CRONICA LITERARĂ

Doina Adriana Nicolăiță
poetă, critic literar

Răcirea emoțiilor, o retragere în sine^[1]

Între poeții cu apariții recente de carte în 2026, „Un an al poeziei” după cum a fost numit de Gabriel Chifu (România literată, nr.25/2026), se numără și Ioan T. Morar cu Medalia de lut, alături de Vasile Dan cu Poeme nescrise, Aurel Pantea cu Psaltirea de noapte, Mihai Firică cu Cartea zilelor care nu au fost, Marian Drăghici cu bătânul ego în dimineața de după moarte, Dinu Flămând cu Viteza timpului, Mircea Bârsilă cu Strigătul din oglindă, Florina Zaharia cu Incurabilă. Sunt frumoasă pentru că doare, Ștefan Mitroi cu Om de pământ. Iată o mică panoramă a poeziei române, la zi.

Cu o ofertă generoasă, cu o lirică intens personalizată, distinctă, m-am oprit întâi la cartea lui Ioan T. Morar, Medalia de lut, apoi la Cartea zilelor care nu au fost a lui Mihai Firică, la bătânul ego în dimineața de după moarte a lui Marian Drăghici. Ce au în comun discursurile lor lirice? Confesiunea, în general, manifestarea directă a trăirilor și meditațiilor trecute prin vaduri personale pe teme privind singurătatea, memoria, resorturile vieții cu toate implicațiile ei temporale – destructurarea, alienarea, suferința, moartea, repoziționarea față de credință. Însă tema definitorie care le devorează celor trei poeți spiritele, rămâne scrisul cu tot dramatismul lui consumat.

Ioan T. Morar sau „cel care îi face pe alții să râdă”, cum i s-a încetățenit faima, își dezvăluie în poeme de fapt vulnerabilitatea în fața perisabilității, a limitărilor de orice fel. Noul volum Medalia de lut (cu ilustrații de Octavian Mardale, Baroque Books & Arts, 2026) e copleșitor prin tragism, luciditate, un fel de răcire a emoțiilor, o retragere în sine, în poezie, o răsucire a credinței în care se întrezărește harnică îndoiala.

Cartea are trei părți, coagulate între ele, intitulate: Ab ovo, Zeii inutilității și Toate stațiile. Ce descoperă cititorul la lectură? Un fel de perindare retrospectivă prin forța poemelor care înscriu seria experiențelor trăite și cărora poetul le dă un alt înțeles, oarecum răsturnat, al unui înfrânt în fața destinului. Al stingerii lente ca și cum ar pătrunde prin jocul diapozitivelor, al colajelor cu fotografii care imortalizează amintiri. O observare minuțioasă a disoluției „spre un nu știu ce”.

Față de celelalte două volume: Când plouă mă numesc altfel (2021) și Toba de piatră (2024), în Medalia de lut (2026) tonul e mai grav: „mi-au mai rămas puține lucruri de spus/...puține asfințituri fără explicație/ puține văi în care am aprins focuri//...memoria mea e acum/ un acordeon/ care abia mai respiră” (Acordeon abandonat, p. 14), iar „Inima mea e acum un vas de lut fără toarte” (Cuvintele pe care le-am uitat, p. 15).

Sunt developate și trecute printr-un filon filosofic singurătatea, melancolia, uitarea, neliniștea, teama, destrămarea. Cele mai presante, un fel de laitmotive tragice, rămân singurătatea și înfrângerea: „Orice discuție despre om/ e o discuție despre singurătate,”, „Orice discuție despre om/ E despre înfrângere, despre glorie, despre mirodenii/ Despre soldații care au împins lumea pînă aici/ Despre revoluții, despre pierderi,/ despre monedele îngropate/ despre toate corăbiile care au pierit” (Orice discuție despre om, p. 20). Singurătatea devine imperativă, neiertătoare: Singurătatea, o convenție, ...o poveste/ un fel de a te privi în oglindă” (p. 29), „la despărțirea de trup/ vom ști/ că ne-am născut/ ca să perfecționăm/ singurătatea” (O comparație neterminată, p. 31).

