INVENTIUNI

Horia Al. Căbuți
prozator, traducător, eseist

Te freci îndelung la ochi. Întrezărești o geană de lumină prin fereastră dar încerci să o ignori. E prea bine în așternuturi. Acum bate și clopotul de șapte de la catedrala din centru, ecourile de-abia  ajung până la perna ta mototolită după o noapte împânzită de vise neverosimile. Nu le bagi nici pe ele în seamă. E prea bine așa cum stai. Detești din toate celulele dinamica zilei ce te așteaptă. Iar drumurile pe care ești pus să le faci zi de zi îți par azvârlite într‑un trecut ce n-are cum să mai învie. E bine, e prea bine, tot restul poate fi amânat. Sau chiar denunțat. Îți amintești vorbele răposatei tale mătuși, poate singurele remarcabile pe care le-a rostit de-a lungul vieții: „nu dau un stai pe zece du-te”. „Ia te uită!” – ai exclamat în gând când ai auzit-o, „asta pe ce lume crede că trăiește?” Acum, în clipele astea mirifice, n-ai mai țipa la ea, fie și mental. E extrem de bine și te decizi, ca mătușa, să nu dai miraculoasa ta statică pe zece dinamici. Ușoara rumoare a orașului, mașinile ce-și pornesc nesuferitele motoare nu-ți clintesc câtuși de puțin gândul negândurilor, căscatul sinapselor ce-s pe cale de a intra în insuportabila fază de mâncărimi – dar ești decis să le vii de hac. Stai perfect orizontal, ireproșabil de întins, cu mușchii refuzând orice comandă de punere în funcționare. Și e extrem de bine. Un bine ce merită eternizarea. Îți vine în minte destinul lui Stephen Hawking, ai citit câte ceva despre el de curând: cel care de pe la 18 ani nu și-a mai putut mișca decât globii ochilor și câțiva mușchi faciali. Câtă savoare a tihnei! Ce fericire a mineralizării! Și, naivul, în loc să savureze clipă de clipă binecuvâtarea asta nesperată, și-a ostenit gândurile cu radiațiile găurilor negre ori cu ecuațiile singularităților. Tu nu-ți vei osteni mintea nici măcar cu gândul de a te spăla pe dinți. E bine așa, e extraordinar de bine. Probabil de același bine se bucură și yoginii ăia scheletici, bărboși, jegoși și negricioși ce stau cu săptămânile în vârful unui par și nu catadicsesc să alunge nici muștele ce-i înțeapă. Mecanica statică e singura disciplină științifică rezonabilă. Și singura atitudine înțeleaptă a omului în lumea asta perversă. Singura mântuire posibilă.

Dar ce se aude? Vuiet de cascade? Revărsări de hidranți? Își golește vecinul piscina? S-o fi rupt barajul de la fabrica de apă? Se surpă norii diluviului? Vei fi luat de stihii pe sus, cu pat cu tot? Parcă totuși nu. Bulbucelile spăimoase vin de undeva din măruntaiele tale. Le auzi de-acum limpede, localizat. Poți să zaci mai departe liniștit. Nu-i decât banalul acid clorhidric amestecat cu pepsină ce năvălește prin canalul tău piloric. Și zămurile măslinii mustind de electroliți și bilirubină scuturând polipii biliari de răsună precum orga lui Bach din Leipzig. Mai țiuie un pic mai în grave și insulina cu glucagonul cum se freacă de insulele pancreatice ca talazurile de abruptul de stâncă. Mai rămâi în pat, nu-i nicio apocalipsă!

Dar tu nu mai vrei. O sabie precum cea a lui Genghis ți s‑a înfipt în viscere tăindu-ți răsuflarea, sfâșiindu-ți mădularele, pârjolindu-ți bietele țesuturi. Doare teribil, cutremurător. Transcendental. Corpul ți se zgâlțâie în spasme ce antrenează salteaua, patul, camera, cartierul. Lumina zorilor, de-abia intrată prin fereastră, se stinge ca la o eclipsă a făpturii. S-a terminat totul...

Azvârli plapuma cât colo, sari pe călcâie și te repezi, mai să rupi mobila din jur, către frigider. Nu dau un du-te pe zece stai! – o îngâni pe mătușă, mușcând cu nesaț din ruda de salam rece ca gheața.

*

Cât e de simplu de luat o decizie! Ai la dispoziție varianta A și varianta B. Ori-ori, ce-i atât de greu? Că oricum, mai bine nu va fi...

