CRONICA LITERARĂ

Romulus Bucur
poet, eseist, traducător

… colectiv, anonim…

un pic de paratext

Titlul[1]: NVRN. Adică, Nu va rămâne nimic. De la copertă la pagina de gardă/ de titlu, expandare. În sens invers, contragere. Oricum, pe de o parte, cuvinte, care au sens, pe de alta, litere, care nu au (cursurile de lingvistică susțin că litera este o reprezentare grafică a fonemului – nu intru în discuții mai amănunțite –, iar acesta este unitatea monoplană a limbii, semnificant fără semnificat). Cu alte cuvinte, o ilustrare a instituirii sensului. Sau a eliminării sale.

Pe coperta a patra constat, ezitînd între a folosi prezentare sau blurb, faptul că autorii argumentează, mai degrabă emoțional, ideea scrierii în comun a unei cărți de poezie.

Moto: din cîntecul Minei, Mi mandi rose, i. e., cultura populară de acum două generații (biologice).

Titlurile poemelor: cu cîteva excepții, ele nu există, fiind înlocuite de numere de ordine, și identificate, la cuprins, după primul vers.

Un început de interpretare

Curiozitatea firească m-a făcut să mă lansez în tot felul de ipoteze legate de colaborarea celor doi autori; m-am gîndit la ceva de tipul creației folclorice, eliminînd oral și sincretic și adăugînd ideea de redactare ulterioară (și reciprocă). Realitatea e, ca de obicei, mai simplă și mai complicată: există un interviu cu cei doi autori, în care găsim și întrebarea și răspunsurile la ea; cei interesați n-au decît să-l caute și să-l citească[2].

Un posibil obiect al interesului ar fi identificarea paternității poemelor; teoretic, s‑ar putea încerca o analiză a corpusului de cuvinte, ceea ce nu am de gînd să fac. Ori una stilistică, să zicem, la un nivel foarte de suprafață, fie și la un nivel foarte de suprafață, cum ar fi cel al (ne)folosirii rimei sau al caracterului acesteia. Una a imagisticii, vocabularului, sintaxei, punctuației, paginației etc., deși, la o lectură atentă, deosebirile care ar putea conta sînt infime. Înclin să cred că toate acestea, aici, sînt capcane în calea cititorului încrezător în poezie. În POEZIE, ca să fie mai clar.

Continuări ale aceleiași interpretări

Putem începe cu presupoziția unui sau mai multor scenarii, SF (post-apocaliptic) sau de tip thriller/ mystery, distopic, unele pe care le-am identificat, altele care au fost identificate într-o lectură anterioară[3].

Persona cea mai plauzibilă e cea a unui copil, capabil și să se minuneze, și să se îngrozească și care trece printr-o serie de stări, viziuni, percepții stranii, neliniștitoare: „Pe un mal înalt/ trei fetitze în mantii metalice/ se desprind din plafonul de nori în lumina argintie a zorilor.// Vuietul mării mă amețește/ mantiile lor argintii/ se desfac se înalță/ acoperă cerul.// În stânga nimeni/ și în dreapta nimeni/ nimeni în față și nici în spate/ și nici deasupra nici dedesubt.” [1] ori „Pe un mal înalt/ trei fetitze îmbrăcate compact/ în combinezoane de sticlă/ mată.// Săbiile lor lucesc/ în cerul mov/ în cerul galben valurile vuiesc.” [16]; e de remarcat recurența viziunii/ imagisticii. Pronunția și gesturile infantile nu prea ascund, și nici nu cred că intenționează să o facă, anxietatea: „Îmi place să ling baniiiii/ Îmi place să aprind luminaaaa/ Și să o stiiing/ Să o aprind și să o sting.// Pentru că adevărul e acolo/ Afară/ Și eu sunt aici/ Înăuntru” [4]. Tot aici ar intra oscilarea între naivitate și ironie, între percepția infantilă și parodia discursului publicitar, într-un poem ce se încheie cu aceeași anxietate: „siropul de căpșuni face minuni/ îmi place siropul de căpșuni/ ne face mai frumoși și mai buni/ mai rapizi în mișcări mai dificil de manipulat/ degete lipicioase tresăriri nervoase panică epuizare/ mai feriți de sancțiuni/ siropul de căpșuni ne spală ne calcă și ne face de mâncare/ și ne face imuni/ mai buni mai frumoși mai nervoși mai isterici/ merge cu noi până-n pânzele albe/ ne lasă în stație ne ține de mâini/ eram trist mi-am lins degetele și m-am evaporat” [18]. Libertatea este una rimbaldiană (din Alchimie du verbe), a încălcării ostentative și asumate a tuturor interdicțiilor: „vreau să fac tot ce nu se face/ […]/ vreau să fac tot ce îmi place să mă învârt în jurul unui. punct/ imaginar până amețesc amețeală bună amețeală urâtă/ căldura este năucitoare, soarele cancerigen” [21]. Sau, revenind la declarațiile lui Miticov din interviul citat anterior[4], una din preferințele sale poetice este Nina Cassian, din care, zice el, știe pe de rost o serie de texte pentru copii; deși limba spargă e o apariție mai tîrzie în opera acesteia (în Loto-poeme, 1971), sonetul [26] poate fi citit (și) ca un poem în limba spargă, cu adăugarea, la început, a unui fragment de grafic, probabil ca variantă a unui V și, mai apoi, a unor semne obișnuite ale tastaturii calculatorului (@, #, °, W), dar rareori folosite în afara unor contexte specializate.

