adună diverse grupuri umane, dar ce vreau să spun este că și aici constați că, în primul rând, iei pulsul; vezi, de pildă, în diverse grupuri cum se declină credința de la fundamentalismul necoplit și agresiv și mai cu seamă incult teologic până la oamenii care cu bună credință și cu o bună cultură teologică folosesc social media pentru a dezbate teme mai fine, mai suculente sau mai eterice. Vezi de toate, și atunci îți dai seama și care e raportul de forțe. Însă, vrând nevrând, dacă tot vorbim despre social media astăzi, toți acuzăm și acest efect „de bulă” cum a fost numit.

Or, problema e că, de cele mai multe ori, întrucât stresul de a fi confruntat cu critica unui necunoscut, în fond, este mai mare decât un diferend dintre prieteni din viața reală, faptul că un om despre care n-ai destule date, te critică pe față, și, atunci, tendința este să îți reobții confortul, eliminând disonanța. Orice opinie care nu mă confirmă, nu mă aplaudă, e îndepărtată.

C.P.: Deci n-ar fi o culme a democrației lumea aceasta?

T.B.: Nu, nu, tocmai că s-a spus deja, pe bună dreptate, că diversele radicalizări care se obiectivează în războaie culturale în Occidentul de azi au fost, din păcate, stimulate tocmai de aceste mecanisme tehnopsihice, prin care toleranța față de diversitatea opiniilor a scăzut spre zero și s-au creat aceste comunități monocorde, monotone, care se auto-justifică și care transformă gândirea critică într-o gândire dogmatică, eventual agresivă, exclusivă, în orice caz.

C.P.: Nu e nicio școală a discernământului în sine?

T.B.: Nu prea.

C.P.: Cu acesta vii din afară, nu?

T.B.: Depinde. Dacă pui preț din capul locului pe discernământ ca facultate garantă a libertății tale și a evoluției tale intelectuale, atunci aplici sau încerci să prezervi discernământul ăsta și în social media. Bunăoară, nu m-aș da de exemplu într-o cheie narcisică, dar eu în mod deliberat, pe pagina mea, am acomodat oameni cu opinii deopotrivă de civilizate, dar foarte diferite de opiniile mele și de judecățile mele, preferințele mele. Adică eu, fiind un conservator occidental, am acolo și oameni cu teze progresiste, dar civilizate. Dacă se păstrează curtoazia minimală a schimbului de idei ...

C.P.: ... Nu e obligatoriu să avem aceleași idei.

T.B.: Bineînțeles, chiar mă bucur. Și profit și de chestia asta, pentru că mi se pare că, într-adevăr, același obiect care beneficiază de mai multe ecleraje, e un obiect mai bine înțeles, și eu, prin propriile mele prejudecăți, nu pot proiecta asupra a ce mă interesează lumini atât de diverse.

C.P.: Mai rămânem puțin la rama teologică. O să vă întreb, din nou pe limba celor vechi, „dar există zei și aici”?

T.B.: Da, există. Nu suntem panteiști, ca să zic așa, dar..., și nici n-aș vedea social media ca un mediu al manifestărilor divine sau teofanice...

C.P.: Deci, nu e de căutat mântuirea pe Facebook?

T.B.: Nu, nici vorbă. Dumnezeul Facebook-ului nu este mântuitor. Tocmai că, fiind un mecanism de stimulare a narcisismului, asta duce la mediocritate spirituală, la egoismul ăsta mărunt și totodată la, cum spuneam, disocierea dintre drepturi și responsabilități care infantilizează publicul și utilizatorii. În linii mari, e foarte necesară, repet, această pedagogie care să educe în spiritul abordării critice: o dată, să moderezi utilizarea, cât stai pe aceste rețele; doi, să înveți să ieși din bula asta care te poate aliena și în același timp să accepți diversitatea ca pe un atuu al unei societăți libere.

C.P.: Dar e și o mare provocare pentru memorie lumea aceasta. O rupe, o face, o fărâmițează. E o avalanșă extraordinară, iarăși fără precedent.

T.B.: Da, și mai ales e un cimitir de arhive fără titulari. Există și moartea, nu? Și: cine e proprietarul a ceea ce s-a propus de-a lungul timpului într-o arhivă din asta care este un cont personal, de ce se întâmplă cu aceste texte. Încă din 2012, când am scris eseul, mi-am pus și problema asta, care este nu doar una legală, este și una morală și foarte greu de tranșat.

C.P.: Chiar vreau să vă întreb dacă mai aveți sentimentul pentru că stați prea mult pe Facebook?

T.B.: Pot să spun că eu mai am un corpus de scriere acolo. Sunt mii de pagini.

C.P.: Sunt mii de pagini. Fără discuție.