Nu te grăbi să spui că decizia e atributul rațiunii omului. Al inteligenței lui miraculoase. Și animalul ia decizii, e drept, cam simpliste. E atacat: A – luptă; B – fuge și se ascunde. Dar dacă stai să le buchisești un pic, aproape toate hotărârile importante ale noastre merg cam pe aceeași schemă primară. Te prezinți sau nu la un examen profesional: DA – lupți cu comisia, cu competitorii, cu bibliografia; NU – fugi și-ți conservi nervii, energia și stabilitatea mediocrității. Faci ori nu faci o investiție imobiliară: DA – lupți cu necunoscutul bunului ce-l dobândești, cu eventualele sale surprize și defecțiuni, cu îmbunătățirile inerente; NU – fugi cu banii în buzunar, păstrându-i pentru tine. Dar nici în politichie lucrurile nu stau mult diferit: ai de redus deficitul bugetar ce-a atins cote grosolane. Tai din cheltuielile statului și ale cohortelor de profitori din jurul lui – ai zis DA luptei. Și încă ce luptă! Mărești taxele și impozitele muritorilor de rând – fugi, la adăpost călduț de mârâielile sălbatice ale primilor.

Știu că ai fost perfect de acord cu mine când am zis că, oricum decizi, mai bine nu va fi. Evident, tu ești cu termodinamica ta: orice faci, orice te strădui, universul tot înspre dezordine se duce. Îți sapi grădina să arate a gazdei harnice, dar aburii ce-i asuzi, respiri și izbești țărâna cu hârlețul bulibășesc mai tare galaxiile decât ar putea drege nenorocitele tale de brazde aliniate. Dar nu numai universul. Și lumea asta a noastră chinuită și măruntă. Nu spun lunaticii ăia de indieni că tocmai străbatem Kali yuga, a’ mai nenorocită dintre epoci, care sfârșește tocmai în Marea Distrugere?

Nu dragă, judeci avântat. Știu că au fost în istorie decizii mărețe ce-au dus la mari victorii, la realizări strălucite, la capodopere ale civilizației. Și la ce bun? Ne poate explica cineva cum ar fi arătat lumea dacă ele ar fi fost luate pe invers? Poate spune vreun erudit istoric, ori sociolog, sau orice somitate vrei tu, cu mâna pe inimă, de ne era și mai rău dacă Alexandru, copleșit de admirație în fața butoiului lui Diogene, s-ar fi hotărât că asta e și calea lui? Sau dacă Napoleon, cu invidiatele lui înclinații matematice, ar fi ales, în locul carierei militare, să studieze cu Laplace la Academia Franceză? Decizii colosale, admirabile, numai că lumea coboară neostoit din treaptă în treaptă. De partea mea-i și Proust, cel pe care dormeai tu ca un prunc după fiecare trei pagini. Că nu luăm adevărate hotărâri decât pentru lucrurile ce nu durează. Aici da! Singura dilemă importantă, singura decizie veritabilă e dacă, în ziua de leafă, joci la pronosport sau cheltui banii pe un tort de vanilie. Asta da: poate schimba istoria, tectonica, vârtejurile de nori otrăvitori de pe Saturn...

Mă bucur că râzi. Că am reușit să-ți declanșez buna dispoziție. De data asta însă te-ai păcălit. Nu e nicio poantă. Ăia despre care vorbii mai iute, Alexandru, Napoleon, chiar Hitler și Stalin, n-au decis ei nimic. N-au rupt munții prin istețimea și ticăloșia lor. Ei au fost doar niște paiațe. Niște păpuși din cârpe prin care S-a decis. Cum Cine? Păi Universul tău ăla entropic. De ce? Ca să scape cât mai iute de noi. Că-l înțepăm cam tare cu întrebările noastre. Cu ecuațiile noastre. Cu poemele noastre...

Așa că, dacă vreodată te trezești că ai fost proțăpit înaintea unei oști înarmate până-n dinți cu toate himarsurile, abramsurile ori kinjalurile din lume, alege B. Fugi! Fugi!

*

Te văd că stai pe gânduri. O fi tocmai așa, ori doar ți se pare? Și, de fapt, postura nu e cumva taman pe dos? Iar tu ești cel călărit de ele? Dar se mai impune o întrebare: suntem oare noi singurii care ne așezăm peste ele și le strivim exuberanța cu remarcabila noastră masă? De ce nu s-or fi gândit și alte neamuri la astfel de numere de dresaj gravitațional? Pune pe Translate în orice limbă „stau pe gânduri” și vei căpăta doar: I’m thinking, je pense, Ich denke, sto riflettendo, gondolkodom... Literal, eu gândesc – simplu și fără fasoane. Niciunii nu se încumetă să se așeze deasupra lor. Și-or fi dat seama că un astfel de suport se face cât ai clipi pulbere sub ei, risipindu-se diavolește și regrupându-se până la urmă în poziția superioară. Că într-o astfel de partidă de lupte cam puțini se pot lăuda că au făcut „tuș” gândurilor. Doar noi, în romantismul nostru invincibil, la antipod peripatetic, gândim pe invers.