Folosirea dezinvoltă, cvasi-accidentală, a rimei poate fi încadrată tot aici, ori poate fi interpretată ca un semn de libertate; din nou, naivitatea și anxietatea se intersectează: „Ziua asta a intrat ușor fără alarme și fără surprize/ și dacă sunt una dintre acele banchize care plutesc în derivă/ desigur un urs polar se va cățăra și va adormi/ și va visa o lume cauterizată/ o cât de mult am vrut/ cât de mult aș fi vrut/ niciodată/ nu voi iubi o altă fată” [3].

Continuumul percepției și interpretării științifice („răsărituri succesive de soare încercuiesc lumea/ ce rămâne de făcut? nimic, nimic nu rămâne/ un aer crud și o lumină contorsionată/ lumi bușindu-se// o inimă fărâmițată/ o stea cu o sută de mii de colțuri/ fire de păr răspândite pe corp/ emit un semnal codificat/ din afară înăuntru, încriptare-decriptare// un curent continuu străbate mediile intermediare/ strat pe strat/ colțuri ascuțite, membrane zimțate/ orificii ascunse prin care intră și ies/ substanțe automate” [14]) devine interesant și pentru că trimite către titlul cărții și, din nou, se conjugă cu anxietate, chiar în poemul ce îi succedă, cu aceeași trimitere: „Ce să fac cu tot acest entuziasm/ de unde vine ce face cu mine/ și ce va rămâne din el nu va rămâne nimic/ știu doar că mă poartă pe străzi/ mă poartă prin mintea mea dintr-o parte în alta/ aștept ceva nu știu ce dar nu va veni/ nimic nu va rămâne din toate astea și e mi-nu-/ aproape spun cu voce tare o zi minunată o viață/ narcotică un documentar despre rozătoare/ o rețea complicată de șosele care vin și pleacă/ ce va rămâne în adâncul inimii mele un praf colorat/ un supliment alimentar o lumină care mă poartă pe străzi/ aerul rece al dimineții această liniște care mă înfășoară/ și strălucește vitrine bălți aprinse de soare aspersoare/ care împrăștie fitiluri colorate întrerupte colorate/ hidranți înfipți în betoane festivități brățări parfumate/ confetti în culori metalizate baloane entuziasm/ ce va rămâne din ele nimic nu va rămâne nimic/ nimic nimic nimic nimic/ m-am făcut mare și mă fac tot mai mic” [15].

Poemele se construiesc și pe ambiguitatea joc-seriozitate, confesiune-convenție a acesteia: „cerul se face gri/ cu atâtea lucruri mă pot obișnui/ dar vezi mult nu mai ține/ se așază canale între mine și tine// te aștept în cameră știi/ pielea e mai subțire ca niciodată strălucitoare piele curată/ tu unde umbli de ce nu vii?// cu tine înainte de revărsatul zorilor/ nu-mi mai e frică nu mi-e frică/ sunt gata să fac/ tot ce trebuie// fără tine frică/ lângă tine dragoste/ cu atâta lucru mă pot obișnui/ cerul se face gri”. [5 FRICA], ori „Cu un gol în brațe/ Și un gol și un gol/ Și brațele agățate cu disperare/ Simți mirosul specific// Și cum ar fi/ n-ar fi frumos dacă ar exista cineva/ Care să știe/ Exact ce îți dorești?” [17].

