CRONICA LITERARĂ

Florin Ardelean
eseist, prozator

De la epopeic, la fragmentarium[1]

După Theodoros (Humanitas, 2022), s-a tot dat cu presupusul, admiratorii, dar și detractorii lui Mircea Cărtărescu, având un orizont de așteptare incert, tensionat, câtă vreme, după o carte atât de ambițioasă și masivă, era extrem de dificil de venit cu ceva care să depășească altitudinea sau măcar s-o mențină. Șapte ani stranii. Jurnal 2018-2024 nu se pune, pentru că ține de genul confesiv, marginal în raport cu literatura de ficțiune, calificant doar din perspectivă subiectivă, reprezentând camera de ecou a vieții și muncii personajului real ce dă consistență livrescă altor personaje, evaluate strict estetic. Cred că anii trecuți (patru la număr), între Theodoros și Texistența, au reprezentat pentru Mircea Cărtărescu o miză, în sensul provocării la care era supus un creator de top, de mai multe ori ajuns în proximitatea Premiului Nobel, din partea propriilor putințe. Direct spus, Texistența este o dare de seamă despre o criză a profesiunii de scriitor. Una cât se poate de perversă, pentru că are un punct de inserție tocmai în notorietatea celui pe care îl încearcă, iar un altul în abisul ce dă posibilitatea unui colaps, a dispariției subite și cu totul non-raționale a temeiului ce a construit notorietatea în discuție. Nu este deloc confortabil să te confrunți cu momentul în care punctul de altitudine atins, onorant și oarecum fără pereche în mediul literar românesc, indiferent de părerea contestatarilor de toată mâna și de toate resentimentele, stadiul împlinirii maxime să semnalizeze incapacitatea ascensională, faptul că nu mai ai combustibil pentru a urca și mai sus, că poți cel mult plana, nu foarte mult timp, ci doar atât cât să te poți obișnui cu ideea inevitabilei traiectorii descendente. Te simți secătuit! Din punct de vedere psihologic poate fi șocant, echivalentul unui fel de a muri sau de a-ți fi anunțată în mod inechivoc iminența unei tragedii pe care cu o clipă înainte nici măcar nu o intuiai.

Cele două pagini dedicate plafonării sau blazării scriitorului consemnează acest moment terifiant, acela al incapacității de-a te menține la zenit. Definită drept „băltire” (intelectuală, imaginativă și stilistică), plafonarea vine fără a fi anunțată și fără a fi vinovat de ceea ce ți se întâmplă. E un fel de datum, de ceva natural, deloc rușinabil. Poți nutri o singură speranță: „Important e să speri că nu e vorba, când nu mai poți scrie, de o plafonare absolută, ci de una relativă și temporară și să ai puterea să aștepți până ce va apărea o geană de încredere-n tine, de credință în puterile tale” (p. 142). Firește, pentru a avea percepția propriei plafonări, dincolo de inconvenientul trăirilor amărui, presupune să ai, în calitate de creator, conștiința de sine suficient de exersată pentru a trece de blocajele amorului de sine și de-a ajunge la o validă analiză a propriilor capacități. Realitatea literară dă seama de numeroși scriitori aflați în imposibilitate de a se autoevalua suficient de riguros pentru a semnala, (și) în ceea ce-i privește, plafonarea. Până la urmă, nu e un capăt de țară, atâta vreme cât „plafonarea nu știrbește încrederea autorilor în sistemul literar și-n puterea lor de a fi relevanți în sistem”, dar e cu totul ridicol să te avânți ca tânăr scriitor pe tărâmul muzelor fiind plafonat, ca să zicem așa, din proiect și să „torni” într-un recipient găurit. În ce privește blazarea, avem de-a face cu un fenomen mai obișnuit decât am fi îndemnați la prima vedere să credem, fiind în fața unui „edificiu” multietajat. Potrivit lui Mircea Cărtărescu, scriitorii blazați, dintre cei mai diverși și mai felurit cotați, încearcă starea cu pricina din punct de vedere existențial, social, cultural sau literar. Blazarea are un fel de-a se blinda într-un pesimism ce recoltează ceva din mizantropie: „Azi autorii nu mai cred, ca înainte, nici măcar în posteritate sau într-un loc în istoriile literare, marile consolări de altădată. Cărțile nu se mai vând, autorii nu mai sunt vedete. Deci, ca să scrii mai departe, trebuie să fii masochist sau martir” (p. 143). Ea are notele lugubre ale lipsei de sens a lumii însăși. Nu are nicio noimă să ne vânzolim într-o lume și pe o scenă deja afectate de ceea ce Mario Varga Llosa semnala ca fiind frivolitate, adică lipsă de autenticitate, de miză, de o elementară decență, „civilizația spectacolului” însemnând o captivitate resemnată a tuturora într-o sferă a trăirilor dezabuzate, paupere, castrate definitiv de orice resort tragic. Într-un fel, blazarea adusă în prim plan în cartea de față este o consecință a căderii în nihilism și decadență, maladii culturale despre care ne-a înștiințat, înfricoșat și strident, Friedrich Nietzsche, posibile și acestea din cauza spiritului de turmă ce stigmatizează modernitatea. Scriitorul nu mai pare a fi conștiința critică a lumii în care trăiește, ci, tocmai pentru că nimic nu mai contează, el exersează sterp rolul de exponent al unui relativism ce se hrănește copios din legea entropiei.

