CRONICA LITERARĂ

Petru M. Haş

Lentila realului. Omul şi opera*

La cei 65 de ani ai săi, viaţa lui Liviu Ioan Stoiciu poate fi considerată o dramă în nenumărate acte. Ca orice dramă, ea produce impresie celui care o urmăreşte. Cititorul vieţii şi operei sale poate fi chiar tulburat, de nu cumva cutremurat, având în vedere că Vrancea e patria cutremurelor. Poate şi existenţa lui Liviu Ioan Stoiciu este o suită de seisme, cam şapte grade pe scara Richter, care n-au cum să nu marcheze. Ca să nu exagerăm, cel puţin trei decenii de acum înainte seismograful va mai înregistra asemenea evenimente.

Ca şi opera, viaţa acestui poet e stenică şi neliniştită, marcată de paradox. Un poet al cantoanelor CFR. Botoşanii şi Ipoteştii lui Liviu Ioan Stoiciu sunt cantoane pe linii CFR din Ţara Moldovei. Acolo s-a născut şi a copilărit. A fost încercat greu din fragedă copilărie. La vârsta de un an şi ceva i-a murit mama, Ioana Sandu.

Viaţa domnului Stoiciu, această „fire inadaptabilă”, este un roman senzaţional, care, numai ea, îl individualizează şi îl face interesant. A fost dat la şcoală la vârsta de şase ani, fapt cu care, acum, mă mândresc. Şi-a făcut şcolile pe unde vrei şi pe unde nu vrei, chiar şi la „reeducare”. Ca semn de bărbăţie precoce, a plecat voluntar în armată. Nu cunosc alt scriitor român cu atâtea profesii, meserii, locuri de muncă: profesor suplinitor, miner şi vagonetar în subteran, calculator-contabil (deşi a absolvit liceul umanist), corector de ziar şi ziarist, arhivar, expeditor CFR import-export, magaziner, normator transporturi auto, zilier, primitor-distribuitor, şantierist, muncitor necalificat, încărcător de vagoane de marfă, controlor de calitate în siderurgie, pedagog şcolar, mânuitor de carte şi bibliotecar, fondator de reviste literare, redactor-şef la „Contrapunct”, redactor-şef adjunct la „Viaţa românească”, redactor la ziarul „Cotidianul”.

Am scris toate astea ca să-mi dau o lecţie, poemul unei vieţi. Sunt păreri întemeiate care susţin că experienţa de viaţă este determinantă pentru un scriitor. Liviu Ioan Stoiciu o posedă cu asupra de măsură. Aşa că degeaba suntem invidioşi.

Paradoxal, la nobila-i vârstă, de-i citim textele, acest scriitor total este încă neliniştit şi nemulţumit de sine. După ce a editat aproape treizeci de cărţi, de toate felurile: gazetărie, eseuri şi texte de frontieră, dramaturgie, publicistică, poezie şi proză. A fost tradus în cel puţin zece limbi, a obţinut şase premii la festivaluri internaţionale de poezie, ordine şi medalii etc. etc.

Căutând prietenia oamenilor, a trebuit să lupte cu dânşii; mai mult ca sigur, fără a-şi da bine seama, i-a chiar învins. De câteva ori a cerut în căsătorie moartea, însă iarăşi a fost respins. A avut „băutură, ţigări, femei”. În cele mai recente texte ale sale parcă mai are de dus o luptă: „nu mă mai suport şi vreau să pun cruce felului meu de a fi”. Atitudine inexplicabilă pentru un scriitor care munceşte cu atâta metodă, constant: „Pot să scriu, separat, în aceeaşi zi, şi un poem, şi o pagină de proză sau de teatru, şi un eseu sau un text publicistic şi jurnal; nu se amestecă, merg pe culoare distincte.”

Acest scriitor al autenticităţii, al realului, al materialităţii, al concretului, cotidianului, al coşmarului existenţial, care se întreabă: „Nimeni/ nu mai are nevoie de mine?” şi îşi răspunde interogativ: „Unde să fug de mine?” ( Eutanasia ), este o pildă de alienare în societatea de tot felul. Viziunea apocaliptică a nemulţumirii şi revoltei solitare.

Ca un fel de personaj cehovian, omul Liviu Ioan Stoiciu se ostracizează la gândul exorcizării. Chiar şi în cartea sa editată în anul în curs şi, misterios, intitulată NOUS. La prima vedere, am zice că este o carte despre noi, cum ar veni în limba franceză forma de pronume personal, persoana întâi plural, cazul nominativ: NOUS. Dar, între mese, Dumnezeu a inventat şi filosofia, între mese, pentru că ştia că are la dispoziţie doar şapte zile, şi n-ar mai fi primit una pentru aşa ceva. Şi poetul ne trimite la „organul cunoaşterii şi contemplaţiei”, la suflet, la „substanţa de sine stătătoare”, la „spirit, raţiune, minte, inteligenţă”. În genere, la ceea ce au cam pierdut oamenii, de vor fi avut cândva. Carevasăzică noesis, noetic. Nous este cuvânt vechi, grecesc, dovadă că ştiau ceva presocraticii şi Platon, mai apoi.