Precizia limbajului, laconismul, atenția la detaliu, transcriu stări, iarăși, de anxietate, uneori traduse în termeni anatomici, asociați cu jargonul militar: „Eram acolo. Și deodată, brusc, ne ridicăm/ și o luăm la fugă. Întâi ea și copilul, eu/ după ei la mică distanță, ieșim în stradă/ o prind de mână și continuăm să alergăm./ În jurul nostru ceva grav se întâmplă.// Și iată-ne ajunși. Stațiunea meteorologică/ o poieniță împrejmuită cu gard înalt de fier, tivit sus cu sârmă ghimpată./ Cad mari zăpezi, urmate de un ger năprasnic/ totul încremenește în alb.// Senin și un frig care îți arde fața, totul strălucește./ În altă zi aud sau mi se pare/ o mișcare suspectă undeva/ la limita perimetrului asigurat. Poate cineva/ încearcă să se strecoare./ Cine să se strecoare? dar undele sonore s-au ondulat/ în cohlee, ceva, s-a auzit./ Organul lui Corti/ a excitat ganglionul spiralat. impresia a venit/ și a trecut/ în urmă a rămas doar un vuiet surd./ Un bâzâit înfundat/ încremenit în timpan în al optulea/ nerv cranian. Ninsoarea/ se dezlănțuie, colosală” [2].

Enumerarea, aparent întîmplătoare, a elementelor concretului cotidian și îndepărtat; survolarea la mică altitudine a literalității, ca un avion în primele secunde după ce începe să accelereze la decolare duc la o posibilă poetică și o posibilă viziune: „Strecor energii/ sub sisteme pe care/ le stric când le-ating/ Sub grund, în gesturi,/ sub crusta limbajului/ prea tehnic, rigid/ Gânduri codate/ suflet dens, disciplinat în scrum, în acid/ Punți de praf cosmic/ hiperspațiu, amintiri,/ orizont lichid./ Emoție-a mea/ care nu o să schimbi lumea/ când tu vii din vid/ Tu vii din spațiu/ și eu am fost pe pământ/ și toate se sting” [47].

Un poem care mi-e pur și simplu simpatic, [38 BLANA LOR DEASĂ]: „după zile și nopți de așteptare/ s-a ivit un prilej neașteptat, interceptarea unui mesaj codificat simboluri încifrate/ expuse deodată într-o nefirească limpezime// eram în miezul unei misiuni secrete/ intrasem fără acoperire/ cine n-a fost acolo nu știe cum e// vidrele cu armele lor sofisticate, sisteme de ochire laser/ fixate pe mine/ proiective explozive fute-m-aș în ele, viața/ din mine se evaporă/ se îmbibă/ în blana lor deasă”.

Un poem al cărui autor nu (mai) contează. Poate am ajuns în sau ne apropiem de momentul cînd poezia va fi făcută de toți (nu dau nicio referință). Și ne putem, de asemenea, întoarce la ultimul cuvînt din titlul acestei cronici: cel puțin în ceea ce-l privește pe Liviu Diamandi, am întîlnit termenul de heteronim (din nou nu dau vreo referință). În ceea ce-l privește pe Dmitri Miticov, știu că acesta e doar numele său literar (sau pseudonim). Și, vorba lui Pound, contează ca poezia bună să fie scrisă, și mai puțin cine e cel care o scrie…

[1] Liviu Diamandi – Dmitri Miticov, NRVN (Nu va rămâne nimic), București, ART, 2025.

[2] Ema Cojocaru, Interviu cu Liviu Diamandi și Dmitri Miticov despre volumul NVRN (Nu va rămâne nimic): „Mi-a plăcut ideea asta, să nu știi al cui este fiecare text” (https://www.editura-art.ro/info/blogitem/interviu-cu-liviu-diamandi-si-dmitri-miticov-despre-nvrn).

[3] Maria-Elisabeta Baltag, „Obiect poetic neidentificat”, Observator cultural, 1302, 30.04.2026.

[4] Ema Cojocaru, loc. cit.