LECTURI PARALELE

Vasile Dan
poet, eseist, redactor-şef al revistei Arca

Poezia, o stare feminină de grație^[1]

A apărut a patra carte de poeme semnată de Sanda Maria Deme, Plasa de gânduri, în ediție bilingvă româno-engleză (în traducerea Danei Simona Chita). Celelalte volume de poezie ale autoarei (Am strigat după mine, 2009, Domul interior, 2011 și Ochiul magic, 2014) sugerează, transparent, o poetă confesivă, cu un lirism care își „forjează verbul” (Gh. Mocuța). Poeta e o natură discretă cu o combustie așijderea. Poezia ei pare un jurnal intim, o stare feminină, prin excelență, de grație.

Lucru neobișnuit în imaginea publică a unui poet de astăzi, Sanda Maria Deme publică rar în presa noastră literară, cel mai adesea doar în revista Arca. Nici măcar aici în mod insistent și continuu. Ea pare o poetă suficientă sieși, în afara fluxului liric al zilei.

Poemele par nu o dată fragmente rupte dintr-un jurnal intim liric, sfărî­mat în bucăți: „Am vopsit ferestrele sufletului tău cu verde încercând să te întineresc/ dar anii răi s-au pus de-a curmeziș peste mâinile mele,/ am făcut căuș și am presărat pâine ca să îndulcesc zilele/ dar sufletele noastre s-au amestecat cu pâinea și au adormit,/ multă pace în jurul nostru ca-ntr-un război tăcut sfărâmat în pâine cu flori” (Poem cu verde, p. 6).

Cel mai adesea scenariul liric e, subtextual, în doi, ca-ntr-un dans dramatic, de fado. Poemele aproape toate invocă o absență dureroasă: „Firul ierbii crescute sub pașii tăi/ rodește vorbe de vânt/ adieri mătăsoase de polen miruit/ ca să se bucure toate florile vieții./ Grămezi de raze prăfuite/ apar pe noi, lustruind căi de luptă,/ he-hei cât suntem cu puterea clipei/ uitând destrămarea la lumină!” (Zâmbete și lumină, p. 16).

Starea de solitudine este cea care provoacă, mai întotdeauna, impulsul liric al Sandei Maria Deme. Ea, singurătatea, este adesea stimulată de o muzică interioară: „În dimineața asta plouă/ ascult două melodii/ și le împletesc în aer,/ sonata preclasică și ploaia,/ așa mă simt echilibrată/ sigură că exist în casa mea.” (Weekend, p. 28).

Există în poezia ei o bună priză la peisaj, unul el însuși poetic, indiferent de anotimp. Totuși, mai prezentă este iarna, iar Flori de gheață e aproape o metaforă a poeziei înseși; anotimpul, în schimb, e o rimă la o stare interioară a poetei: „Afară e gri-ul de iarnă, frig și plumburiu,/ războiul anotimpurilor a înghețat clipa de frumusețe,/ multe vieți luate de ninsoare plutesc în abur/ ciorile flămânde nasc pete maro/ murdărind din lipsa de hrană/ copacii dezgoliți se îndoaie sub vânturi aspre și lacurile se usucă în îngheț/ e ciclic iarnă și nu mă satur s-o privesc,/ să-i caut un dram de bucurie sub fulgii albi,/ afară e doar gri sau alb și negru,/ doar un câine zgribulit își urlă foamea/ fiindcă nici câinii nu sunt fericiți iarna (Gri, p. 36).

Dar poeta este subtil legată, dar niciodată explicit, de un mister care o întremează sufletește: „Duminica cu esențele ei de tămâie,/ îmi plec sufletul cu grijă/ căutând sfintele taine în albul zorilor/ ascunse de creștinii smeriți (...) Paradoxul pedepselor noastre/ e self-pedeapsa,/ fiindcă nu există bine, nu există rău/ doar un cordon ombilical comun/ legat cu un capăt de cer.” (O zi de duminică, p. 60).

Poeziile sînt, firește, monologuri amăgitoare, doar mimate ca dialoguri ca în Sfaturi pentru unele fete: „Ascultă viața asta ca pe o melodie frumoasă/ vizionează ca pe un film fără sfârșit/ să nu fii pierdută în amintiri dureroase/ să nu simți pragul bolii de societate/ dansează draga mea cu zâmbetul pe buze/ întoarce pălăria de două ori și rostește mereu cuvinte magice” (p. 64).

O poezie, pseudopamflet, surprinde la Sanda Maria Deme, autoare de altfel, a unor texte mătăsoase, reconfortante. Aici surprinde însă prin incizia judecății drepte: „Nu există măgari educați/ animalul are talent când zvârle copita/ se îmbățoșează cu aer de zeu/ mai mic, mai mare după putință/ scuipă, își linge buzele cu vorbele lui de măgar cu situație/ apoi hohotește/ niște aberații cu țepi pentru urechile care îl ascultă/ în pielea lui de măgar se umflă apa prostiei/ în final după ultimul răget/ râde zgomotos/ ca să vezi sclipire de la suprafața dinților/ albiți de lucrări dentare” (În pielea măgarului, p. 76).

În sfîrșit, putem spune că Sanda Maria Deme scrie o poezie fluentă și melancolică, una a intimității, a împăcării afective cu viața, din care extrage esențe tari și nu o dată memorabile.

^[1] Sanda Maria Deme, Plasa de gânduri/ The Web of Thoughts, poeme/poems, Editura StudIS, 2025. traducere în limba engleză: Dana Simona Chita