EVENIMENT

Gheorghe Schwartz septuagenarul

Jucăria preferată a Autorului

„Mă uit în jur: biroul meu este format dintr-o masă şi-o masă anexă. Masa propriu-zisă este biroul meu de pe când eram elev şi provine din biroul folosit probabil şi de bunica, pe când era ea elevă. Pe această masă se află compu­terul şi tastatura + mouse-ul), difuzorul pentru ca să pot asculta muzică în timp ce lucrez, camera pentru skype, ceaşca de cafea, o mică vază cu pixuri şi creioane (multe pixuri nu mai scriu, mă enervează, dar le pun la loc) şi, desigur, un mic stativ cu trei pipe (+ scrumiera). Mai mult nu încape… Pe măsuţă se află alte 4-5 pipe (cu rândul + scrumiera + chibrituri + o brichetă mare), 2-3 tutunuri, un coşuleţ cu tot felul de bileţele + cuţitul de tăiat corespondenţa + compostorul), precum şi un teanc când mai mare, când mai mic de „hârtii în lucru”. Spre noroc, mai mult nu încape. Dar personajul principal care mă priveşte când mă aflu la birou este un căţeluş negru din pluş. El se află acolo de foarte multă vreme: l-am primit cadou de ziua mea de la fiul meu, când acesta avea vreo cinci ani. Căţeluşul are şi cheie şi îmi dau seama că n-am mai sucit-o de cine ştie când. (Nici el, nici eu nu facem destulă mişcare…) Aşa că jucăria mea preferată am primit-o când eram deja de multă vreme adult.”

Textul de mai sus, scris pentru o anchetă a revistei „Orizont” (nr.11/ 2014), „Ce obiecte se află pe masa dumneavoastră de lucru?” e unul din puţinele texte autobiografice ale lui Gheorghe Schwartz, scriitor interesat în toată opera sa, de ficţiune şi utopie. Dacă literatura e joc şi strategie narativă, inteligenţă şi tenacitate, pentru el e un joc al destinului, nu al vieţii, pentru că jocul vieţii e înscris de Dumnezeu, declară prozatorul, în Marea Sa Carte.

Descoperim în acest text, scris cu detaşare şi umor, privirea proaspătă a prozatorului asupra biroului de lucru şi toate obiectele îngrămădite acolo într-o dezordine studiată. Pentru că nimic nu e întâmplător în cărţile lui Gheorghe Schwartz, după cum nimic nu e întâmplător, în această pagină stingheră de jurnal involuntar unde personajul principal pare a fi un căţeluş de pluş cu cheiţă, dăruit chiar de fiul său, Giani, tatălui „copil” şi devenit, iată, jucăria preferată a Autorului.

Jucăria preferată a lui Schwartz, cu cheiţă, manipulată printr-un „mecanism”, ne trimite imediat la „jucăreaua literară”, la operă. Și la simbolistica la care psihologul apelează mereu, în căutarea strategiilor narative.

Opera lui literară se împarte în trei părţi:

1. Utopia Lugojului (romanele: Pietrele, 1978, A treia zi, 1980 şi Spitalul (1981) şi alte utopii;

2. Povestirile scurte, scrise şi rescrise din Castelul albastru şi Minimele Maximele (devenite mai târziu Paranoia Schwartz şi, respectiv, Roman hibrid ) cărora li se adaugă povestirile scurte din ultimele cărţi, Vocalize I şi Vocalize II;

3. Opera finită pentru care s-a pregătit în tinereţe, Cei O Sută, o construcţie de povestiri-destine ale Istoriei secrete, alternative, în unsprezece volume (aproximativ cinci mii de pagini!)

Cei O Sută e opera „bătută în cuie”, proiectul terminat, cum atât de puţine se află în cultura română. E, poate, cea mai vastă construcţie literară scrisă în limba română. E Opera Omnia şi sumă a ei.

Ar mai fi de adăugat a patra dimensiune a operei, şi anume cărţile cercetătorului, ale psihologului, ale omului de ştiinţă: Filosofia comportamentului (2002), Psihologia transversală (2003), Fundamentele psihologiei speciale (2009), Editorialul (2009).

