EDITORIAL
Vasile Dan
poet, eseist, redactor-şef al revistei Arca
„Vînătoarea de bătrîni”
„Vînătoarea de bătrîni” este titlul unei celebre povestiri fantastice a lui Dino Buzzati (n.1906 – d. 1972) care „înfățișează o societate distopică în care tinerii se organizează în găști motorizate sau călare pentru a vîna bătrîni pe străzi. Este vorba în esență despre conflictul dintre generații, despre violența gratuită a celor tineri împotriva celor bătrîni” – sîntem avertizați încă de la începutul lecturii. Un conflict între generații veșnic, nu o dată paradoxal, adică și benefic, cu aport la înnoire literară și opere surprinzătoatre. De exemplu, în literatura română un astfel de conflict, în mare măsură profitabil, dacă lăsăm deoparte victimele, unele rău lovite personal și în operă, este cel dintre „Generația 1927” (Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu, Constantin Noica, Mihail Sebastian, Petre Țuțea, Bellu Zilber, Mircea Vulcănescu ș. a. plus, din umbră, profesorul lor, Nae Ionescu, un adevărat spiritus rector), versus generația literară și culturală în floare a „bătrînilor” (sic!) acelor ani interbelici (Nicolae Iorga, Tudor Arghezi, Camil Petrescu, Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu). Conflictul dintre tată și fiu, cum s-ar spune, dintre maturitatea bine așezată în operă a scriitorului relativ împlinit și debutantul, uneori precoce, alteori întîrziat, uneori solitar, dar cel mai adesea în grup compact, violent, nerăbdător cu sine însuși și suspicios nevoie mare cu cei de dinaintea lui. Dar cel mai urît conflict, spărgînd limita literaturii și a expunerii ei exclusiv valorice, a fost cel de după ultimul război mondial. După ocuparea comunistă a României sub toate aspectele: inclusiv al culturii, al literaturii, al filosofiei, al artei în general. A fost un măcel nu doar al operei și al autorului ei, ci și o prostituare în gust și exigență a cititorului român. A consumatorului de artă carevasăzică. În timpul lui, al acestui murdar conflict literar, cel imediat de după război, natura generaționistă a conflictului era doar relativă. Fiindcă la el au participat, sinucigaș pentru propria lor carieră literară, amestecat cu activiști politici feroce, destui tineri intoxicați ideologic comunist, ațîțați la negare și ură împotriva scriitorilor în viață, firește mai în vîrstă, deja cu operă. În primul rînd al victimilor au fost Lucian Blaga, Ion Barbu, George Bacovia, Constantin Noica, Alexandru Paleologu, Paul Goma, Ion Negoițescu, iar într-o primă fază, Ștefan Aug. Doinaș. Abia cu generația șaizeci (Nichita Stănescu, Ana Blandiana, Marin Sorescu, Ion Alexandru, Cezar Baltag ș.a.), doar cu ea atmosfera literară se mai așază, se mai liniștește. Se încheiase „obsedantul deceniu”, așa cum l-a definit prozatorul Marin Preda, el însuși prins la început în cleștele imperativei ideologice comuniste, apoi răzbunîndu-se împotriva ei prin vestitele sale romane, începînd cu Moromeții și teminînd cu Cel mai iubit dintre pământeni.
După generația șaizeci însă, după marii scriitori, prozatori și poeți mai degrabă solitari decît atașați unei generații – Augustin Buzura, Constantin Țoiu, George Bălăiță, Ștefan Bănulescu, Mircea Ivănescu, Mihai Ursachi, Ileana Mălăncioiu, continuînd cu mișcarea „Echinox”, cu generația, cea mai compactă doctrinar-literar, cea optzecistă – nu mai putem vorbi despre un conflict vizibil dintre generații. Ci mai degrabă de o afirmare a unor „direcții” literare pe cont propriu, sau de „doctrine literare de grup”.
Conflictul a renăscut însă șocant după 1989, paradoxal, odată cu cîștigarea integrală a libertății de expresie în România. Cei mai mulți tineri, intrați în literatură după revoluție, sau chiar născuți după 1989, întorc spatele fluxului literar omologat valoric pînă la ei de istorici și critici literari de prestigiu (Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Alex Ștefănescu, Mircea Zaciu, Ion Pop); ba mai mult, încearcă fie a-l nega, fie a-l relativiza sau arunca la periferia valorilor. Acest lucru îl fac ori explicit prin intervenții virulente ori, multe, excesive în limbaj și în ignorarea sfidătoare, absolută a ceea ce s-a scris înainte de ei. Astfel sînt la polul opus, și atîta tot, fără niciun semn de continuitate: și în poezie, și în proză. Iată ce spune despre acest fenomen uluitor una dintre mințile cele mai lucide și echilibrate în judecăți de valoare literare, și nu numai, Ana Blandiana: „Bunăoară, căderea cenzurii după 1989 a dus la manifestarea în rândul tinerilor scriitori a unor reacții aberante, precum a fost negarea pudibonderiei comuniste prin falnicul val de literatură pornografică, apreciat de ei ca fiind o formă de curaj: li se părea că sunt originali, neavând habar că Geo Bogza stătuse la închisoare pentru Jurnal de sex, în care descoperise, estetic vorbind, această Americă. Cei care cred că începe lumea cu ei dau dovadă de lipsă de cultură, mai mult decât de lipsă de respect, și nu sunt purtătorii de forme noi, ci imitatorii de forme noi, înțelese de obicei după ureche” (Sereneala Ghițescu, Cartea cu delfini, Convorbiri cu Ana Blandiana, ed. Humanitas, p. 188).
Conflictul actual dintre generații are însă ceva specific, e fără precedent: tinerii scriitori boicotează însăși intrarea în Uniunea Scriitorilor. Nu fiindcă aceasta ar fi o structură vetustă și ineficientă. Nu. Ea este, dimpotrivă, ușor de demonstrat, nu doar utilă, dincolo de cauza literară (acordă numeroase premii care disociază între valorile noi care apar pe piață), ci și social: prin ea scriitorii sînt protejați prin stimulul de 50 la sută venit în plus la cuantumul pensiei personale. Iar cei cu opere recunoscute ca excepționale, beneficiază de o indemnizație de merit.
Revenind la titlul acestor rînduri, am uitat să vă spun că „vînătorii de bătrîni” ai lui Dino Buzzati nici nu-și dau seama cît de repede, din urmă, sînt și ei vînați de o nouă generație de „vînători”.
În fine, literatura nu se oprește la o generație. Așa cum ea, literatura, nici nu începe, miraculos și tîrziu, doar cu o generație.