POEZIE

Ionela Filipaș
poetă

Copil

Un ou cuminte a încolțit
și a prins muguri.
Și-a cărat cu sine dorul și cântecele de leagăn,
a devenit aproape ființă, înainte să fie om.
S-a hrănit fără gură,
a înotat prin firele degetelor spre lumea îndopată cu efemeride din iazuri.
Crede că iubește, se agață de pâlcuri de brazi, sare coarda.
În rețetă i-au prescris gălbenuș crud pentru lumină.



Pământ

Bunicul își coboară tot mai mult umărul stâng.
Privește cărarea furnicii,
a devenit alergic la viață.
Zâmbește a cireșe amare.
Degetele i se zidesc cu cărămizi de lut,
Cineva i-a lipit irisul.
Are mâini tot mai mari,
de parcă ar vrea să îmbrățișeze meridianele și nepoții și zilele.



Specie de primăvară

Creatura albastră
mușcă cu poftă
palma ridată a celui ce se vrea poet.
Când mai mult, când mai puțin,
îl gustă amarnic,
îl cerne, îl seamănă,
iar primăvara îi cresc fire olfactive de iarbă,
să-i gâdile pueril sufletul.
Se zbate coleric, amenință prefăcut.
Cel ce se vrea poet
se-nchină cu odă unei noi specii.



Z –EU

Pare că am început algoritmic să cred.
Dar nu știu
cum te numești,
câte unghii ai
sau dacă rostești cu precauție vreo vocală.
Să am o așchie dintr-o consoană
al cărei tu ești stăpân
să zăresc cu coada ochiului
umbra pantofului tău înclinat
să beau clorofila
din jungla poveștilor,
Atunci
aș putea ști, poate te-aș crede.



Mai mult Apolinic

Vestală,
mi-ai făgăduit apolinicul și dionisiacul!
Acum ce am?
Un soare sub care să îmi despletesc părul, glasul
și credința.
Aici ce găsesc?
Numai scrum să îmi cernesc buzele,
numai pelin și ore sparte,
numai zei băuți în cupe triviale.
Ce mai păzești, vestală cu ochi de soare și struguri?
Joacă-mă sub tălpi,
coboară-mă în înalt
și urcă-mă în infern,
fără sens,
fără apă,
fără nimic.