Portret al artistului ca hidalgo

La 70 de ani prozatorul Gheorghe Schwartz e un bătrân hidalgo, un nobil cavaler al scrisului, un visător cu ochii deschişi care şi-a împlinit opera, o utopie palpabilă, tangibilă. Un cavaler al tristei figuri a scrierii şi rescrierii Istoriei. Un vânător de paradoxuri şi un colecţionar de ficţiuni. Viziunea sa asupra istoriei e relativistă: decăderea civilizaţiei, prăbuşirea valorilor se datorează unor catastrofe şi unor personalităţi. Catastrofele şi dezechilibrele ţin de providenţă iar erorile umane ţin de cunoaştere şi destin. Fără să vrei te gândeşti că acest creator datorează mult cărţilor, (cultura germană l-a marcat profund) dar şi lui Sancho Panza, omului simplu, intermediarului şi persona­jului din planul doi al istoriei.

Paradoxul operei rezidă din raportul obiectiv/ subiectiv. E obiectiv prin viziunea construcţiei şi subiectiv prin implicarea autorului în facerea operei în aşa măsură încât un cercetător scrie că Cei O Sută de eroi nu sunt altceva decât „Cei O Sută de Gheorghe Schwartz” (George Morărel, Amurg de postmodernism, Editura Tipo Moldova, 2014.) Cele o sută de chipuri sau povestiri despre OM, despre eroii necunoscuţi ai Istoriei, propun o ficţiune unică în istoria literaturii române, o operă încheiată, dar deschisă. Un proiect continuu. Un proiect ce aparţine în egală măsură artistului îndrăzneţ, văzut ca hidalgo, dar şi eruditului, omului din bibliotecă (să nu uităm că prozatorul arădean este doctor în filozofie).

La cei 70 de ani Gheorghe Schwartz e un autor împlinit, în sensul că a dat o mare operă închegată, Cei O Sută. Din păcate utopia sa e puţin prizată de critică în ciuda provocărilor pe care le iscă. Cu toate acestea eforturile sale au fost răsplătite şi scriitorul arădean a primit de două ori Premiul Naţional de proză al Uniunii Scriitorilor pentru două din volumele istoriei sale: în 1998 pentru Oul de aur şi în 2013 pentru Agnus Dei. Lor li se adaugă premii internaţionale (Premiul editurii ARKA (Smederevo) la târgul Internaţional de Carte de la Belgrad) şi numeroase premii naţionale: Autorul Anului 2005 (pentru romanul Spitalul ) oferit de APLER, Premiul Opera Omnia al Asociaţiei Scriitorilor din Arad, Premiul „Ion Creangă” al Academiei Române (pentru romanul Culoarul templier ), Marele Premiu pentru Proză „Mihail Sadoveanu”, Iaşi, 2012, Premiul Fundaţiei Principesa Margareta, 2014 ş.a.

Un tânăr critic de la „România literară”, Sorin Lavric, are intuiţia de a-i categorisi pe autori după pofta de a scrie şi descoperă patru ipostaze: autorii de diapazon, de etuvă, de elucubraţie şi de incubaţie. Scriitorii de elucubraţie, unde intră şi autorul nostru sunt cei „care scriu cu program şi sub obsesia operei. Indiferent de împrejurare scrisul le e datorie sacră…” Reamintim că sensul primar de „elucubraţie” e „lucrul migălos, făcut noaptea la lumina lămpii sau la pâlpâirea lumânării.” Tenacitatea şi încăpăţânarea autorului arădean de a scrie zilnic ( nulla die sine linea! ) se observă şi în prezent pe profilul său de facebook: Gheorghe Schwartz publică săptămânal „povestirea de sâmbătă”. Povestiri care se adună şi vor alcătui un al doilea volum de Vocalize.

