LECTURI PARALELE

Florin Ardelean
eseist, prozator

O carte ce a sfidat stigmatul provincial^[1]

Cine ar fi crezut că la Oradea pofta de-a scrie proză este aproape compulsivă? Poate părea o exagerare, dar nu este, câtă vreme aprecierea nici măcar nu se referă la toți prozatorii locului, ci le particularizează pe ele, pe fiicele Evei! Un ins cu apucături misogine ar putea spune că, în loc să facă macrameuri, unele doamne, din plictis sau cochetărie, s-au apucat de scris romane, piese de teatru sau nuvele. Ei, nu e deloc așa! A dovedit-o în vara anului trecut, Gala prozei feminine orădene, la care și-au dat întâlnire nu mai puțin de opt scriitoare, toate cu cărți deja publicate (cea de-a noua, din cauza unui naturel mult prea sensibil a refuzat expunerea publică, preferând să publice sub pseudonim, ceea ce ne-a dus cu gândul la Belle de Jour sau la Povestea lui O). Dar surpriza a venit la sfârșit de an, de Sărbători, când a văzut lumina tiparului cartea de debut a Inei David, absolventă de Automatizări și Calculatoare (precum și de Psihologie), antreprenor IT. Nu atât faptul că a obținut premiul al doilea la un concurs literar a rupt gura târgului, ci faptul că opul propunea un roman istoric plasat în veacul al XIII-lea, cu zece ani (1232) înainte de marea invazie mongolă asupra Europei. O carte cu roboți, într‑o lume post-apocaliptică terifiată de monstruozitățile IA poate că nu ar fi nedumerit, dar Anul lupilor propune o cu totul altă țesătură narativă, cu personaje și situații dintr-un Ev Mediu prin care până și istoricii umblă în vârful picioarelor, din cauza capcanelor și lipsei unor indicii sau izvoare suficient de consistente pentru a oferi temeiurile unor interpretări plauzibile. Lucrul acesta este valabil, firește, în colțul nostru de lume, în care istoriografiile se confruntă nu în numele unui adevăr al timpului respectiv, ci în acela al intereselor de legitimitate aplicabile timpului nostru. Cu atât mai mult, pentru o prozatoare debutantă riscul de a rata romanul istoric și a derapa înspre science fiction, printr-o inadecvare la temă și la expresia lumii de atunci, era foarte mare. Pentru că nu există o diferență de nuanță între cele două lumi – despărțite de 800 de ani –, ci există una de substanță. Orizonturile de mentalitate sunt cu totul altele, existența cotidiană este copios alta, ba chiar și sensul ultim al viețuirii umane deschide spre perspective aproape antinomice: cel al lumii medievale își asumă verticalitatea, ca simbol al relației esențiale dintre om și Divin, pe când cel al lumii de azi se așterne pe orizontalitatea relației dintre un ins și un alt ins, în contextul unei secularizări planetare ce pune, parțial, în discuție chiar conceptul de sens. Dar Ina David reușește, cumva, să dejoace aceste capcane sau pur și simplu să le ignore. Astfel, romanul ei este salvat printr‑o convingătoare aplicație la Timpul-țintă, propunând personaje ce se mișcă plauzibil, ale căror gestici sunt fin articulate astfel încât pânza narativă să capteze atenția și să deschidă imaginarul omului de-acum spre misterele, violențele, obsesiile, iubirile și urile lumii de-atunci.

O prejudecată ne-ar putea arunca într-o eroare, făcându-ne să ratăm o bună adecvare la semnificațiile profunde ale cărții, anume că adevărul și iubirea sunt valori universale, constante care nu își schimbă conținutul în raport cu succesiunea veacurilor. Nu e deloc așa. Personajele Inei David au trăiri profunde, se confruntă, evoluează și își transformă conduitele în raport cu dinamica scopurilor, aderând la un adevăr specific și la o iubire cu o altă combustie decât am fi îndreptățiți să ne așteptăm. Căci în secolul al XIII-lea la adevăr nu se putea ajunge printr-o confruntare a dovezilor și ideilor raționale, ci prin supunerea dramatică la proba fierului încins. Evul Mediu e timpul ordaliilor, fapt valabil la Oradea, fără drept de tăgadă, grație faimosului Registru, care consemnează nu mai puțin de 389 astfel de confruntări – între anii 1208-1235 – poruncite și asistate de Capitalul ce conducea Episcopia Romano-catolică. Ina David profită de tot ce poate oferi pentru o poveste medievală tensiunea feroce a ordaliei, supunându-și eroina probei cu pricina, singura modalitate prin a-și dovedi inocența pusă sub semnul întrebării prin intrigi cusute cu dibăcie (în privința acesteia, a dibăciei, pare că lucrurile au rămas neschimbate!). În privința iubirii, iarăși trebuie să fim circumspecți, pentru că pasiunile pot avea „desene” voluptoase, izomorfe, dar pragmatica sentimentală a Evului Mediu este cu mult mai crudă decât cea de astăzi. Să nu cădem în iluzia (stearpă) că citim o poveste frumoasă. Nici măcar nu e o poveste, în sens clasic, pentru că poveștile se încheie fericit, atunci când Făt-Frumos o ia de soție pe Ileana Cosânzeana și totul se scufundă în siropul beatitudinii, despre care nici povestitorul nu mai are cuvinte, așa că tăcerea se instalează izbăvitor și ipocrit. Personajele construite de Ina David pentru a ipostazia dragostea sub „heraldică” medievală – Lana și Nicolae – nu sucombă sub o presiune psihedelică a paradisiacului. Dimpotrivă, drama abia se instalează, evoluând mai apoi spre un deznodământ cu intarsii traumatice, greu de suportat de cititoarele cu aplomb romanțios. Ina David are acest instinct salvator, anume, nu cedează ispitei de a-și ferici personajele, dar nici nu aruncă în abisul tragic un fir al acțiunii ce asumă multă suferință, pe alocuri excesivă, lăsând un bob speranță unei ficțiuni ce poate pregăti, mâine-poimâine, în liniște, o continuare din punctul rămas suspendat într-un spațiu al posibilităților dezlegate de cenzuri reziduale.

