CRONICA LITERARĂ
Doina Adriana Nicolăiță
poetă, critic literar
Poeme pentru cei flămânzi de sens”[1]
Din start, titlul volumului recent al poetului Mihai Firică, Cartea zilelor care n-au fost, induce o stare de absorbție a unui cumul de trăiri dictate de jocul zarurilor mereu aruncate, care prefigurează și reconfigurează o nouă geneză, dar și un nou „rămas”. „Să înceapă jocul!” pare să sugereze poetul, asumându-și atât riscul, cât și angajarea totală, pe cont propriu a întregului demers liric.
Și, inevitabil, apare întrebarea: ce te poate ajuta să treci, dar și să rămâi? Chiar propria ființă a poeziei, destinul ei „sfărâmat în palmă”, cuvintele care „adulmecă”, nesfârșitele transfigurări în ipostaze feminine: mama, iubita, sora, te pot ghida. Poetul trece Rubiconul, asemenea unui Caesar care își asumă zorii unui dincolo, ai unei lumi ieșite din stilou, din pata de cerneală, din Cartea pe care o rescriu în fiecare zi. Sub privirea tatălui se lasă condus „Dincolo de țărm”, prin locuri neelucidate, „meditând deasupra valurilor și a fricii”, a propriei vulnerabilități.
Cartea lui Mihai Firică devine teatrul de operațiuni a zilelor trăite și netrăite sau întrezărite ca posibile, zile consumate intens sub imperativul scrisului și a unei noi perspective (nașteri) a scrisului:
„Hai, scrie-mi un poem ca pentru mama ta”; „scrie un vers și pentru tatăl tău”; „scrie-mi un vers cu ultimele cuvinte,/ facă-se poemul/ precum nou-născutul care iese din pântecul tău,/ așază-l lângă masa ta de scris,/ privește-i chipul,/ pata de cerneală pe care o va face în joacă ești tu.”( Nașterea poemului, p. 7).
Poemul introductiv pare un descântec, o invocație a unui întreg proces de transformare lirică profundă în care scrisul poartă întregul act al responsabilizării, al prefigurării misiunii proprii. Tema scrisului devine pentru poet un fel de axis mundi, chiar sensul, dinamica lucrurilor, respirația, iar accentul cade pe autenticitate.
Referințele religioase se restructurează în poemul Cartea zilelor pe care o rescriu în fiecare zi, (p. 12-15), dobândind înțelesuri surprinzătoare. Se încearcă o rescriere pe alte coordonate a coabitării cu un Dumnezeu lumesc, întâlnit într-un pub, la o bere: „și-am zis: «Hai să lăsăm orgoliile,/ să scriem împreună manualul de mâine»” în care marile catastrofe: potopul, războaiele se minimizează, se pierd. Rolurile se inversează, poetul-creator reașază totul ca-ntr-un joc de lego, al marilor reconstrucții: „Am rescris imperiile cu pixul crăpat:/ Alexandru oprește armata pentru o pauză de țigară,/ iar când revine, i se pare o idee mai bună/ să-i învețe pe copii să deseneze hărți fără granițe.” Tonul ironic-amuzant, conversația amicală, dar și incisivă cu divinitatea, deschid o altfel de viziune mai îmblânzită a sacrului. Urmată apoi, firesc, de o spovedanie lirică într-o cheie personală:
„La apendice am trecut micile mele crime:/ zilele în care am iubit, dar am pierdut ritmul,/ serile când am mințit ca să nu par absent,/ diminețile în care n-am vrut să împart lumina/ Și mi-am pus-o în buzunar.” Răzbat în aceste versuri atât ecouri psaltice, cât și note ironice împletite cu un umor subtil care amintesc oarecum de dialogurile cu Dumnezeu ale predecesorul său Marin Sorescu. Notele stilistice personale sunt însă inconfundabile: „De mâine,/ când cineva greșește, să i se dea hârtie,/ nu un verdict/ și un pix ieftin care sare,/ ca să știe că istoria nu se scrie curat.” (p. 14).
În acest volum asistăm la o activare a memoriei de lungă durată, la o introspectare a lumilor, un fel de destructurare umană, purtând accente ale destrămării și alienării. Poemele sporesc intensitatea durerii văzută ca „o lentoare caldă”, ca o străpungere a inimii până la acea eliberare mântuitoare: „Îmi deșurubez moartea din piept și o arunc în cer.” (Vântul orb, p. 16). Asemenea și în poemul Lăcusta timpului nu va căuta umbra ta se cartografiază o geografie interioară a suferinței, a stărilor de stranie singurătate. Tensiunea resimțită, purtată ca pe o Coroană de spini, devine firul poetic al lui Mihai Firică, „limita dintre viață și moarte/ între iubire și ură” din care se naște sursa poeziei: „ voi scrie, deși știu că textul mă va înghiți, îmi voi lipi pe trup literele încinse”. Poezia este vehiculul între dincoace și dincolo, între a tranzita și a rămâne. Tot ea e o formă de disipare: „Chipul meu se destrăma în cercuri tot mai largi,/ până când n-a mai rămas decât o respirație/ care seamănă cu începutul lumii./ Și am înțeles că a crea înseamnă să dispari frumos,/ că nu există nemurire,/ ci doar clipa în care te recunoști/ în tot ce ai pierdut.” (Destrămare, p. 43)
Poetul pendulează între metafizic și realitatea cotidiană, între contemplare și observare a resorturilor vieții cu toate implicațiile ei umane și temporale, într-un cumul firesc, echilibrat: „căutând o schelă făcută din hârtie și respirație.” (Cărți nescrise, p. 41) sau „Împlinirea?/ Să fii loc de odihnă pentru o altă respirație.” Și, de ce nu, „să spui, cu un fel de bucurie gravă:/ „M-am întors la mine.” (Rugă, p. 72).
Stilul meditativ-introspectiv, cu tonuri lirice între melancolie și meditație gravă, uneori ironic-incisiv dă poeziilor sale aură de autenticitate și particularitate distinctivă. Poemele stau sub semnul interogațiilor despre sinele poetic, despre nevoia unui dialog deschis cu divinitatea, despre o reașezate a perspectivei poetice și a adresabilității ei.
Mihai Firică a găsit taina trecerii punctului de dincolo, de unde nu se mai poate da înapoi. Decât înainte în propria arhitectură poetică mereu recalibrată, vizând propria identitate lirică în contextul larg al literaturii de azi.
[1] Mihai Firică, Cartea zilelor care n-au fost, Editura Cartea Românească, colecția „Cartea Românească de Poezie”, 2026