LECTURI PARALELE
Livius Petru Bercea
eseist
Lumina din cuvânt[1]
Recent, la editura timișoreană Waldpress, a apărut volumul III de poeme din selecția de autor efectuată de Constantin Novăcescu din poezia sa. Deci – unul antologic. Un volum unitar prin alegerea și prin modul de organizare a textelor în jurul unor principii dominante. Am fost tentat de un titlu ca Poemele luminii pentru modesta cronică de față, dar n-am vrut să-i dau de lucru în plus d-nei Emilia Șercan... De câțiva ani, poetul Constantin Novăcescu promovează, prin poezia sa, cu bună știință (adică – programatic) câteva concepte prin care lirica se intersectează cu filosofia și cu religia (cu sacrul) cu consecințe benefice ale rezultatului acestor relații, deci cu câștiguri reale ale tuturor părților. Volumul de față organizează textele (80 la număr) în jurul a trei centri semantici importanți pentru ansamblul liricii lui Constantin Novăcescu. Primul nucleu ideatico-semantic, aparținând, în mod egal, filosofiei și religiei, este „conceptul” de Unu(l) – grafiat astfel (cu majusculă), preluat din filosofia greacă antică (mai exact, de la Damascius), prin care filosoful desemnează principiul prim, aflat în fața tuturor entităților cu valoare supraumană care guvernează pluriversul imaginar al poetului. Spre Unul, fără putința de a-l atinge, glisează atât omul „terestru” (care nu-l poate ajunge, însă, niciodată), cât și toate elementele care ne definesc (pământește) prin sisteme și ne organizează mundanul concret (numele, numărul, locul): „nu era încă răspândit/ în lucruri în ființe/ nu strălucea în atâtea tipare/ orbitor/ era Unul/ desfășurând ordinea lucrurilor” (p. 87) sau: „măduva totului Unul/ în loc ales/ număr de început încifrat în cuvânt” (p. 29); mai elocvent: „fără așezare în spațiu în timp/ locul acela luminos/ e totul în Unul” (p. 18). Unul e fără început și fără sfârșit, i se simte prezența în toate realitățile pe care le poate percepe ființa omenească, dar nu se lasă cunoscut prin simțurile specific umane și e de necuprins: „nu are nume/ cuvântul nu-L poate cuprinde/ ar putea fi nimicul” (p.69); „cum ar fi sărbătoarea/ fără Tine/ mereu adâncit în lumină/ inefabil arzi/ și mâna frântă/ se sprijină pe gol/ și ochiul e orb/ în fața Ta” (p. 59). Mi se pare semnificativă și apartenența morfo-semantică a lui Unu, care a devenit substantiv propriu (a se vedea forma de genitiv Unului , specifică substantivelor). Interesantă, dar nu de neconceput în lirica lui Constantin Novăcescu, este asimilarea Unului cu entitatea supremă a creștinismului, poetul numindu‑l pe Unul inclusiv cu lexemele specifice adresării biblice lui (pentru) Dumnezeu: Tine, Ta, -L (v., exemplele, supra). O paralelă? O asimilare de concepte? În niciun caz nu e o întâmplare... Atributul esențial al Unului este lumina, care depășește însă semnificațiile biblice (sacre) și devine un cosmos aparte, un halou definitoriu pentru atributele și pentru întâietatea supremă a Unului, precum și însoțitor al tuturor manifestărilor Lui: „într-un ghem de lumină/ ieri și azi și mâine acolo sunt/ se desfășoară timpul fără timp/ în preajma Unului” (p. 11). În multiplele sintagme (contexte) care conțin lexemul lumină, noutatea și expresivitatea combinațiilor fac din acest termen unul nucleic, dominant și de neocolit, atunci când se scrie despre volumul de față. Lumina e, îndeobște, „orbitoare” adică – puternică și atotstăpânitoare: „poate zăbovești încă la porțile cele mari/ lumina-i orbitoare...” (p. 80) sau, adesea, un „laser” in nuce: „lumina străpungea golul în orizont” (p. 71). Nu cred că risc afirmația care urmează. În jurul termenului lumină găsim o adevărată eflorescență semantică prin care unele semne ale sale sunt „concretizate” cu maximă eficiență expresivă: „...tăcerea e/ ca o ploaie de lumină palidă...” (p. 31); „...deschiderea minții/ întru cuprindere/ dă viață/ iluminării” (p. 41); „înghețat în lumină e/ doar îngerul/ gol” (p. 47); „... mintea înflorește orbitor” (p. 57); „doar iluminarea/ și flacăra minții/ poate/ rămân” (p. 58). Nu lipsesc nici termenii din familia lexico-semantică, aceștia denumind, în general, arderea sau intensitatea unei stări, uneori în combinații aparent divergente, dar contextual convive: „să ai tăria/ de a privi îngerul însingurat/ dincolo/ într‑un rug de tăcere” (p. 89); „pasărea de foc în oglindă...” (p. 77); „între adevăr și fals/ necunoscutul ca o/ lumină târzie a începutului/ arde” (p. 75). Tot în spiritul textului biblic, cuvântul întrupat se metamorfozează în creație concretă. Poezia ia naștere atunci când emițătorul comunicării „locuiește în cuvânt”: „spun/ unde-s scântei/ din focul nepotolit/ unde/ se naște poemul zidirii/ unde/ să locuiești în cuvânt” (p. 46) sau: „să cutezi să intri în jocurile minții/ printre fantasme/ căutând cuvintele/ pasărea de foc în oglindă/ ochiul treaz întors în sine/sunetele începutului de drum/ (nașterea poemului)” (p. 77). O veritabilă „ars poetica” modernă, concentrată, prin care Constantin Novăcescu își definește propriul traseu poetic.
[1] Constantin Novăcescu, Elementele III, Ed. Waldpress, Timișoara, 2026, 132 p.