Nu se cuvine să povestim, să devoalăm păienjenișul de situații și de împrejurări prin care autoarea își obligă personajele să treacă. Romanul are tensiune, intriga se coagulează repede, răutățile sunt destul de consistente pentru a invalida dulcea stare a lucrurilor zaharisite. Nu e timp de pierdut, drept pentru care deslușim repede că Lana (Iolana), fiica lui Laurențiu latinul, este desemnată să-și ducă sortita cruce, parte din cauza răutății agere a eternului feminin, parte din pricina celui masculin. Este obligată să-și piardă locul de obârșie și să plece în lumea largă; iată pretextul utilizat, gestul declanșator al posibilității de-a ne fi dezvăluită lumea medievală a voievodatelor Bihorului și Sălajului, dar mai ales de‑a ne fi aduse în față credințele în vrăcițe (cele care mijloceau binele), în solomonarii cu puteri supraomenești, în blestemele bine ticluite pentru a aduce nenorociri și-a scurta firul unor vieți. Toate acestea pentru a înțelege că timpul acela a fost unul al semnelor de tot felul. Numai un smintit le-ar fi putut ignora, cu prețul unor căderi în nenorocire, nicidecum personajele din Anul lupilor, pe deplin calibrate la o existență în care semnele nu chiar determină binele sau răul, dar au puterea de-a le influența, de cele mai multe ori într-un chip tainic și inconturnabil. Firește, în acord cu această logică, personajele construite cu migală și lăsate să se așeze pe un interval moral, în funcție de năzuințe și de fapte, au tendința de a migra spre extreme. Un maniheism redundant acaparează încet-încet câmpul narativ, cei buni și cei răi ocupându-și pozițiile și manevrând pe un front larg, sorții de izbândă alternând, doar că răul, fiind ceva mai vârtos (ceea ce dă credibilitate sporită romanului, făcându-l expresiv prin realism și-un instinct al vieții pe deplin intuit), are tendința de-a se impune, dominând trama ficțională. Lana și Laurențiu, deja invocați, mai au alături întru bine pe Nana Fota, Iustina, mama lui Nicolae, iubitul, mai apoi soțul crud al eroinei, dar mai ales întâlnim un înger păzitor, cerșetorul Urian, cel ce-i va fi aproape Lanei, mai ales în clipele cele mai grele, având și rolul călăuzei, acel personaj ce știe alege cărarea, evitând astfel derapajul sau chiar eșuarea. Dincolo, pe versantul răului, rolul tutelar îl au două femei, în primul rând Clara, iar mai apoi Lisaveta. Prima îi va purta sâmbetele eroinei, chinuind-o până spre limitele suportabilului, iar cea de-a doua provocând înstrăinarea acesteia (pricina este invidia din amor, frustrarea bine garnisită cu o ură de pornire, deci de nimic motivată). Sigur, pe fundal sunt mai apoi și alte personaje de acompaniament, întărind intriga, articulând-o într-o narațiune strânsă, bine motivată sub raport psihologic și cauzal.

Ne sunt propuse trei voci narative. Prima este aceea a Lanei. Peregrinările ei ne sunt înfățișate la persoana I, drept pentru care tot ce face și tot ce gândește are girul unei judecăți de primă instanță, cu deliberări și decizii ce nu lasă loc echivocurilor. La fel, Clara, a doua voce narativă, ipostaza acesteia făcând dezirabil răul, în conformitate cu interese și jocuri abile, puse la cale de o minte briliantină, tocmai pentru că maleficul este cu atât mai sordid cu cât se folosește de cât mai mult cuget (Clara are o gândire de tip modern, pragmatică fiind și perseverentă, ceea ce ar fi făcut-o, dacă ar fi trăit printre noi, o exponentă de frunte a feminismului). Cele două personaje, întruchipând figurile centrale ale oricărei etici, sunt foarte bine construite, faptul că unul atrage simpatie, pe când cel de-al doilea instigă din abundență trăiri negative, constituie dovada măiestriei dovedite de autoare. În sfârșit, a treia voce narativă o reprezintă Țesătoarea. Ține de destin, de firul ursitoarelor ca viața să se răsfire pe calapodul timpului, necazurile și bucuriile îngemănându-se cel mai adesea peste capul celor ce le îndură sau le celebrează. Un iz de fatalitate supra-scrie textul, așa cum îi și stă bine unui roman istoric de Ev Mediu, prezumat, cam pripit, ca fiind Întunecat (secolul XX este unul, Dumnezeule!, luminat?!).