T.B.: Fără discuție. Un fel de jurnal de idei unde o selecție s-ar putea opera ca să salvezi poate multe chestii. Poți descărca tot, e adevărat. Însă e destul de laborioasă chestia asta. Dar întrebarea este: cine deține drepturile de autor, ca să zic așa, pe așa ceva, nu? Conținutul de digital pe care un utilizator l-a produs în timp. Poate că, nu știu, se agravează dacă ne punem problema că această revoluție nu are nici două decenii. Dar ce se va întâmpla cu acest cimitir astral de gândiri anonime, fără proprietar, peste 50 de ani sau un secol?

C.P.: Dacă nu ești conectat, nu exiști?

T.B.: Cred că rețelele vor să ne facă, acuma le personalizez ca într-o dramă, vor să ne facă să credem că nu exiști fără. Când au apărut telefoanele mobile, îmi spunea un cardinal de la curia lui Ioan Paul II că el n-are telefon mobil, pentru că oamenii care au influență sunt căutați și găsiți de cine are nevoie de ei. Înțelegea că telefonul mobil este mai degrabă o lesă în care te pui tu față de rețelele de putere, dar dacă ești un om puternic, te poți elibera de el.

C.P.: Nu știu dacă ar mai zice astăzi.

T.B.: N-ar mai zice asta. Și ca dovadă că până și președinții sau papa sau, cine vreți, șefi de state, și-au pus aceste probleme. Nu prea îți permiți, într-adevăr, să lipsești.

C.P.: Este o formă de terapie? Ce ați făcut aici, în Facebook, Fabrica de Narcisism?

T.B.: O terapie mai degrabă post-traumatică, după decizia de a părăsi politica internă. Eram într-o fază psihică proastă, la limita unei depresii; și, la sugestia binecuvântată a soției mele, am făcut terapia asta prin scris. A spus: „Revino, scrii o carte cap-coadă, nu eseurile tale curente, pe o temă” și atunci a funcționat. A avut și o parte de, nu știu, exorcism aproape ...

Pentru că pe fondul ăla fragilizat din punct de vedere psihic, abuzam de Facebook. Era un fel de reinventare sau de cerere a unei recunoașteri sociale pe care toți o purtăm cu noi. Ei bine, asta chiar a funcționat și m-a ajutat să iau distanța cuvenită față de politică, cu adevărat.

C.P.: Facebook și celelalte rețele sociale sunt ele și rețele ale firescului, ale normalității?

T.B.: Acuma: cine și unde, pentru cine și cum mai impune o definiție a normalității într-o lume în care oarecum anything goes?! Și simți că toată lumea are dreptate, toată lumea e briliantă, toată lumea e în același timp traumatizată și victima a cuiva, deci ne îndreptăm spre acest tip de vulgată socială și asta e o farsă imensă. Ne transformă pe toți în caricatura propriilor aspirații.

Dar, de-asta cu normalitatea, bun, e greu de spus, a devenit cum se spune: consuetudo altera natura est, a devenit a doua noastră natură, natura noastră digitală. Avem un avatar, nu? Ni se și propune un avatar digital. Și proiectul de digitalizare a economiei, a realității vieții noastre va continua. Ni se propune acum o pereche de ochelari cu care să filmăm în permanentă conexiune cu o lume totalmente închipuită sau ireală.

C.P.: Noi ochelari de cal oare?

T.B.: Nu, o lampă a lui Aladin, la șolduri, pentru mase, cu efecte tragicomice, probabil.

C.P.: Tot droguri, nu?

T.B.: Da, este cel mai puternic drog legal.

C.P.: La, nu știu dacă prima, oricum una dintre primele ieșiri publice în legătură cu Facebook, fabrica de narcisism, cred că erați cu Horia Roman Patapievici; se vorbea acolo, la acel moment public despre faptul că Facebook este o lume – Facebook și alte rețele sociale – e o lume cu prea mult eu și prea puțin tu. Rămâne?

T.B.: Da, implicit am confirmat faptul că e o lume în care egocentrismul iresponsabil primează asupra comuniunii și dialogului onest și în care partenerii sunt din principiu egali în demnitate, și în dreptate, până la urmă, pentru că dialogul creează o punte între puncte de vedere care se auto-îndreptățesc inițial și care ajung la un fel de sinteză. Da, e o lume destul de nepotrivită cu natura noastră socială, și tot cognitiviștii ne spun că creierul nostru, așa cum în etapa asta de evoluție e totuși setat pe o comunicare efectivă și eficientă cu cel mult 150 de persoane.

Este un pattern profund care a fost violentat devastator.

C.P.: Aici ai 5.000 de prieteni pe Facebook...

T.B.: ... Plafon de 5.000! Știu eu, un manelist de succes poate să aibă 300.000 de abonați la pagina lui. Cum interacționezi? Adică, vrând-nevrând, ce se întâmplă este nu doar că neglijezi sau nu mai ai un criteriu de selecție și devii totodată stereotip în comunicare, pentru că nu ai cum să personalizezi dialogul cu atâția oameni. Și atunci: ori tonul abordării e greșit, a rămas de la celălalt – unde era adecvat, treci la alt interlocutor și nu ții seama de diferențe: de pildă, acum 3 minute comunicai în văzul lumii sub o postare personală cu un bun prieten despre care știi totul și peste 3 minute te adresezi unui perfect necunoscut, care va rămâne ca atare și care e introdus în salon, în conversație. Deci este ca să zic așa crazy ce se întâmplă.