Chiar nu vreau să te deranjez în clipa asta meditativă. Însă când ți-a amorțit spatele de atâta șezut pe circumvoluțiuni, răsfoiește-l un pic pe David Eagleman, cel băgat de revista Style în 2012 pe „Lista personalităților geniale”. Ca să vezi dacă îți vei mai relua șederea și altădată. Îți va spune el – pe lângă ce pritocești tu în clipa asta despre cine și ce a zis ieri la birou, ori despre nesimțirea vecinului care a dat cu flexul până noaptea la 11 – îți va explica el ce se petrece acolo, tocmai pe ce „stai” tu. Acolo e în plină desfășurare o adevărată uzinare de electrici, de rețele biofizice și chimii sofisticate. Miliarde și miliarde de mecanisme despre care habar n-ai emit scheme motorii, gestionează circuitele fluidelor sanguine, limfatice, gastrice, ori neodihna hormonilor. Combină informații sosite de la organele de simț, elaborează hărți ale mediului ce se modifică clipă de clipă; scot din arhiva memoriei elemente folositoare pentru rezolvarea unei anumite situații, stochează altele de care deocamdată nu e nevoie, face previziuni pentru etapele următoare. Ia puzderie de decizii pentru activitățile din prezent. Și câte și mai câte altele pe care nici măcar nu le bănui. Iar când vrei să te scarpini la ureche, în mințișoara ta se declanșează un adevărat jihad. Sectoare neuronale întregi se zbat ca tu să nu comiți gestul, în timp ce altele luptă eroic pentru mica ta satisfacție. O terță parte consideră că mișcarea poate fi amânată câteva secunde ca să-ți direcționeze impulsul axonic înspre piciorul care stă incomod, iar alte sinapse îți sugerează că e inutil scărpinatul întrucât mâncărimea nu se va potoli. Ba poate se va accentua. În cele din urmă răul învinge și tu îți fricționezi pavilionul până se înroșește. Mare dreptate a avut Walt Whitman, încă de pe când nici în vis nu puteau fi concepute aparatele de imagistică, spunând că suntem compuși din mulțimi îndârjite, prinse în bătălii cronice.

Dar până aici lucrurile nici n-au fost atât de complicate. Degringolada de-abia acum începe. Nu există nicio părticică, niciun corpuscul, nicio dendrită să nu fie interconectată cu miliarde, cu trilioane dintre surate, astfel încât fiecare suspin chimic al vreuneia intră în legături multilaterale cu toate celelalte. Fiecare „inițiativă” electrică a vreunui fragmențel de lob este contracarată de milioane de rezistențe și reculuri ale unei întregi pleiade de competitori nucleici. Fiecare puls al inimii sosește cu icnete de pe văile întortocheate ale vastelor peisaje organice; fiecare clipit al pleoapelor întunecă lumina diafană a citoplasmelor. Orice adunare simplă vrei să faci cutremură emisfere, bulbi și hipocampusuri, orice declarație rostești iubitei dezlănțuie diluvii de dopamină și vasopresină prin cascadele mesagerilor simțirii. Dar nu numai atât. Cu secunde bune înainte de a te „decide”, relaxat și lucid, că vrei să aduni pe 18 cu 45, ori să-i spui alesei tale că-i cea mai frumoasă din lume, circuitele creierului tău erau deja gata ambalate, fixate pe poziții, precum alergătorii pe blocstarturi în așteptarea împușcăturii. Când ți se pare ție că iei vreo hotărâre cu voința ta, ea era deja demult luată de mașinăria indescifrabilă din capul tău.

O să mă întrebi acum, așa cum se întreabă și Eagleman: unde, în tot acest haos al conștiinței, rămâne vreun locșor liber pentru decizia ta, pentru „liberul arbitru”. Pentru voința ta inalterabilă. Pentru orgoliul tău de unic decident al propriilor acte. Un mic ascunziș care să fie independent de hățișul irespirabil al filigranelor celulare, care să nu fie hărțuit microsecundă de microsecundă de puzderia de conspirații mielinice. Și care să-ți permită să exclami: fac acest lucru acum pentru că așa vreau eu! Că așa mi s-a năzărit mie în clipa asta. Nu, el nu există! Așa ceva nu a prevăzut Mama Natură în lăuntrurile tale încâlcite. Decât, eventual, câte o diversiune endoplasmatică extrem de persuasivă care te amăgește ca pe un prunc dezorientat că tu ești cel ce decizi. Care te mângâie tandru pe căpșorul uimit șoptindu-ți că ești un arbitru liber. Chiar dacă, în realul necruțător, creierul tău prețios este cel mai corupt dintre arbitrii tuturor confruntărilor.

Acum așază-te confortabil înapoi pe gândurile tale. Apasă-le bine, să nu poată mișca. Dar nu-ți fă iluzii exagerate. Și nici nu te neliniști prea tare: ele oricum și mereu vor fi cele de deasupra.