Carte triunghiulară: O mers când dincoace, când dincolo; Jurnal Nous; Fiecare lucru are rânduiala sa.

„O mers” şi „rânduiala” sunt frumosul suport arhaic, popular, al cugetării urbane, fostă rurală.

O trăire cvasionirică dezvoltă poemul Aprindere, din capitolul final, aproape zbucium, dar totul se termină cu bine, aproape ironic, animat de un surâs metafizic: „Până ce s-a făcut din nou linişte./ Şi tăcere. Câtă senzualitate!” Domnul Ivănescu avea uneori plăcerea să spună: „Câtă suferinţă!” Cred că şi scrisese asta pe undeva. Avea umorul să citeze din Dostoievski.

Pe frontiera dintre vers şi proză, poetul Liviu Ioan Stoiciu are flerul narativităţii: De aia şi place: „La început părea mai îndrăzneţ, azi nu mai poate fi suferit…”, sau: „Îşi ceartă ochii, că de ce văd ce văd./ Îşi ceartă urechile, că de ce aud ce aud”; „Până acum s-a/ dispreţuit sincer, şi nu i-a folosit la nimic” ( S-a apropiat prea mult de el însuşi ). Într-adevăr, de ce să te dispreţuieşti singur, o să sporeşti doar ura celorlalţi, ofuscaţi că-i laşi în şomaj.

O precizare utilă: ceva mai sus făceam referire la regretatul Mircea Ivănescu. Dar, ca să vedem ce i s-a mai întâmplat domnului Liviu Ioan Stoiciu, o să cităm: „Acum i-a devenit şi moartea indiferentă…”. Dovadă că, în cotidianul plin de fast şi de feste: „intru în biserică/ şi ies, habar nu am ce caut…”; „nu mă aşteaptă nimeni, nicăieri, am/ pierdut pe toată linia” ( Ieşi din tine ). Cam aşa se întâmplă. Cu rezerva că n-ai unde ieşi, peste tot dai de tine.

Secvenţele de social îndurerează omul sensibil: „L-au pus/ să cureţe drumurile, în contul ajutorului social”; „a vândut tot, după ce i-a murit soţia şi a fost prădat, a/ fost lăsat mai mult mort decât viu, într-o/ baltă de sânge…” ( Nu-şi mai aminteşte ). Proza cu întâmplări şi personaje ispiteşte constant poezia.

Oralitatea şi stilul memorialistic sunt însuşiri de nobleţe ale textelor stoiciene. Autorul lucrează, avem impresia, constant, la un jurnal şi sumedenie de texte pentru sertar. În cartea de faţă, al doilea capitol este tocmai Jurnal Nous. Nu mai departe decât sâmbătă, 14 februarie: „La un moment dat s-a pierdut de el însuşi, dar s-a ajuns/ din urmă.”

Poetul este un fin observator al scenelor de epocă. Aflăm astfel că, în aste vremi de restrişte, parcă şi aurolacii s-ar călugări: „Suflă în pungă, adolescenţi, îi recunoaşte, sunt dintre/ cei care ies din canale, la/ Bucureşti – dar ce caută ei la Buciumeni, în judeţul/ Galaţi, la mănăstire?” ( Sâmbătă, 11 octombrie ).

Şezând la etajul unei cafenele din Paris şi sorbind din cafea, Nicolae Steinhardt se tot uita pe fereastră: se îndrăgostise spontan de „Notre Dame de Paris”. Ceva asemănător i s-a întâmplat poetului Liviu Ioan Stoiciu marţi, 8 iulie: „Te apropii cu sfială şi o săruţi în gând centimetru cu/ centimetru, ai timp, o priveşti de pe/ bancă, de la distanţă:/ e o construcţie care te emoţionează – până ajungi la/ crucea din vârf, ruginită.”

În capitolul întâi, O mers când dincoace, când dincolo, o tot mers oarecum, coborând adică până când a văzut că este „un sub” ( Sunt un sub ). Face dumnealui ceva pe acolo, învaţă cum e pe la ei: „Aşa-i la noi, până la moarte,/ un delir/ obştesc: n-are cine pe cine să-şi verse fierea” ( Tu-i paştele mă-sii ).

Dincolo de unele imagini coşmareşti care cruzimea o evocă, sunt memorabile peisaje cu vrăbii: „L-a încântat, l-a dat jos din cârcă, l-a/ lăsat la intrarea în metrou,/ pe un stativ înalt – de unde aruncă resturi la/ vrăbii. Cum e posibil?/ S-au adunat zeci de vrăbii, în plin centru, n-am/ mai pomenit, le cheamă/ pe nume, ăsta da nebun” ( Ăsta da nebun ). Din moment ce „câinii îi pun ordine în gânduri”, rânduiala e bună.

* Liviu Ioan Stoiciu, Nous, Editura „Limes”, Cluj, 2015