Omul cu însuşiri

Gheorghe Schwartz este cel mai paradoxal scriitor pe care îl cunosc personal. L-am întâlnit înainte de a-i citi cărţile, o bună parte dintre ele. Care, cu toate că fac parte din categoria literaturii obiective, sunt ţesute dintr-un material mai degrabă utopic şi ficţional decât documentar şi realist. Ele îşi ascund autorul. Iar omul nu e totuna cu scriitorul. Omul este un personaj dezarti­culat, adesea spiritual sau bufon, cu manifestări contradictorii. Recurge la parabolă pentru a se exprima. Sau măcar la anecdotă şi banc. Un personaj pe care l-aş numi omul cu însuşiri. Pentru că nici o calitate a omului nu mi se pare determinantă pentru opera lui. Nici talentul, nici încăpăţânarea, nici efortul (puterea de muncă), nici fidelitatea faţă de literatură. (Numai toate, împreună, au sens.) Omul e pitoresc mai degrabă prin slăbiciunile lui şi prin eşecuri. Pe care încearcă să le depăşească prin pufăitul din lulea. Și prin pofta de scris. Colecţia de pipe şi pasiunea pentru jocul de şah îl fac invulnerabil pe omuleţul slab şi neobosit, glumeţ şi cârcotaş. Imaginea fumătorului de pipă, impenetrabil şi doct şi cea a jucătorului de şah, relaxat, calm contribuie la subminarea eşecurilor, a demisiilor succesive: absolventul de filosofie a fost defectolog, defectologul nu avea o dicţie tocmai strălucită, directorul de şcoală e un profesor distrat, universitarul simpatic ţine cursuri de ucenic neascultător. Ca să nu mai vorbim de scandaloasa experienţă de diplomat: a fost ataşat cultural la ambasada din Germania dar nu a rezistat prea mult pentru că a dezvăluit neregulile sistemului şi năravurile aşa zişilor diplomaţi. Cu toate că are un frate în Germania şi o rupe bine pe nemţeşte nu s-a gândit să emigreze: ştie că dublul său, scriitorul, scribul, nu poate trăi fără limba română. Aşa cum e convins că succesul depinde de mediatizare şi de scandal. A fi în gura lumii înseamnă a fi la modă. E un expert în tehnicile de manipulare ale presei libere şi experimentează stilul provocator prin nenumărate articole, editoriale, articole de atitudine, dar şi prin formule personale de tipul rubricii Deci (Enervant acest deci!). Nu te mai miră faptul că imprevizibilul ziarist se transformă noaptea într-un misterios creator de concepte.

Te întrebi când îşi mai scrie cărţile, romanele.

Pentru că dincolo de eşecurile vieţii, de slăbiciunile omului, scriitorul este dotat, încă de la debut, cum spune un critic, „cu o neobişnuită inteligenţă artistică” şi cu vocaţia construcţiei. Un alt paradox: critica l-a remarcat şi l-a urmărit cu atenţie până la revoluţie şi pare că îl ignoră acum. Cu puţine excepţii (de altfel Gheorghe Schwartz nu e singurul caz!) autorul şi-a devansat cititorii şi critica. Dacă nu-ţi trebuie mult timp ca să-l înţelegi pentru că are vocaţia schiţei (observaţia îi aparţine lui Cornel Ungureanu) în schimb trebuie să recunoaştem că îţi trebuie o viaţă ca să îl citeşti. Îmbinând documentul cu fantezia şi realitatea cu utopia Gheorghe Schwartz creează singur o literatură. Căreia încearcă să îi dea un nume provocator atunci când crede că se află în impas. Aşa s-a născut Paranoia Schwartz, o ilustrare a stării de spirit a creatorului împlinit dar nemulţumit, profund dar neliniştit.

La cei 70 de ani, Gheorghe Schwartz a scris cât alţii în două sau trei vieţi dovedind o tenacitate şi o putere de muncă ieşite din comun. Dar ceea ce e important e până la urmă calitatea şi noutatea scriiturii sale care se trage parcă din tratatele alchimiştilor combinate cu pasiunea pentru jocul destinului, al hazardului şi al determinării. Şi mai e ceva: în ciuda modernităţii şi a cosmopolitismului, proza sa are mister şi îndeamnă la meditaţie pe de o parte, iar pe de alta combină ironia jucăuşă a destinului cu neliniştea individului marcat de istorie. Cu sau fără parafa criticii surde şi mute, Gheorghe Schwartz este un mare scriitor, unul din cei mai importanţi ai generaţiei sale şi ai zonei de vest. Un scriitor cu vocaţia deschiderii spre universal. E unul din veteranii scrisului care poartă în raniţă bastonul de generalissim. Eu, unul, aş paria pe opera lui, a Scribului. Ştiu că cea mai arzătoare dorinţă a fost aceea de a-şi termina ciclul Cei o sută. Şi a reuşit.

Gheorghe Mocuţa