Pe aceeași linie a instalării neputinței relative (sau cel puțin a unei eclipse de formă în care se află inspirația) autorul cărții inventariază cele șapte pricini pentru care nu mai poate scrie. Unele dintre ele sunt perfect plauzibile, semnalizând asupra posibilității naturale ca un consum de imaginație, de fantasme, de himere și de povești să ducă la epuizarea resurselor, a stocurilor, apoi, din punct de vedere biologic, și scriitorul are drumul său ascensional, urmat, în numele codului genetic, de precarități și de scleroze: „Urci lent și cu greutate, te bucuri, ajuns în vârf, de peisajul uluitor al lumii de jur-împrejur, apoi cobori mult mai abrupt și mai rapid decât ai urcat, într-o cădere modelată de termodinamică, gravitație, destin./.../ Respiri mai rar, gândești mai rar, visezi mai rar, faci sex mai rar” (p. 112). Două dintre pricinile invocate te pun pe gânduri mai mult decât celelalte. Este vorba despre faptul că, la un moment dat, ca scriitor, te simți depășit (expirat), vezi că lumea ta a apus, că peisajul din jur s-a schimbat dramatic, că ai ajuns să fii „o locomotivă cu aburi căreia-i stă foarte bine la muzeu”. Literatura fiind vie, un organism proiectat să evolueze, să propună stilistici noi, să improvizeze și să ultragieze chiar, fiind puțin reverențioasă până și față de cel mai redutabil canon, te abandonează, livrându-te unei fișe de dicționar sau unui capitol de istorie literară (dacă ești sau ai fost foarte bun!). Un fel de resemnare sardonică intervine aici, la fel cum se întâmplă și în cazul unei pricini ce nu depinde neapărat de tine, ci de fatalitate, de hazardul care te-a distribuit într-un trib sau altul. Știm de la Lucian Blaga faptul că aparținem unei culturi minore. De-un veac, tot bocim pe tema asta. Asupra nenorocirii în cauză glosează și Mircea Cărtărescu atunci când trage o concluzie de bun simț, chiar dacă este una amară: „Un autor român nu poate spera la mai multă recunoaștere decât am primit eu” (p. 112). Unii ar putea să-l acuze de infatuare, iar românii cu accent vernacular hipertrofiat să-l apostrofeze pentru lipsă de venerație pentru neam și glie (știm, de altfel, cu ce s-a ales când i s-a respins accesul în Academia Română!).

Una dintre ele mai plastice metafore pe care le folosește autorul, rămânând în memoria cititorului, este aceea cu atleții de valori egale, dar care aleargă pe două poduri, primul din piatră (al atletului străin), iar al doilea din scânduri putrede (al atletului autohton). Firește că performanțele vor fi diferite (al nostru fiind luzărul, de fiecare dată), chiar dacă podul nostru va fi reparat, iar atletul ar putea să câștige și să-și dovedească valoarea, meschinăria va ieși la iveală numaidecât, atletul fiind supus unui bullying devastator, iar justițiarii valahi cerând numaidecât să fie anchetată modalitatea (presupus venală) prin care s-a reparat podul: „Se strigă: dărâmați podul! Alungați echipa care l-a consolidat!”. Mircea Cărtărescu încearcă să atragă atenția asupra persiflajului la care este supus orice conațional de performanță, asupra urii de sine la români (atât de bine evidențiată de către Vasile Dem. Zamfirescu, în cartea Nevroza balcanică – Editura Trei, 2012). Ne plângem de milă până la crize de sughiț; ridicăm imediat parul asupra celui mai bun ca noi, din pur resentiment, pentru a ieși cumva onorabili în comparație cu celălalt, pentru că aprecierea morală este profund viciată printr-un mecanism impur, condamnabil, prin care ne disimulăm perfidia. Cu câtă satisfacție au reacționat „intelectualii” de fiecare dată când cel nominalizat pentru Nobel a ratat! Zeflemeaua s-a dovedit a fi puseul de satisfacție, plăcerea obținută à rebours, iar din punct de vedere instituțional lucrurile sunt și mai flagrante: „Toți se plâng că autorii români nu există în străinătate, dar ar vrea să-i ducă acolo niște îngeri ai literaturii care să-i laude și să-i scoată la suprafață. Când toate instituțiile sunt împotriva valorilor într-o țară care le urăște și încearcă să le distrugă” (p. 126). Nimic excesiv în textul vehement al autorului, doar că a pus un diagnostic dur asupra unui comportament ce vine în contrasens flagrant cu tămâierea zaharicardă a virtuților cu totul exagerate, mereu invocate de naționaliștii transpirați, aflați într-un deficit cronic de cultură generală. Podul pe care alergăm este și va rămâne unul din scânduri putrede, unele lipsă, drept pentru care avem toate șansele să ne lamentăm în continuare, să rămânem de haiul lumii.