În prelungirea ei și greu de digerat este Uitarea, o furtună magnetică și consecințele ei: „Furtunile magnetice ne fac fragili/ ca pe niște aparate vechi care pierd semnalul...”(p. 21) sau „Uitarea e ca atunci/ cînd se întrerupe curentul/ și lumea devine întunericul/ din jur” (O pajiște folositoare, p. 34) și „tot ce am iubit/ e mai departe cu o noapte”(Ritualuri mărunte, p. 24).

În poeme se strecoară insinuant sentimentul coroziv al inutilității: „Știu că nu voi mai fi tânăr/ Că tot ceea ce mă alcătuiește/ Se stinge ca și când/ ar exista un anotimp pentru asta” (Vînat în fața farurilor, p. 12). „Țărîna din noi e slăbiciunea fiecăruia/ noroiul aleatoriu...” (O cameră cu un singur pat, p. 17).

Partea a doua a cărții, Zeii inutilității, sporește decepția în fața setului de mituri și credințe: „lumina e doar un zvon/ te-am așteptat pînă la capăt” „într-o mare de întuneric” (p. 45). „Cenușa” și „lutul” propagă ideea de perisabilitate și degradare inevitabilă. „Tot ce se naște din foc/ se va întoarce într-o zi în cenușă/ (Rugina e un profet roșcat, 54). „Rămîne cenușa ca o arhivă/ a tuturor arderilor, a uitărilor...”.

Conștiința atinsă a poetului înregistrează o lume cu valori inversate: „Lumina îmbătrînește/ în ceea ce nu mai aprindem”, (p. 41) „Suntem încăperi închise/ așteptînd ca întunericul să ne schimbe contorul” (p. 42), iar „spaima nu e decît taxa pentru înserare/ cînd lumina se stinge încet”(p. 43) „ și învățăm să fim parte din întuneric” (p. 46). Lumina își pierde semnificația lăsând loc fenomenului contrar: „Întunericul e atunci cînd nu mai credem” (p. 49).

În partea a treia a cărții, numită Toate stațiile, poetul care a încercat toate ipostazele umane (Eu e altcineva), constată că și scrisul este supus uitării: „Am ajuns în zilele în care scrisul nu mai mîntuiește” (Trecerea la ora de iarnă, p. 97). Cu toate acestea, contrar sentimentului de gol: „Voi lăsa în urmă...o poezie care se citește singură”, conștient fiind că „Atunci cînd scriem ceva din noi se mută în ceilalți” (Credem numai în ceea ce nu putem atingem, p. 69)

Stilul lui Ioan T. Morar este recognoscibil și prin folosirea unor formule aforistice: „singurătatea e ultimul zeu în viață”, „Bătrânețea e mai mult umbră decât om”, „Credința e proba nevăzutului” „Tot ce am fost va fi tot ce nu am fost”, provocând tonul să devină mai solemn, mai profund.

Medalia de lut, poemul din titlul volumului, inspiră ironie, amară, de fapt tema degradării și înfrângerii: „Cu brațele deschise te primesc, înfrângere... te așez la masă, deschid vinul cel bun/ și facem un selfie (Nimeni nu va da like)/ în fotografie sînt doar un soldat vulnerabil...” „între noi se aprinde o flacără mică,/ un rest de lumînare uitat în bisericile părăsite.”// Apoi te ridici, ne strîngem mîinile/ și-mi lași o medalie de lut/ și un bilețel mototolit/ „Bucură‑te. Nu mai ai ce pierde”(p. 80).

Deși singurătatea se instituie suveran: „Singur ca un pahar gol/ ca o carte uitată în tren” (p. 92) totuși, există „o flacără inexplicabilă” chiar în poezia văzută ca „șampania învinșilor” – „băutura celor puțini/ care mai cred că un vers poate trăi singur sute de ani” (Poezia e șampania învinșilor, p. 86).

Ioan T. Morar încheie volumul Medalia de lut cu un vers cutremurător: „Sfârșitul lumii va fi o carte arsă” (N-am spus destul, p. 104). Se poate spune fără îndoială că Ioan T. Morar, cu o lirică intens personalizată, distinctă, în registru grav-meditativ și sondări profunde de conștiință, se înscrie valoric între cei mai buni poeți de astăzi.

^[1] Ioan T. Morar, Medalia de lut, cu ilustrații de Octavian Mardale, Baroque Books & Arts, 2026