Dincolo de harul construirii unor personaje memorabile, suspect pentru o debutantă (poate că faptul de-a fi urmat cursuri de scriere creativă să fi avut un rol, deși nu prea aș crede, câtă vreme un prozator e născut, iar nu făcut), merită menționată documentarea desăvârșită. Nimic nu e fake sau improvizat la nivelul stilului, al limbajului utilizat, ba chiar și la acela specific contextului istoric, al evenimentelor consemnate de-o istorie probată. Armătura etnografică, aceea oferită de regionalisme și de legendele folosite ca incipituri pentru capitole aduc un aer de originalitate, dând portanță unei narațiuni ce-și știe folosi cu maximă utilitate instrumentarul. Suntem plasați într-un registru stilistic și lingual îngust, dar foarte bine ținut, câtă vreme orice ieșire în decor ar semnaliza o inadecvare la timp și la moravuri. Așa cum lumea noastră modernă își are tabieturi străvezii, recognoscibile pe arii culturale diferite, lumea medievală este captivă în eresuri blindate cel mai adesea de o rațiune ce depășește copios puterea de înțelegere comună, dând credit misterului, acelui malefic ce zădărnicește orice cunoaștere și desfide orice bune practici. Ina David are știința acestui topos de dincolo de orice știință, dar nimic nu este forțat, ne la locul lui, ci fiecare element de stranietate aduce la împlinire un amplasament pe deplin just și credibil.

Pentru cititorii orădeni sau din Bihor este un minunat prilej de-a face cunoștință cu cele patru târguri inițiale (Olosig, Velența, Subcetate și Orașul Nou) din care abia la mijlocul veacului al XIX‑lea avea să se constituie Oradea-Mare (Nagyvárad). Plonjarea în prima jumătate a secolului al XIII-lea este una atent coregrafiată, cu tablouri înfățișate după o foarte atentă și extinsă informare, în baza unor cărți de istorie a locului. Este semnul de respect al literatului față de exigențele ce condiționează un bun roman istoric. Orice improvizație te poate scoate de pe orbită, dar, pe de altă parte, orice amănunt bine incastrat în realitatea vremii te poate propulsa spre succes. Lumea medievală a târgului Olosig, cea a voievodatelor Borodului sau Sălajului constituie o realitate prin care ficțiunea și imaginarul dau culoare și fundamentează un trecut mai mult decât posibil, în consonanță deplină cu tot ce s-a întâmplat cu adevărat.

Aș reproșa autoarei, în calitate de exponent al celuilalt sex, o evidentă lipsă de milă față de eroina sa, Lana. Îi pune în cârcă atâta suferință încât îți vine, cititor fiind, să ceri tu îndurare. După ce îi fac zilele fripte Lisaveta și Clara, mai apoi bărbatul iubit, celui căruia îi dăruise gemeni, vine și îi mai aplică o lovitură. Puține femei ar fi suportat-o. Poate că o măsură, o distribuție cât de cât „echitabilă” a ceea ce ești obligat să înduri, ca personaj, ar trebui să intre în „fișa postului” oricărui prozator. Pentru că orice exces, chiar și în ficțiune, este dăunător.

În sfârșit, să mai notăm un fapt care ține intim de construcția diegetică. Este vorba despre circularitate. Lana este personajul ce asigură figura geometrică a imaginarului plăsmuitor – cercul. Asta sugerează împlinirea. Eroina pleacă, alungată fiind, din comunitatea ei originară (Sălajul), ajunge în Olosig, căutându-și tatăl pribegit din cauza unor eșecuri în afacerile cu vin, mai apoi năpastele o alungă și din Voievodatul Borodului, pentru ca, la final, să evadeze, căutându-și un refugiu în locul de unde n-ar fi plecat, în condiții normale, niciodată.

Prin Anul lupilor, Ina David atrage atenția unui debut reușit, ce a sfidat stigmatul provincial. Ea vine, oarecum, pe turnantă, pentru a completa un număr al prozatoarelor bănuit a fi inflaționist, în orașul de pe Crișul Repede. Al zecelea nume! Cândva, în alt regim, fuseserăm învățați că totdeauna cantitatea naște o nouă calitate! Nu se pune! Dar o carte atât de bine scrisă nu poate fi pusă nici pe seama norocului de începător. Că literatura nu joacă la ruletă.

^[1] Ina David, Anul lupilor, Editura Universitară, Cișmigiu Books, București, 2025 (462 pag.).