Mircea Cărtărescu își face propriul portret cel puțin în trei rânduri, asta dovedind faptul că este interesat cum apare în proprii ochi, nu din narcisism, ci mai degrabă dintr-un efect critic. Nu se cruță și nici nu se recompune din amăgiri egolatre. E realist în întreprinderea sa, fiind până la urmă nu încântat, dar mulțumit de ceea ce constată. Desigur, nu contează foarte mult analiza înfățișării fizice, ci infinit mai importante sunt scrutările spre interior, astfel încât sunt îndemnat să-l cred că nu este un fanatic sau un bigot, că are purtări de ins distant, dar și empatic, după împrejurări, că nu e stăpânit de ambiții covârșitoare și că, mai presus de orice, are un profil uman inconfundabil: „Sunt ultimul om care să alerge după ceva pe lume, în afară de mintea mea, un animal de casă la fel de zălud ca și mine. Da, după ea fug de când mă știu. Toți sunt scriitori, pe când eu sunt doar un om care scrie” (p. 115). E limpede, un pletos în blugi care se simte perfect în pielea lui! Un singur of nu-i dă, totuși, liniște. O știu dintr-un text al lui publicat nu mai știu unde sau cu ce ocazie. Faptul că, potrivit scenariului divin, ca ființe muritoare suntem cu toții otova, destinați aceluiași abator, ca punct atroce al sfârșitului, al revenirii la neființă.

Dar ar fi cazul să supunem atenției și lucrurile care îl încântă pe cititor, și ele nu sunt deloc puține. Fiecare fragment de text (căci cartea are formatul unui fragmentarium) este atent cizelat, punând în expresie idei duse uneori spre paradox, pentru ca la final să ai viziunea unui puzzle, a unui fir al Ariadnei care te conduce printr-un labirint fascinant, gândurile fiind mereu șarjate, producând aprobări sau ridicări de sprânceană. De fiecare dată, ai siguranța că îți sunt propuse speculații, intuiții și viziuni înfățișate cu onestitate, fără ostentație sau pentru a căuta adeziuni dintr-o gratuitate vanitoasă, dar mereu dând o importanță uluitoare visului. Multe dintre fragmentele din carte trimit spre poezie, încercându-se mereu să fie definită, fără a încăpea niciodată într-o definiție, mai degrabă conducând spre un punct de vedere pe care aș risca să-l numesc fundamentalism poetic, câtă vreme totul se reduce la a fi poezie sau a nu fi nimic: „Un roman e o singură moleculă uriașă, cum sunt și eu. E o ființă omenească, o voce care vorbește. Dacă nu e un mare poem, un roman nu-i bun de nimic, ca sarea care nu sărează. Romanele sunt poeme, eseurile sunt poeme, totul e poezie” (p. 144). Asta după ce esența poeziei este „uitarea de sine”, iar ca sediu al stării de grație poezia ar fi „vârful de diamant al oricărei cunoașteri omenești”. Poate că acest elogiu adus poeziei vine și dintr-un reproș pe care și-l face sieși, fără să-l exprime, totuși, anume acela că a abandonat adesea poezia pentru a-și construi laborioasele scenarii prozastice în Orbitor, Solenoid sau Theodoros, sacrificând o puzderie de timp și deambulând prin teritorii ale existenței tangibile (diferența dintre prozatori și poeți, insistă Mircea Cărtărescu, este simplisimă: „prozatorii cred că lumea există, poeții cred că lumea nu există”). Texistența pare a fi acest compromis – o improbabilă, dar cu atât mai tentantă conciliere între existența și inexistența lumii. Între simulacru și lucrul însuși. A avea la dispoziție ambele variante de a trăi în texisferă, mi se pare, de departe, răsfățul pe care și-l permite autorul Melancoliei.

Detractorii vor jubila: de la cărțoaiele tot mai masive, Cărtărescu a decăzut la o cărțulie prizărită. Chestie de perspectivă. Umorile nu constituie criteriu de evaluare estetică. Prin suplețe, nu prin masivitate, gândurile pot deveni un elixir al spiritului, asemeni esenței de parfum invocată de Patrick Süskind într-un roman tulburător.

^[1] Mircea Cărtărescu, Texistența, Humanitas, București, 2026, pag. 153.