LECTURI PARALELE

Romulus Bucur
poet, eseist, traducător

miștocăreală & hipstereală

Impresia primă asupra acestei cărți[1], debutul poetic al autoarei, altfel o foarte serioasă profă de română la un foarte serios colegiu național din Brașov, este de miștocăreală generală, începînd cu sine. Și de aici se ridică prima și cea mai importantă întrebare: putem pune această atitudine în același enunț cu cuvîntul poezie? Sau măcar pot să apară împreună în același text? Pariul meu este că da.

Prima trăsătură de evidențiat este aceea de biografism generic, de parcă orice biografism efectiv poate fi altfel decît generic. Altfel spus, dacă un plus de detalii reale e în stare să schimbe greutatea cernelii pe hîrtie. Sau pe cea a apăsării degetelor pe tastatură.

Prima întrebare de pus ar fi: de ce miștocăreală, și aia, împletită cu hipstereală, care nici ea nu e luată prea tare în serios? Sau, de ce nu frumosul și clasicizatul cuvînt ironie?

În primul rînd, pentru că o enervează (ca și pe mine, de altfel, și, probabil, ca pe multă altă lume) locurile comune (un nume mai elegant pentru clișee), și asta se vede de la bun început, de pe copertă, scutindu-i pe cei dezinteresați (sau neserios de serioși) să mai deschidă cartea.

În al doilea rînd, clișeele snoabe, ‘culte’, înalte, cum ar fi cele din ciclul virtual casa paleologu: „mă uit pe fb la o frumusețe de poze/ sunt făcute de sus/ cu stil/ elegant/ intuiesc că e cald/ cineva priceput sigur se ocupă/ de partea de promovare/ de design interior/ pereți albi tablouri draperii candelabre/ pe jos ceva covoare/ da mai meschine cred că-s puse așa/ doar pentru cursanți// în mijlocul sălii e un tip cu chelie/ nu știu cine e da chelia e profundă/ se mai iartă la intelectuali no/ chiar dă bine/ lasă că și noi am răbdat/ curu mare țâțe mici^[2]/ s-au sau tot zis destule// cărți biblioteci paradis dreapta stânga/ toată lumea își notează ceva/ unii au mâna dusă la tâmplă ca-n pozele/ cu boierii minții de odinioară/ îmi vine să apăs/ cu zece degete pe butonu// urmărește// aș vrea și eu la emisiunea casei/ la metopa/ să poți zice la microfon bună ziua/ vă mulțumesc pentru invitație/ sunt pasionată de învățământul alternativ/ ce se remarcă prin tradiție valori și misiune/ sunt preocupată de educația tinerilor/ și a adulților/ plătim împreună prețu ignoranței/ mai precis dacă nu ne interesează/ să oferim informații și unelte/ de gândire critică celor din jur atunci/ să nu ne mirăm că nu le au/ vă așteptăm la/ cursuri pentru copii online/ în călătorii/ în companii// să combatem împreună ignoranța/ da/ mircea badea mereu a fost/ un tip deștept păcat că e nevrotic/ și s-a îmbrăcat de când îl știu/ foarte urât/ ce kkt înseamnă aia/ să combini/ negru/ cu bleumarin”.

Tot din mostra de mai sus rezultă o trăsătură, și anume, limbajul oral, pe cît se poate curățat de ipocrizie & de pretențiozitatea conservată de scriere, uneori decent-buruienos (o să bag doar un citat, ca ilustrație, și cu speranța că nu se va șoca nimeni).

Alte trăsături: o persona care e o versiune nu foarte tare modificată a persoanei proprii – vîrstă matură, aparentă conformare la (anumite) standarde sociale, rebeliune, da’ nu foarte evidentă; o istorie neostentativă a relațiilor trecute (și actuale?), a întîmplărilor împreună cu cîte o prietenă, totul plasat într-un decor al cotidianului nespectaculos.

Cîte o mică, discretă, tristă (dar ironică, să fim bine înțeleși), confesiune: „ ce poate fi mai trist/ într-o zi de toamnă/ mohorâtă/ mai e și luni/ frunzele se-mprăștie ca gândurile/ unui poet de provincie/ scund da cu fruntea-naltă// cerul aruncă umbre sumbre/ chemări de dispariție te sorb// ce poate fi mai trist// decât să treci/ pe lângă o echipă de muncitori/ și să nu te fluiere plm/ niciunul”.

Aceleași confesiuni pot fi considerate și ca o posibilă cheie de lectură a propriei cărți, altfel spus, ca o artă poetică: „am la capu patului niște cărți dragi/ două ale lu adi una a lu vlad/ și din ele tot citesc random deși/ le-am terminat de mult/ ca să-mi mai amintesc ce-i pe-acolo/ […]/ mă gândesc la ce-am citit/ la ce-au vrut băieții ăștia să zică/ cum sunt ei de fapt ce le place/ dacă sunt fericiți sau nu/ îmi mai amintesc una alta/ de prin cărțile lor/ episoade imagini vorbe combinații/ în general glumele-mi rămân sau fazele/ sweet/ e fain să ai la cine să te-ntorci acasă/ să bagi un zâmbet pe interior când treci/ pe lângă un vecin ca și cum ai fi câștigat/ la loto/ cu siguranță aia înfoiată de parcă/ ai fi întinerit brusc sau și-ar fi dat careva/ o veste super/ vezi că mâine nu se fac ore e liber/ și nici poimâine/ e tare fain”.

O lectură, la urma urmei agreabilă. Care, dacă reușește să provoace un pic de empatie, să ne pună un pic pe gînduri, cred că justifică o carte.

^[1] Oana Paler, Sufletul te face om, Alba Iulia, OMG, 2025.

^[2] mă întreb dacă nu cumva face aluzie la mine (nu dau citat, doar referința: despre prieteni & singurătate, Tracus Arte, 2020, 46).