POEZIE

Gilda Vălcan
poetă

***
Dacă mă încerci,
Nu mai încerca.
Putem juca ruleta rusească în fiecare zi,
Întotdeauna îngerii sunt de partea mea.
Nu știu de ce, de unde și cum.
Am mai jucat,
Eu cu pistolul întreg încărcat.
Gloanțele s-au sfărâmat lângă tâmpla mea.
El cu pistolul umplut cu apă, o jucărie.
Apa l-a inundat,
S-a înecat.


***
Mă iubești în oglinda în care te privești,
Mă pictezi în oglinda în care te privești.
Ai vrea să ai dinți de fier și gheare de oțel
Pentru că pielea mea,
Rănită și vindecată,
Rănită și vindecată
De sute de ori
De mii de ori,
De miliarde
De infinite ori,
Nu poate fi mângâiata decât de oțel
Nu poate fi mușcată decât de fier.
Te sperie gândul tău, îl legi în lanțuri,
Căci trupul meu ți se pare fragil,
Așa cum mi-e inima.
Dar lutul acesta e modelat de miliarde de ori,
Să poată să rămână om
după ce a trecut iad după iad,
După ce a băut cupa de otravă
Întinsă de frați, de prieteni, de închipuite iubiri.
Iar acum nu mai pot fi atinsă, nu mai pot fi aprinsă
Decât de dinți de fier și gheare de oțel.
Iar trupul tău acoperit cu solzi
nu poate primi decât atingerea mea,
Delicată, ușoară ca pana, o adiere ca șoapta.
Orice altă atingere te-ar răni, ar fi grea,
Ești fragil ca inima mea.


***
Mâna ta intră în pieptul meu și îmi atinge inima,
Să vadă dacă există, dacă bate, are culoare, e rea.
Iar ea îți fură mâna, o ține captivă pentru totdeauna.
O învață mângâieri de neînchipuit și ți-o plimbă pe tâmple, pe șolduri, pe chip.
Iar mâna ta uită de tine, devine străină, parte din mine.
Așa te seduc și te aduc în fiecare vis
Unde apari cu foamea trupului și încerci
Nu, nu să îți iei mâna ta înapoi,
Să o furi pe a mea, să îți intre în piept,
să îți mângâie inima, să îți atingă tâmpla și chipul
Și, dacă ar putea, să îți guste lacrima.
Însă în vis totul se risipește, te trezești singur.
Mâna ta ți se întoarce în trup și nu o vrei,
Căci dorul, dorul devine greu,
Încerci să o smulgi, să o alungi, să ajungă iar la mine
Și nu vezi că în podul palmei tale
a rămas o parte din inima mea.
Am să cobor cu vocea asupra ta,
te voi învălui cu privirea și nimic
Și niciunde n-o să mai doară.
Vom uita.
Dar inima mea se va simți mereu mângâiată,
La fel trupul și chipul tău rămas fără lacrimi.
Vom fi fără durere,
Ni se va spune că suntem de piatră,
Dar suntem flacără vie.
Închide ochii și ne vom vedea.


***
Să nu te dai niciodată pe o sârmă și-un cui,
Inima să îți rămână curată și albă,
Cei însetați de sânge vor flămânzi în fața ei,
E caldă și este cioplită dintr-o aripă uzată
A ultimului înger ce a trecut pe aici
Și nu și-a găsit loc în sufletul nimănui.
Un singur copil, rătăcit în zăpadă,
I-a întins singura felie de pâine pe care o avea,
Iar ultimul înger și-a rupt din aripă
și i-a dat copilului inima sa.
„să nu o vinzi niciodată pe o sârmă și un cui,
Ești ultima mea șansă, copil al nimănui.”


***
Nu mă căuta.
În lumea mea ferestrele sunt închise,
Ușile bătute în cuie,
Ne-au crescut aripi în ziua în care
Am hotărât să umblăm desculți
Să ne lăsăm arși de soare,
Să ne amintim de pământ, de ape
Să simțim iarba și frunzele sub tălpi.
Și totul ne aștepta ca la început.
Aripile au început să ne crească încet
Nici măcar nu le simțeam.
Ne-am dat seama că zburăm
Când arborii n-au mai fost mai înalți decât noi.
Ne-am păstrat casele chiar dacă
nu mai aveam nevoie de ele.
Ne doream să fim încă oameni,
Ne doream să fim oameni cu aripi, nu îngeri.
Ne-am păstrat casele,
Am mutat ușile și ferestrele pe acoperiș.
Uneori uitam să zburăm,
Alteori uitam să mergem
Dar aripile noastre își aveau propria poveste
Pe care ne-o vor dezvălui într-o bună zi.