C.P.: Da, da. Prea rapid...

T.B.: E atât de disruptivă noua tehnologie, noua revoluție tehnologică, atât de promițătoare într-o ordine din asta mefistofelică încât deocamdată nu prea avem anticorpi.

C.P.: Și atunci, e nevoie ...? – acum 10 ani, când am vorbit prima dată despre acest eseu extraordinar, pledați această cauză, reiau cumva întrebarea – E nevoie de media literacy, de educație, alfabetizare în continuare în școli în raport cu dihăniile acestea?

T.B.: Da, dar nu doar de alfabetizarea digitală, deci de alfabetizarea de care au nevoie toate generațiile pentru că e grozav să-ți plătești toate facturile curente de pe telefon. Asta arată că alfabetizarea digitală ar privi și persoanele de vârstă a treia, de pildă, din România care încă se chinuie să ajungă la fiecare ghișeu. Deci potențialul de eliberare prin digitalizare nu e folosit. Nu doar la noi. Nicăieri nu e folosit.

C.P.: Mai degrabă potențialul de captivitate.

T.B.: Din plin. Dar media literacy implică și o etică a comunicării, o igienă socială și mai ales o dezbatere despre cum ar trebui să arate raportul ăsta dintre libertatea nelimitată și dorința statelor de a reglementa. Adică suntem din principiu de acord cu inițiativele legale menite să ia în discuție politicile antitrust. Deci tot ce demontează pericolul tiranic al unui monopol. Dar sunt și alte aspecte.

C.P.: In antitrust we trust!

T.B.: Da, da, asta e condiția libertății pieței, în primul rând. Dar și o condiție a unui creativități bine folosite – neobturate prin monopol. Însă sunt foarte multe aspecte. E cel puțin la fel de complicat ca în dezbaterele bio-etice: Ce ține de viitorul agorei digitale trebuie să aibă o Constituție? E o Constituție universală, e o Constituție națională? Trebuie să aibă un Parlament? Trebuie să reproducă mecanismele unei democrații?

C.P.: Aceste două teme plus pachetul tematic din zona neurologiei, eu cred că sunt marile provocări.

T.B.: Da, da. Și care vor hrăni indiscutabil și filosofia secolului XXI. Așa încât aici într-adevăr trebuie să dăm răspunsuri pe măsura deranjului pe care noile tehnologii l-au provocat.

C.P.: Pun o ultimă întrebare, o întrebare pe care o construiesc pe două trepte. Ea pleacă din citatul ultim, din fraza ultimă a acestui eseu. Mai întâi prima parte a acestui citat. Spuneți așa: „am dat naștere unei lumi care răstoarnă valorile pentru a le reinventa fără rost”. Ce înseamnă acest „fără rost”?

T.B.: „Fără rost” în sensul noimei grecești; adică, răsturnarea valorilor a început cu Iisus Hristos, apoi, a fost mișcarea inversă în modernitate cu Anti-Hristul lui Nietzsche. Și mă refer la faptul că, într-adevăr, valorile sunt în transmutație, ni se spune că s-au transformat în altceva, dar rostul a dispărut. Deci aici e o frază de conservator frustrat.

C.P.: O ducem mai departe, să vedeți unde vreau să ajung. Citez din nou: „mi-aș dori să revenim cu tălpile pe o pajiște vie în roua unei dimineți inexplicabile. Și să pornim împreună pe acest drum.” Ce e „pajiștea asta vie în roua unei dimineți inexplicabile”?

T.B.: E, poate fi, casa mea de la Brăduleț, Argeș.

C.P.: Cum să pornim, cum să repornim pe acest drum?

T.B.: Cred că numai în micro-comunități.

C.P.: Pe cont propriu, da.

T.B.: În comunități, cel mult de 150 de oameni. Trebuie să reinventăm.

C.P.: Deci revenim la triburi?

T.B.: Nu la triburi. Triburile sunt totuși negativ conotate. Dar, pur și simplu, dacă mai vrem să ne bucurăm de misterul acesta instigator al chipului uman, trebuie să ne regrupăm în comunități funcționale, concrete, reale, ca pe vremuri. Și asta presupune un neomonasticism din ăsta, care nu e post și nici antitehnologic, dar care ne readuce cu picioarele pe pământ. De asta și metafora pajiștii rourate. Adică simțim nevoia, ni s-au încins în aceste cetăți virtuale ... bocancii noștri sunt vulcanici.

C.P.: Chiar și creierele ...

T.B.: Da. E nevoie măcar de reabilitare a acestei fantasme arcadice, legată de cultivarea propriei grădini. Și de imaginea shakespeareană a bibliotecii, care întotdeauna va fi pentru oamenii deștepți un regat îndeajuns de larg.